|
|
Traduceri literare: „Trubadurul”, de Giuseppe Verdi, pe libretul lui Salvadore Cammarano (Actul II)
 Trubadurul. Actul II
Adunaţi în tabăra lor, pe versanții unui munte din Biscaya, ţiganii lucrează cu uneltele lor de fierărie. Bătrâna ţigancă Azucena îşi reaminteşte de moartea mamei sale, arsă pe rug din ordinul Contelui de Luna, care o acuzase de vraja malefică ce căzuse asupra unuia din cei doi fii ai săi. De pe rugul în flăcări, mama sa îi ceruse să o răzbune și, înnebunită de durere, Azucena îl răpi pe unul dintre fiii Contelui de Luna pentru a-l arunca în flăcările rugului.
Dar, în culmea tulburării, ea își aruncă în foc propriul copil. Lui Manrico îi este greu să înțeleagă povestea celei pe care o crede mama sa. Întrebată fiind despre acest episod, Azucena evită răspunsul și deturnează dialogul, reproşându-i lui Manrico că îl cruţase pe tânărul Conte de Luna într-un duel, reținut de un tainic sentiment de compasiune.
În scena a doua, soseşte un mesager care îi aduce lui Manrico două veşti importante: fortăreaţa Castellor căzuse în mâinile partizanilor lui Urgel (Manrico fiind chemat să organizeze tabăra apărării), iar Leonora, crezându- şi iubitul ucis în duel, se hotărâse să ia calea mănăstirii.
Scena a treia se desfășoară în faţa mănăstirii în care Leonora urma să fie primită. Contele de Luna soseşte cu un grup de tovarăși, hotărât să o răpească pe femeia iubită, dar această îndrăzneală este zădărnicită de venirea lui Manrico, însoțit de câțiva dintre soldații săi.
PARTEA A DOUA - GITANA
Scena întâi
Azucena, Țiganii, Manrico
O locuință în ruină pe versanții unui munte din Biscaya.
În fundal, aproape în totalitate deschis, arde un foc mare. Primii zori.
Azucena stă lângă foc. Manrico este întins lângă ea pe o cergă și înfășurat în mantia sa; are coiful la picioare și în mâini, sabia, pe care o privește nemișcat. Un grup de țigani este împrăștiat înăuntru.
Țiganii
Vezi! De închisele nocturne straie
A cerului boltă, acum dezbrăcată,
Pare o văduvă ce-n fine scoate
Surele țoale ce mereu o îmbracă.
La treabă! La treabă!
Dă-i, lovește!
(Mânuiesc fiarele lor; la zăngănitul măsurat al ciocanelor căzând pe nicovale, acum bărbați, acum femei, și, în cele din urmă, toți deodată intonează următoarea cântare:)
Cin’ a țiganului zi o face gingașă?
Chiar țigăncușa!
Bărbații
(femeilor, oprindu-se puțin din lucru)
Varsă-mi puțin; avânt și fervoare
Din băutură corpul și sufletul iau.
(Femeile le toarnă în cupe brute.)
Toți
O, uite, uite! O rază de soare
Străluce mai vie în al meu pahar!
La treabă, la treabă…
Dă-i, lovește…
Cin’ a țiganului zi o face gingașă?
Chiar țigăncușa!
Azucena
(Cântă: Țiganii se apropie de ea.)
Trosnește flacăra! – lumea sălbăticită
Fuge spre acel foc – pare că se bucură;
Urlet ferice – în preajmă răsună,
Între mulți zbiri – femeie apare.
Sinistră pâlpâie – pe fețe oribile,
Obscura flamă – se-nalță spre cer!
Trosnește flacăra! – sosește victima,
Negru-mbrăcată, descinsă, desculță!
Urlet feroce – de moarte înalță-se;
Ecou-l repetă – din treaptă-n treaptă!
Sinistră pâlpâie – pe fețe oribile,
Obscura flamă – se-nalță spre cer!
Țiganii
Tristă e-a ta cântare!
Azucena
La fel de tristă
Ca istoria funestă
Din care-și trage subiectul!
(Își întoarce capul spre Manrico și murmură încet:)
Răzbună-mă… Răzbună-mă!
Manrico
(Ciudat cuvânt mereu!)
Un țigan bătrân
Tovarăși sosește ziua,
Pâinea-a ne câștiga, hai, hai!.. să coborâm
Prin satele vecine.
Bărbații
Să mergem.
(Își pun iute uneltele în desagi.)
Femeile
Să mergem!
