PARTEA ÎNTÂI - DUELUL

Scena întâi
Ferrando, Apropiați

Atrium în palatal Aliaferia: într-o parte, ușă ce duce spre apartamentele Contelui de Luna. Ferrando și mulți apropiați ai Contelui stau așezați lângă ușă; câțiva soldați se plimbă în fundal.

Ferrando (Apropiaților, aflați pe punctul de a ațipi) 
Alertă, alertă! Contele
S-aștepte treaz, ar trebui; iar dânsul
Ades, lângă balconul
Iubitei sale, nopțile- 
-ntregi le petrece.
Apropiații
Gelozie, oribili
Șerpi în piept i-aruncă.
Ferrando
De Trubadur, ce, din grădină, nocturnul
Cânt înalță, ca de-un rival, pe drept,
Se teme.
Apropiații
Din grele
Pleoape ca somnul să-l alungi,
A lui Garzia poveste tu ne-o spune,
Al Contelui frate.
Ferrando
Voi spune: veniți în jurul meu.
(Apropiații se supun.)
Soldații (apropiindu-se și ei)
Și noi…
Apropiații
Auziți, auziți.
(Cu toții se așază în jurul lui Ferrando.)
Ferrando
Cu doi copii trăia tatăl plăcut
Bunul Conte de Luna.
Fidelă, doica secundului născut
La leagăn se-odihnea.
De bună dimineață, într-o zi,
Ea ochii și-i deschide,
Și pe cine lângă copil găsi?
Corul
Cine?... Spune… Cine-o fi?
Ferrando
Gitană-abjectă, bătrână-ntunecată!
Întindea plasa de vrajă-ncărcată!
Și spre copil, cu chipul aspru,
Ochii-ndrepta, de-un roș sinistru!...
De-oroare este doica cuprinsă …
Ascuțit țipăt spre cer îndreaptă;
Și iată, mai iute ca orice spusă,
Degrabă servitori la pragul ei adastă;
Și cu amenințări, loviri și urlet
Pe ea o-nlătură, că îndrăzni.
Corul
Da, supărarea pe toți cuprinse;
Nebuna însăși o provocă.
Ferrando
Că soarta copilului a-i prezice
Spuse că ea voia...
Minciună! Febră lentă și atroce
Viața îi măcina!
Cuprins de paloare, lâncezind, suferea,
Tremura bietul seara.
În plâns ne-ncetat el ziua își ducea…
Sigur vrăjit era!
(Corul se înspăimântă.)
Iar vrăjitoarea fu urmărită
Îndată prinsă, la rug condamnată,
Dar rămânea fiica ingrată,
De cruntă răzbunare mânată!...

Făcu nebuna lucru de necuprins:
Pierdut fu copilul și-apoi se află
Acolo unde-n jaru-ncă nestins
Maștera arsă cândva plecă!...

Și-ale unui copil… o, vai!..., oscioare,
Aproape arse, dar fumegând!
Corul
Ah, ticăloasa!... femeie infamă!
Ură și-oroare mă văd nutrind! 
Câțiva
Iar tatăl?
Ferrando
Scurte și triste zile duse.
Chiar neștiind, o presimțire-adins
Îi zicea-ades că stins
Nu era fiul; și pe-al său pat de moarte,
Dori ca domnul nostru lui să îi jure
A nu-nceta cercarea… dar, în zadar!…
Soldații
Și despre ea n-avură
Știință-n veac?
Ferrando
Nicio știință…
O, hărăzit mi-ar fi
Să dau de-ea-ntr-o zi!...
Apropiații
A-ți-o-aminti putea-vei?
Ferrando
Socotindu-mi anii trecuți… aș putea.
Soldații
Ar fi chiar timpul lângă-a ei mama,
În infern s-o-aruncăm.
Ferrando
În infern? E-o credință că petrece
Încă-n lume sufletul pierdut
Al crudei babe, și când e negru cerul
Sub varii forme altuia se-arată.
Corul (cu teroare)
E drept!
Câțiva
Pe coamă de casă ea a fost văzută,
Alții
În bufniță-ori pupăză ades se mută!
Alții
În corb uneori, chiar mereu cucuvea
În zori ca săgeata ades ea fugea.
Ferrando
Muri de spaimă un serv de la curte
Ce chiar străpunsese a gitanei frunte!
(Toți se cutremură de o frică superstițioasă.)
Și îi apăru cu de buhă-arătare
În liniștea-naltă din a sa încăpere!
Cu ochiul sticlos ea privea… și privea,
Cu-al său urlet funest chiar și ceru-nnegrea!
Atunci miezul nopții întocmai bătea…
(Un clopot bate pe neașteptate miezul nopții.)
Toți
Ah! Fie blestemată acea babă drăcească!
(Se aud câteva bătăi de tobă. Soldații fug spre fundal; Apropiații se îndreaptă spre ușă.)

