„Un loc de vacanță” de Vittorio Sereni. Între narația autobiografică și metapoezie

Unic fiu al lui Enrico, funcționar la vamă, și al Mariei Michelina Colombi, Vittorio Sereni se naște la în mica localitate Luino, din provincia Varese, de pe malul lacului Maggiore, unde își petrece primii 11 ani de viață și unde va reveni cu încântare în vacanțe și în concedii la maturitate și senectute. E un loc de se va constitui într-un fel de „Stea variabilă” (titlul ultimei sale culegeri poetice) a existenței sale. Se transferă cu familia, mai întâi la Brescia, unde își face studiile liceale, apoi la Milano, licențiindu-se în Litere și filosofie, în 1936, cu o teză despre poetica lui Guido Gonzano cu renumitul savant Antonio Banfi și avându-i colegi și prieteni pe nu mai puțin celebri scriitori și gânditori de mai târziu Luciano Anceschi, Antonia Pozzi, Enzo Paci, lărgindu-și apoi cercul de comilitori cu Salvatore Quasimodo, Giancarlo Vigorelli, Sergio Solmi, Carlo Bo etc. Publică mai întâi revuistic primele poezii, Terre rosse, Inverno a Luino, Concerto in Giardino, cu o generoasă prezentare a lui Carlo Betocchi, ce se vor insera în volumul de debut Frontiera, publicat în 1941. Dascăl de liceu în anii prebelici, colaborează la diverse publicații și în același an e chemat la arme, încartiruit la Pistoia, apoi într-un convoi ce va parcurge itinerariul de calvar (ce se va regăsi evocat în cel de-al doilea volum al său, Diario d`Algeria („Jurnal din Algeria”), publicat în 1947, și în care își află sugestive ecouri perioada de prizonierat din Algeria și Maroc pe durata a doi ani, 1943-1946. Părăsește învățământul și se angajează ca director de imagine – cu un termen actual – la celebra Pirelli, unde, în revista companiei, se va ocupa de artă și de literatură. În sfârșit, în 1958 e invitat la editura Mondadori ca director editorial al departamentului de cărți unde rămâne până la pensionarea din 1978. Îi apar culegerile de povestiri L’opzione e allegati (1964, Scheiwiller), racconti („Opțiune și anexe”) și Letture preliminari (1973, Liviana) („Lecturi preliminare”, contribuțiile sale critice din 1940 până la data editării.
Traduce pentru Einaudi din Torino o antologie din William Carlos Williams, apoi la Saggiatore un volum de proză cu titlul Gli immediati dintorni („Împrejurimile de alături”), în 1965, și tot în acel an publică o ediție revăzută a „Jurnalului din Algeria”, un nou volum cu titlul Gli Strumenti Umani, iar în anul succesiv, o nouă ediție, și aceasta revăzută din Frontiera. Urmează ani de tăcere poetică, dar de intensă activitate de editor, critic, traducător, animator și susținător de tinere talente, dublate de călătorii prin lume, din America, trecând prin Europa și până în Rusia și Egipt. 
Ultimele sale lucrări editoriale cuprind culegerea poetică Stela Variabile, 1978, un volum de proză pentru editura Saggiatore, Il sabato tedesco (Sâmbăta germană”), iar în 1981 culegerea de traduceri cu titlul Il musicante di Saint-Merry e altri versi, cuprinzând poeme de Pound, Char, Williams, Apollinaire, Camus și alții și care va primi premiul Bagutta. În iunie 1982 e încununat cu prestigiosul premiu Viareggio pentru poezie, apoi pregătește o nouă culegere de proze cu titlul La traversata di Milano („Traversând Milano”), neterminată, autorul murind de anevrism la 10 februarie 1983, tot la Milano. 
Un posto di vacanza a însemnat un moment de referință pentru poezia italiană când a apărut în 1972. Despre această capodoperă, Pier Vincenzo Mengaldo afirmă următoarele: „Punct de sosire sau summa provizorie de ani de muncă, poemul Un posto di vacanza reprezintă în același timp conștientizarea și starea de criză a motivelor celor mai profunde elaborate de Sereni în perioada postbelică, echilibrându-se între narația autobiografică și metapoezie: în sensul că aici temele cele mai tipice ale poetului – reîntoarcerea asupra acelorași locuri, dialogul cu interlocutori ironici sau acuzatori, bilanțurile falimentare ale existenței etc. – generează un discurs asupra posibilității însăși de a scrie versuri, oferindu-se, fie ca evenimente biografice, fie ca motive apte a intra în textul poetic în formare (locul de vacanță și poemul asupra locului de vacanță se amână unul pe altul; recurgând la cuvintele autorului, textul „poate... se întoarce îndărăt și chiar încorporează în dezvoltarea sa neîncrederi și speranțe neprevăzute, îndoieli și deschideri în legătură cu propriu-i mod de a se face”) și nu-ul final adresat „oglinzii, acum uniformă și uitucă” constituie un gest de refuz a funcției narcizice și consolatorii a poeziei”. Introducând un filon epic în poem (Apud Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, Cartea Românească, Buc., 1988, pp. 330-332).