(Toți coboară de-a valma pe pantă; cântecul lor se aude cu întreruperi și din ce în ce mai departe.)
Țiganii
Cin’ a țiganului zi o face gingașă?
Chiar țigăncușa!
Manrico (ridicându-se)
Singuri suntem; hai, spune
Acea tristă poveste.
Azucena
Și tu o ignori,
Chiar tu!... Dar, tinere, ai tăi pași
De-ambiție curajul
Departe-i ducea!... Al strămoașei crud sfârșit
Și-acea poveste… O acuză semeț
Contele de delict, când el credea
Luat un copil, chiar fiul său… Ea arsă atunci
Fu, unde-arde acel foc!
Manrico
(fugind cu groază de flăcări)
A, disgrațiata!
Azucena
Dusă era în butuci l-al său destin flămând!
Cu fiul meu în brațe, eu o urmam plângând.
În fin’ spre ea cărare, în van a deschide-ncercai,
În van cercă săraca a se-opri, a mă binecuvânta!
Căci, prin blesteme-obscene, împunsă fiind cu fiare,
Spre rug era împinsă de scelerații zbiri,
Atunci, cu glas tăiat: Răzbună-mă! exclamă.
Acea spusă ecou etern în acest piept lăsă.
Manrico
Ai răzbunat-o?
Azucena
Copilul Contelui eu l-am răpit:
L-am dus aici cu mine…
Flăcările ardeau grăbit.
Manrico (cu groază)
Chiar flăcări!... o, cer!... tu, poate?...
Azucena
El se topea de mult plâns…
Eu sufletu-mi simțeam chiar sfârtecat, străpuns!...
Când iată, sufletelor triste, ca într-un vis, apare
Fatala viziune de-ngrozitoare fantasme!
Zbirii și supliciul!... Mama pierită-n chip…
Desculță, descinsă!... Acel vechi urlet în ureche-nfipt…
Răzbună-mă!... Mâna tremurând întind… strâng
Iar victima… în foc apoi o trag, o împing…
Încetează fatalul delir… Scena de groază fuge…
Flacăra doar scapără și prada sa distruge!
Dar capu-l întorc în jur și-n fața mea văd eu
Al crudului Conte fiu…
Manrico
A! Cum?
Azucena
Chiar fiul meu,
Pe fiul meu l-arsesem.
Manrico
Ce spui! O ce oror!
Azucena
Pe cap simt încă părul
Cum se ridică-ngrozitor!
(Azucena cade din nou terifiată pe scaun, Manrico rămâne mut de groază și de mirare. Momente de tăcere.)
Manrico
Nu-s al tău fiu?
Dar cin’ sunt eu, cin’ oare?
Azucena
(cu solicitudinea cuiva care caută să își îndrepte greșeala)
Ești al meu fiu!
Manrico
Dar tu ai zis…
Azucena
A!... poate…
Ce vrei! În cap când vine cumplitul
Gând, spiritu-ntunecat
Strâmbe cuvinte pe-a mea gură pune… Mamă,
O bună mamă nu-ți fusei eu ție?
Manrico
Cum să o neg?
Azucena
De viu ești încă, nu mie-mi
Datorezi? Chiar noaptea, pe câmp de luptă,
La Pelilla, unde căzut
Ai fost crezut, să te
Îngrop eu n-am venit?
A ta stinsă suflare
Când aflai, la sânul meu
Nu te-a oprit matern afect?...
Și câtă grijă n-am avut
Ca multele-ți răni să le vindec!...
Manrico (cu nobil orgoliu)
Ce primii în ziua fatală…
Toate, aici, în piept!... Doar eu prin mii
Deja fugiți, la dușman încă
Pieptul să-i țin!... Răul De Luna
Pe min’ veni cu-ai săi ostași; căzui,
Dar ca viteaz căzui!
Azucena
Iată ce grație
În ziua când infamul
În năstrușnic duelul
Fu de tine scutit!... Cum de te-apuca
De el ciudată milă?
Manrico
O, mamă!... N-o știu nici pentru mine!
Azucena
Stranie milă!
Manrico
Greu ducând acel aspru asalt,
El pe pământ căzut era:
Lucea spada în înalt
Ce-al străpunge trebuia…
Când oprește-atunci să cadă,
Mâna prinsă ca-ntr-o taină,
Corpul meu ca de-aspre geruri
Par’ îndată a-ncremeni.
Când un glas vine din ceruri
Ce îmi spune: Nu răni!