Scena a treia
Contele

Contele
Mută e noaptea! Căzută
În somn e sigur, a noastră Doamnă,
Dar trează-i este dama…  
O, Leonora,
Tu trează ești; mi-o spune
Acel balcon cu-o rază tremurândă
A lămpii ce-i de veghe…
O, amoroasa flamă
Mi-arde orice fibră!...
E musai să te văd,  
Să mă-nțelegi…
Sosesc… Nouă suprem
Ne eacest moment…
(Orbit de iubire se îndreaptă spre scări. Se aud acorduri de lăută: el se oprește.)
Un Trubadur! Eu tremur!
Vocea Trubadurului (printre plante)
Singur pe-o lume cruntă,
Cu soartă crudă în luptă,
Doar inima-i ca de azur
Pentru-acest Trubadur!
Dar cu-așa inimă aprinsă,
Plină de castă credință,
Mai mult de-un rege fără cusur
E acest Trubadur!
Contele
O, vorbe!... O gelozie!...  
Nu mă înșel…
Ea coboară!  
(Se înfășoară în mantia sa.)

Scena a patra
Leonora și Contele

Leonora (Fugind spre Conte)
Sufletul meu!  
Contele
(Ce fac?)
Leonora
Târziu e ceasul
Ca niciodat’; eu clipele le-am numărat
Cu-a’ inimii bătăi!...
În fin’ te-aduce
Amor pietos în aste brațe...
Vocea Trubadurului
Perfidă!
(Luna se arată printre nori și lasă să se vadă un om, căruia viziera îi ascunde chipul.)

Scena a cincea 
Manrico, Leonora, Contele

Leonora
Ce voce!... A, de tenebre
Înșelată îndată eu fui!
(recunoscându-i pe amândoi, și aruncându-se la picioarele lui Manrico, foarte tulburată)
Spre tine ale mele vorbe
Credeam că-ndreptam și nu lui…
Ție, ce inima mea
Dorește, doar pe tine te vrea…  
Te iubesc, jur, te iubesc
Cu imens, etern amor!
Contele
Cutezi?
Manrico
(ridicând-o pe Leonora)
(Nimic nu mai vreau!)
Contele
Ars sunt de furor!
De laș nu ești, arată-te!
Leonora
(Vai mie!)
Contele
Spune-al tău nume…
Leonora
(încet, lui Manrico)
De, ai milă!...
Manrico
(ridicând viziera coifului)
Înțelege, Manrico eu sunt.
Contele
Tu!... Cum așa!
Nebun viteaz!   
Soldatul lui Urgel, la moarte
Condamnat, cutezi a te-arăta
L-astă domnească poartă?
Manrico
Ce-aștepți?... hai, gărzile-ți
Cheamă, și rivalul
În mâinile călăului
Trimite.
Contele
A ta fatală clipă
Tot mai aproape e,
Om fără minte! Vino…
Leonora
Conte!
Contele
Disprețului meu victimă,
E musai să te pierd…
Leonora
Cerule! Te-oprește!
Contele
Urmează-mă…
Manrico
Plecăm…
Leonora
(Ce să mă fac?
Un singur țipăt a pierde
Îl poate…) Auzi…
Contele
Nu!
De gelos amor disprețuit,
Arde-n mine-un foc cumplit!
Al tău sânge, o nenorocit,
A-l vărsa iute-am pornit!  
(Leonorei)
Să-i zici, nebuno, - Te iubesc – cutezi!...
A trăi nu va putea…  
Un cuvânt de-i adresezi
La moarte-l va condamna!
Leonora
O clipă doar a ta socotință
Locul disprețului să-l ia...
Eu, doar eu, l-așa arșiță
Sunt, ce rău, chiar pricina!
Cadă, dar! Cadă-a ta furoare
Peste nebuna ce te insultă…
Înfige pumnalul cu ardoare
În inima ce-a te iubi nu cătă.
Manrico
În zadar a lui mânie,
Va cădea de min’ stârpit.
Omul ce drag îți e ție,
De-amor ne-nvins este făcut.
(Contelui)
A ta soartă e confirmată…
Ora deja pentru tin’ bătu!
Inima ei și-a ta soartă /
Destinu-a’ mele le făcu!
(Cei doi rivali se îndepărtează cu spadele trase; Leonora cade în neștire.)