„Mesa la Vatican”. Versuri de Veronica Balaj

Sub titlul Mesa la Vatican, publicăm un grupaj de poeme din volumul Cotidiene pariziene de Veronica Balaj, apărut la sfârşitul anului 2020 la Editura Junimea din Iași.
Poetă, prozatoare şi jurnalistă, Veronica Balaj este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, din 1992. Din seria volumelor sale de poezie fac parte: Cu îngerul la arat (1997), Ritualuri de scrib (1999), Între alb și noapte / Between hite and Night (2000), Băutori de nepăsări (2004), Poeme în civil / Timeless Hallucinations (2006), Puzzle veneţian (2008), Piruetă pe catalige / Pirouette auf Stelzen (2009), Exil de zi şi noapte / Exil de jour et de nuit (2010), Scut iluzoriu (2011), Podul soarelui (2012), Ierusalim-Jerusalem (2013).
A scris deopotrivă proză scurtă (Ploua la Troia, 1994 şi Zile de sticlă, 2001) şi mai multe romane: Sărbători amânate (1993), Vara himerelor (1996), Baltazara (2001), Carnavalul damelor (2006).



Mesa la Vatican

în Bazilica San Pietro,
sfinții
purtând mănuși pământești,
ne mângâie
trecând prin memoria noastră
încet, devenim creduli
și gata de zbor
peste dorințe, iederă-n flăcări,
sau  întâmplări gângănii șirete,
uitând 
la prima răscruce cu cerul   
Iubirile care ne-au înfășurat
cu adâncuri, levitații, căderi
și îmbrățișări dezacordate.
Îngerii ne dau ambrozie și vin
PAX VOBIS!
Liniște mov. Câteva picături din apa sfințită
luată la intrare
și lacrima mea
pentru plecarea ta
fără de vindecare.

Euphonii

Barca priponită de mal
și de razele lunii
așa cum scrie în poem
ca într-o pagină document
are vâsle cioplite
din picioarele unui pian dezacordat
adesea,
din barca țintuită la mal,
prin cerul ca un ochean
se-aude un cântec defăimat
de lumea din lume dublată
iluzia unor meridiane interioare,
coboară văzduhuri
în mare
sufletul meu le numără
din aproape-n aproape
pas cu pas,
într-un drum secret  rostuit
oprită la mal, mă privesc în interior
nu te speria, ființă,
nu scoate nici un miorlăit
căderea e zborul invers desăvârșit
vâslele din pianul dezacordat
cântă singure,
descoperă alte  țărmuri,
în golul bine mascat
sunt liberă să cred că,
lumea-i legiuită
de Dumnezeu pentru mine
pot  spune te iubesc
ori de câte ori
peștii albaștri
îmi taie respirația
sau când 
razele soarelui
se opersc a mirare
ca un pom de foc,
peste lumea  din lume
prinsă-n alunecare
din barca legată la mal,
sau pot crede în absurditate
pot înnoda cuvinte rebele,
pot dansa
cu apa sub picioare
valurile hăituite de pieire
mă-nvață ce-i frica
lecția lor atinge
partea din stânga vieții mele
dar, nu mi-o-nsușesc total
și poftesc iarăși
a pleca frivolă, cu instinct de jivină
dănțuind prin lumină
și patimi...
La vreme de seară,
în barca proptită la mal,
ce s-ar întâmpla, Doamne,
dac-aș alunga îngerul
venit să descuie lacătul
plecării mele în larg?



Rezonanță  târzie

Nălucă,
trece frigul printre noi,
bunicul, eu și clovnul
din fotografia
în culori cucernice, șterse
precum în icoanele vechi
stăm încadrați de timp
alipiți unul de altul
într-o vinovată lumină
decupată în formă de scenă
unde se-nfățișau
toate simțămintele istoriei noastre,
cai de omăt
smuceau văzduhul
veneau la sărbătorile casei,
muzica și urările în valuri,
statornicite în pojghiță
peste obraji,
peste inimi
și peste saltimbacul îmbrăcat aiuristic,
purtând șalvari bordo,
jiletcă galbenă și
fesul mov, gata-gata
să-i cadă
în ochii umbrelor din fotografie
altfel, se-arată vesel, mult prea înalt,
cu mustață tânără
și zâmbet sticlos
ne-mbrățișează siluetele
retrase încet, încet, de pe scenă
nepăsătorul, râde și râde zurliu
când răsuflă
frigul și preface-n gheață,
inima bunicului.