Azucena
Dar în inima ingrată
Nu puse o vorbă Înaltul;
O, de iar te-mpinge soarta
A lupta cu blestematul,
Fă-o, dar fiule, ca o pretinsă,
Fă-o atunci, la a mea spusă!
Pân’ la plăsea această lamă,
Agită, înfige-i-o în cord!
Manrico
Da, o jur, această lamă
Coborî-va-n al său cord.
(Se aude un sunet prelug de corn.)
Același crainic Ruiz trimite!
Poate…
(Suflă și el în cornul pe care îl ține peste umăr.)
Azucena
Răzbună-mă!
(Rămâne concentrată, aproape inconștientă de ceea ce se întâmplă.) |
Scena a doua
Trimisul, Manrico, Azucena
Manrico (Mesagerului)
Vino spre mine,
Cumplit război, spune-mi, urmat-a?
Trimisul
(întinzând foaia pe care Manrico o citește)
S-o spună foaia ce ți-o-ntind.
Manrico
«În mâna noastră-i Castellor; musai
Ca tu, de prinț trimis,
Să fii în apărare. Unde ți-e dat
Grăbește a veni…
Căzută seara,
De a morții tale veste amăgită,
În Mănăstirea crucii aicea vălul
Lua-l-va Leonora.»
(cu o dureroasă exclamație)
O sfinte ceruri!
Azucena (scuturându-se)
(Ce-a fi!)
Manrico (Trimisului)
Coboară iute pe pantă,
Și un cal îndată să îmi aduci.
Trimisul
Alerg…
Azucena (punându-se între ei)
Manrico!
Manrico
Timpul n-adastă,
Zboară, m-așteaptă mai în jos de deal.
(Trimisul pleacă grăbit.)
Azucena
Și speri, și vrei?
Manrico
(Să o pierd?... O, angoasă!...
Să pierd acel înger?...)
Azucena
(Din fire-afar’ e!)
Manrico
(punându-și coiful pe cap și apucându-și mantia)
Adio…
Azucena
Nu… stai… mă auzi...
Manrico
Mă lasă…
Azucena (autoritar)
Ba stai… Sunt eu ce îți vorbesc!
În pericol pe-un drum înainte
Cam barbar, tu mereu suferind,
O rănile vrei, demente,
Să deschizi în pieptu-ți plăpând?
Nu, s-o sufăr nu pot eu…
Sângele-ți e din al meu!...
Orice picur ce îl verși
Din a mea inimă-l storci!
Manrico
Un moment poate să-mi răpească
Al meu dar, a mea speranță!...
Nu, nici chiar să mă oprească
Cer și pământ au cutezanță.
Ah! Lasă liberi ai mei pași…
Vai ție de-aici rămâne-aș
Ai vedea la picioarele tale
De durere un fiu căzut!
(Se îndepărtează, în zadar reținut de Azucena.) |
Scena a treia
Contele, Ferrando și Tovarășii, Corul de călugărițe
Atrium interior al unui refugiu din vecinătatea Castellorului. Copaci în fundal. Este noapte.
Contele, Ferrando și câțiva tovarăși ce înaintează cu prudență, înfășurați în mantiile lor.
Contele
Totu-i pustiu, prin aer nu plutește
Încă știutul cânt…
La timp ajung și eu!
Ferrando
Vitează treabă, o doamne,
Chiar cutezi.
Contele
Vitează, ce-acel cumplit amor
Și iritat orgoliu
Mie o cerură. Căzut rivalul,
Nimic nu mai oprea a mea dorință;
Nouă și mai cumplită piedică îmi pune…
Altarul! A, nu, nu fie-
Altuia Leonora!...
Leonora e a mea!
Al său chip, în strălucire,
Nicio stea nu-l poate întrece!
Licărirea-i din privire
De curaj mă umple-adese
Ah! Iubirea ce-n piept arde
Despre min’ să-i ducă știrea!
Din privire al său soare
Ducă-a inimii-mi vâltoare.
(Se aude sunetul clopotelor sacre.)
Ce sunet!... o, cer!...
Ferrando
Un clopot
Chiar ritu-acum anunță!
Contele
A, ‘nainte s-ajungă
La altar, s-o răpim!...
Ferrando
Fii atent!
Contele
Taci!...
N-aud… vă duceți… l-acea umbră de fagi
Să v-ascundeți…
(Ferrando și ceilalți tovarăși)
Ah! În curând
A mea va fi… Mă simt cu totul arzând!
(Nerăbdător, vigilent, privește în partea din care va sosi Leonora, în timp ce Ferrando și tovarășii spun în șoaptă:)
Ferrando, Tovarășii
Cutează!... Mergem… ne ascundem…
În umbră… în mister!
