Victoria Milescu: „Mereu arunc ceva din mine pentru a rămâne întreagă”

Sub titlul „Mereu arunc ceva din mine pentru a rămâne întreagă”, publicăm un grupaj de versuri semnate de poeta Victoria Milescu. Poemele sunt extrase din volumul Fenomenele fără cauză apărut în colecţia „Opera omnia – poeţi contemporanei”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011.











Imitându-i pe ceilalţi

Dumnezeu şi moartea
îmi poartă de grijă
eu fac să dureze efemerul
construiesc o casă pentru vrăbii
sădesc un pom pentru Rai
fac un copil care va dărâma casa
fiind prea mică
şi va tăia pomul pentru că nu rodeşte
scriu o carte despre toate acestea
şi cineva o va arde
să se încălzească sub viscol…



Citadinism

Se înnoptează
până în cele mai mici amănunte
pe bulevard
coji de cuvinte zdrobite
maşinile se opresc brusc
în trupul debusolat
om sau câine?
ţin buchetul de flori ca o torţă olimpică
ei aclamă hulubii sinucigaşi
oraşul îmi pune piedică
mă sprijin de laudele
cu izul lor mortuar
brusc se desprinde cerşetorul poet
poate eşti tu deghizat
ivindu-te orbitor
după doar câţiva paşi
poate că te vei arăta în tunel
călcând pe lumină
noi, orbii eterni
te vom lumina o secundă
licărind în capătul
de ţigară nestins
scăpat la rădăcina oraşului
spălat cu solvent, insolent…



Zidirea de sine

Când pielea lumii trosneşte
sub pielea de fum şi pucioasă a morţii

când lucrurile nu se mai împotrivesc
lucrurilor
unde te pot găsi uşor şi repede
pentru o biată iscălitură
pe pielea mea de pisică
pe pielea mea de tatoo

înnegrind bezna încărunţită
scriu cu sângele
vărsat pentru gloria ce va naşte alt sânge
purtător de torţă
prin labirintul bibliotecilor
duhnind a geniu şi nebunie şi eternitate

mereu arunc ceva din mine
pentru a rămâne întreagă…



Lentissimo

Nu mă iubi
sub stropii ploilor roşii
curgând pe trup
veghează-mă din turnul cu vipere
nu-mi rosti numele
aşteaptă-mă-n gări inventate
venind din ţările de nicăieri
nu mă iubi, nu mă urî încă
trec printre schijele glasului tău
mai vie decât moartea cea fără de moarte
cu îmbrăţişări vinovate
sub o lege de fier
am rămas numai noi doi
pe o planetă mare
din care totul a fost furat.



Nania

Cresc încet, dar continuu
precum stalactita –
câţiva milimetri pe an
oare câte veacuri voi aştepta
să ajung la fereastră
fluturând o batistă albă
oare câte veacuri vei aştepta
să luminez
peste valuri
să te apăr cu sângele-mi
incandescent
urcând atât de încet
în venele
unei peşteri a comorilor
descoperită vreodată întâmplător
de vreun tâlhar
încurcând treptele anilor
cresc încet, dar fără oprire
precum lacrima
înecând marea...



Exil de bunăvoie

Spăl apa
de moleculele singurătăţii
prin odaie trece râul
cu resturi de echipaj stelar
dincolo de marginea patului –
prăpastia viului
vaierul cristalin aşteaptă
tu, eu sau moartea
cu mâinile ude îşi desface haina
încinsă de focul de oase
a greşit mult
să înveţe mult
mă cufund în apa care spală râul
el se cufundă în mine
sorbind strigătul
pedepsei
să-şi ducă viaţa până la capăt.



Curajul speciei tale

Prin purpura zilei, poemele
ne urmăresc, ne găsesc
ne schilodesc pe viaţă
apoi, mulţumindu-ne frumos
se reîntorc de unde au venit
după ce au extras din noi
acel ceva nepreţuit
fără de care nu-şi pot construi imperiul

Poemele străpung viaţa şi moartea
şi alte bariere
fără să afecteze sufletul
poemului tutelar
fără el, zadarnică ar fi gloria
diplomaţiei stelare

Ce puternici sunt poeţii şi habar n-au
mereu jefuiţi de o mare putere cerească
iar ţara în care trăiesc
e mereu blestemată..



Fenomenele fără cauză

Precum glonţul pornind fără voie
venim pe lume
fără a desluşi propriul drum
fără a ne împotrivi
viaţa ne ia în stăpânire
ne dă hrană şi adăpost
ne munceşte, ne umileşte
făcând din fiecare un fenomen răbdător

vine pe lume sufletul
pregătind calea
e sedus apoi de mlădioasele trupuri
e sedus de durerea fericirii
scăpate printre degete

să răsplătim fericirea
printre mestecenii dăruind toate darurile
să luptăm, să murim fără cauză
sub coroana lor albă
şi scut şi spadă

să păzim inima zdrobind ritmic
orele pământeşti
în numele legii, fiţi apţi
pentru libertatea sufletului
fiţi apţi pentru libertatea disoluţiei

precum glonţul pornind fără voie
venim pe lume
odată cu poemul
circulând prin trupuri, distugându-le încet
în virtutea vieţii, vei muri, vei învia
poem fără autor, amor fati
în cercul fenomenelor fără cauză…



Stare naturală

Ce linişte, ce seninătate să fii iar nimeni
ce fericire să nu mai porţi nume
prin anotimpuri ce nu
figurează în calendar, să treci
neadulat, necontestat, liber

să nu fii nici bun, nici rău
nici prea mult, nici prea puţin
să vezi dar să nu fi văzut când
faci mici corecţii în mecanismul
de provocare al evenimentelor capitale

ai tăi, cu o nedisimulată îngrijorare
să te hăituiască
ce fericire să treci prin ei, printre ei
nefăcând binele sau răul
cu care acum te somează…



Poem de criză

Nu mai găseşti deloc poezie
nici măcar din cea proastă
de unde să iei
un picior de iamb, un troheu
degeaba colinzi planetariile mari şi mici
la tejghea, vânzătorul cu şorţ cauciucat
ridică din umeri:
doar poezie de contrabandă
dacă aveţi bani şi curaj
da, poezia a ajuns la mare preţ
escrocii o simt de la o poştă