De-viața

Osteneala, fierbințeala, pofta
de-a fi nesăbuită
stârnește lătratul zilei
cățelul pământului
mușcă și mușcă
din gânduri,
{mulaje de ceară topită}
nu-mi pasă
o sumedenie
de subînțelesuri izbăvitoare
mă apără.
Nimic rău
nu știrbește minutul
cât jocul
de-a viața mă prinde
vânez simțăminte,
văpăi rătăcite
în ochiuri de  fântână
stearpă,
leșin,
mă declar senzuală
asta place la nebunie
până și  parșivilor șerpi
care se dezpielițează lascivi,
prin mirosul
de mere pârguite
căzute din Eden
peste răsuflarea mea.



De  dragul așteptării

Femeie, femeie,
stai
și-nflorești spre ofilire
pe ostrovul
cu maluri mișcătoare
n-ai vrea
să țeși din firele părului tău
o așteptare-chemare?
îi cântă marea
în parabole false…
femeie, șoptesc apele
într-un legământ bizar
vagabond peste ape
așteptarea ta va fi operă de artă
femeia prinsă-n mirajul
de-o zi și de-o viață,
împletește din  părul tăiat
chipul dragului Ulise
noaptea, în cârdășie cu marea,
înfiripă dorința, bântuie ferestrele
dă târcoale casei,
alungând sperietoarea din grădină,
fântâna dă în clocot
barca singură o pornește
zgomot de ape corcite
din mare și cer venite,
s-abat
Ulisee, vină-le de hac!
strigă femeia
peste așteptare
și noapte
nu mai am părul până la brâu,
dar știu să răsădesc
melci și scoici,
pe pragul înflorit.



Rondo  iluzoriu

Din nebăgare de seamă,
la o răspântie a mării, voi fi călcat,
retezat,
vreun val din barba lui Neptun…
numai răzbunarea lui
m-a aruncat pe mal,
în chip de Parsifal
alerg, alerg,
între flux și reflux
precum vrea marea
bătrână,
{dementă nițel},
umflată în burtă
de spumă, icnește,
m-apucă de hățuri
și-mi pune în cârcă
toate castelele de nisip
construite
în jocul de-a imposibilul
și păzite de un temnicer
jilav și iluzoriu
cu licăr de furtună
strecurat în priviri
pe care-l simt deșirat
mai întâi,în palma mea stângă
nu mai e loc de altă căutare
împovărați de resemnare
colindăm orașul hai-hui
ne chiorâm la vitrine,
la statui,
eu, Parsifal
și-un temnicer
ce bine, în cale
nu-i nici un val,
putem ajunge până
la cea de-a șaptea poartă
a cunoașterii de sine.



Roșu edenic

Citind și recitind,
cuvintele în mine s-au răsucit
pe față și pe dos
înroșindu-se de  osteneală,
și purtam  pe umeri
crengile unui copac
de un roșu edenic
și citind m-am mutat în cuvinte
și ele s-au prefăcut în zburătoare
cu pene roșii
îngenunchind în așteptare,
m-am rugat, hai,
vino și tu să înnotăm
în miezul cuvintelor
e un izvor
uneori  fierbinte
de roșul izbăvitor,nu-ți fie teamă
arsura lui o purtăm
la subsioară
așa cum ne-a fost dat ,
o să vezi,
mereu vom căuta o mare
să stingem iluzia
că nu ai plecat
rătăcind într-un cuvânt,
care trudește
în cercuri rebele
de-un roșu hoțesc,
mințindu-mă că mă mai iubești
și dincolo de rănile cerești.
Și se făcea că eram piatră
și te fereai să calci
să nu mă transform într-un munte de piatră
și se făcea că eram
oglinda unei ape
rebele mereu păcătuind
să-și renege malurile
în căutare de  verde cutezător
și tu veneai dinspre stele
râzând ,
vai, ce terestră ești,
o minune  de  femeie,
porți pe tălpi  pecețile fostelor iubiri
mă ademenești  și pe mine,
umbră vindecătoare...

Veronica Balaj
(nr. 1, ianuarie 2021, anul XI)