Opera poetică:
Frontiera, Edizioni di «Corrente», Milano 1941 (ed. anastatica in Il giornale di Frontiera, a cura di D. Isella, Archinto, Milano 1991).
Poesie, Vallecchi, Firenze 1942.
Diario d’Algeria, Vallecchi, Firenze 1947.
Diario d’Algeria, nuova edizione, Mondadori, Milano 1965 («Lo Specchio», Mondadori, Milano 1979; «Oscar classici moderni» Mondadori, Milano 1996; «Collezione di poesia» Einaudi, Torino 1998, con prefazione di Giovanni Raboni).
Gli strumenti umani, «Supercoralli» Einaudi, Torino 1965.
Frontiera, nuova edizione, Scheiwiller - All’insegna del pesce d’oro, Milano 1966.
Gli strumenti umani, con un saggio di P.V. Mengaldo, «Supercoralli», Einaudi, Torino 1975.
Stella variabile, in 130 esemplari fuori commercio, ill. di R. Savinio, tirata col torchio a mano per l’Associazione «Cento amici del libro», Verona 1979.
Stella variabile, Garzanti, Milano 1981 (ivi, 1982; Einaudi, Torino 2010, con prefazione di F. Pusterla).
Tutte le poesie, a cura di M.T. Sereni, prefazione di D. Isella, «Lo Specchio» Mondadori, Milano 1986.
Poesie, prefazione di D. Isella, antologia critica di P.V. Mengaldo, cronologia di G. Bonfanti, bibliografia critica di B. Colli, apparato critico e documenti a cura di D. Isella, «I Meridiani» Mondadori, Milano 1995 (1999).

Un loc de vacanță

I

O zi la mai multe nivele, de-naltă maree
- ori doar în sfera cerescului.
O zi boltită ce se-arată înainte de-a fi
pe spatele verii chezășia verii.
Cu frunze văratice rătăcite.
Astfel dispar zi și chezășie
în geamătul de fosfor
al lucrului ce se scufundă-n mare.

Nicicând pagina albă sau mai puțin singură-n sine
e pofticioasă aici între râu și mare.
În punctul, mai precis, unde un râu intră în mare
veneau curenți pe hârtie de pe versant:
Sereni plăpând mit
fir de credință nu totdeauna tinerețe e adevăr
...............
Sfâșie foaia aceea albă ce-o ții în mână.
Foi ori hârtii nu erau de jucat, era adevărat. Cu goale mâini
fără mesaj de răspuns revenea de cealaltă parte
[luntrașul.