Cutează!... Mergem!... Liniște…
Facă-se voia sa.
Contele (în culmea furorii)
La min’ oră fatală
Momentele-ți grăbește:
Extazul ce m-așteaptă
De muritori nu e!...
În van un zeu rival ce
Opui l-amorul meu,
Nu poate nici măcar un zeu
Femeie, a te răpi mie!
(Se îndepărtează încet și se ascunde cu corul printre arbori.)
Corul de călugărițe
Ah!... de păcat ți-adumbră,
O, fața, fiică a Evei,
Când vei muri vedea-vei
Că o umbră, un vis chiar fu,
Ba chiar a visului umbră
Speranța de acu!
Vino, te-ascundă vălul
De-orice privire umană!
Vânt sau gândire mundană
Aci vie nu mai e.
Spre cer te îndreaptă și cerul
Deschide-se-va ție.
Scena a patra
Leonora cu suita de femei, apoi Contele, Ferrando, Tovarășii,
în final, Manrico
Leonora
De ce chiar plângeți?
Femeile
Ah! Astfel
Pe veci tu ne lași!
Leonora
O dulci amice,
Un râset, o speranță, o floare, aici
Pentru min’ nu e! Mă-ndrept
Musai spre-Acela ce la obidiți e singur
Ajutor și după triste, amare zile,
Poate printre aleși, lângă pierdutu-mi bine
A mă aduce-ntr-o zi!... Vă ștergeți ochii
Și la altar mă duceți.
(pornind la drum)
Contele (apărând dintr-odată)
Nu, nicicând!
Femeile
Contele!
Leonora
Sfinte cer!
Contele
De nuntă altarul
Pentru tin’ e gătit.
Femeile
Atâta îndrăznea!...
Leonora
Nebune!... Aici veniși?...
Contele
Să fii a mea.
(Și zicând asta, se aruncă asupra Leonorei pentru a o prinde, dar Manrico se pune între el și prada sa, ca o fantomă răsărită din pământ. Izbucnește un strigăt universal.)
Leonora
Și-i musai… și pot eu să o cred?
Te văd aici cu mine!
Un vis e-acesta, un extaz,
O supraumană minune!
Nu duce atâta bucurie
Răpit, mirat al meu suflet!
Din cer tu oare-ai coborât
Ori în cer cu tin’ eu sunt?
Contele
Deci cei plecați își lasă
Al morții-etern regatul
Și-n ciuda mea renunță
L’ale sale prăzi iadul,
Dar de nu se mai frânse
Al zilelor tale temei
De viu ești și-a trăi vrei,
Să fugi de ea, de min’ să fugi!
Manrico
Nici cerul m-avu, nici cumplită
Cărare-infernală trecui…
Infamii zbiri frământă
Loviri mortale, văzui!
Puteri irezistibile,
A râurilor unde!
Dar pe cei răi un zeu i-ascunde!
Acel Zeu de-ajutor îmi e.
Femeile (Leonorei)
Cerul în car’ crezuseși
Milă de tine-avea.
Ferrando, Tovarășii (Contelui)
Doar tu te-mpotrivești:
Al lui prieten e.
Scena a cincea
Ruiz urmat de un lung șir de Soldați,
Manrico, Contele, Leonora, Ferrando, Tovarășii
Ruiz
Trăiască-Urgel!
Manrico
O, bravii mei soldați!
Ruiz
Vino…
Manrico (Leonorei)
Femeie, urmează-mi!
Contele (opunându-se)
Și tu speri?
Leonora
Ah!
Manrico (Contelui)
Te-oprește…
Contele (scoțând spada)
Aruncă-mi-o aici! Nu!
Ruiz, Soldații (înconjurându-l pe Conte)
Bați câmpii!
Ferrando, Tovarășii
Ce-ncerci, Senior?
(Contele e dezarmat de Ruiz.)
Contele
(cu gesturi și accente de furie maniacală)
Al rațiunii orice licăr am pierdut!
Leonora
(Mă răpune…)
Contele
În inimă simt furor!
Ruiz, Soldații (lui Manrico)
Vin’: soarta surâde ție.
Ferrando, Tovarășii (Contelui)
Lasă; acum lașitate nu e.
(Manrico o ia pe Leonora cu el, Contele este respins; femeile fug la cenobiu. Imediat coboară cortina.)
Actul I
|
Traducere de Anamaria Milonean
(nr. 6, iunie 2024, anul XIV) |
|