Un râu negru – promisese prietenul –
un frumos râu negru din America.
Acesta era datul pofticios. Opulent la final de cursă
nesimţit
în câteva ceasuri de calm.
La început era doar trestii
prăfuite și, de la chei, mare de miner...
(poezia în locul de vacanță).
Însă revine cu ispita în atâția ani glasul acela
(un disc era) de dincolo, de pe versant. În serile cu praf și sete
aproape o atingea, gâtlej oferit rănii de iubire.
pe ape. Nu voi scrie povestea asta.

În bezna dintre trestii și frunze de pe versant
se țineau discursuri: despre – e abia un exemplu –
retroactivitatate a erorii. Dar unul de stânga
de o autentică stângă (mă pomeneam întrebându-mă)
cum stăm cum trăim la mare?
Chiar dacă (nu toți) ar fi fost mai buni vâslași înotători ca mine.
An: 51. Timp al lumii: Corea.
Uneori – am zis cu concursul beznei – auzindu-vă pe voi
vorbind se trezește în mine acel negru ce l-am tradus:
„Ai cântat, nu vorbit, nici interogată inima
lucrurilor: cum le poți cunoaște?  spun râzând
scribii și oratorii când tu...
Însă între timp se revărsa frumoasa seară pe mare
și pe discursuri pe mese pe grilajele de trestii
unde dansau desculți el pueblo del alma mia
s-a oficilizat autumnală bătaia frunzelor
vălmășire și zarvă pe malul stâng.

Aici deasupra era linia, extrema dreaptă a Goticii,
se văd încă – încă și azi o repet
noilor sosiți cu monotonia unui ghid –
postările nemților.
Din Fort americanii trăgeau cu artileria
și în `51 tânguirea dintr-un rar feribot sus pe râu
era încă prea plăpând de alarmant,
orice lucru s-ar fi dus pe firul curentului
trecea printr-un cap retezat de barbar/
Încă uluire de război, de acel război
doar asta mă apropia de acei vorbitori vorbitori
și încă vorbitori pe valul libertății...

II

Revine căldura.
Se nimicește bula de culoare văratică, se înghesuie într-un
mic punct de lumină unde doi se roiesc dispar
în verziș dând cu tifla poverii mele
- și eu la mare – și pe clipa
de năucire de tăcere se-ntinde o împușcătură.
Cine-a făcut cine face foc în rariște
cine a tras în hățișul dintre câmp și pădure
de-a lungul șirului de copaci?
De-aici nu-i văd,
îmi amintesc doar că e întâia zi de vânătoare.
Nu voi scrie această poveste – repet, dacă
vreodată o poveste va fi fost de spus.
Auzind
ce spun de asta țărmurile
(defilarea țărmurilor
țărmurile
ca niște propuneri fraterne:
însă mă preveniseră sunt mute nu inventează nimic pentru mine).
Pare că altceva n-ar fi: mutismul meu și-al lor.
Dar visul trestiilor, trestiile în vis îndrăznețe
făurind muzică de orgă cu râul....
sunt dovezi ale altor pulsații. Aș vrea, eu singur dovedit, aș vrea
să strălucească drept dovezi – eu una printre ele.
Una de fapt se aprinde
la ceas târziu
batjocura lunii încă neatinsă
neviolată
pe neagra derivă pe răvășeala apelor.
Pe volbură pe neagra derulare
altele se aprind pe țărmul de dincolo
- lumini sau lampioane – și mai neașteptate,
lumini omenești evocate deodată – de care mâini
pe care terase? – Le bănuiesc semne potrivite
nu mai știu când ori cu cine
prin noi prezențe sau întoarceri.
- Să zicem că de ani te-am așteptat –
dintr-un grai răvășit e contra-cuvântul meu.
Nu va trece bariera de bezne și de vânt.
Nu va trece chemarea deja încrețită de iarnă
spre de un de negăsit
vâslaș.
Atât de îndepărtate nemotivate nemișcate
dincolo de acest iad
nu dovedesc nimic nu pe mine mă cheamă
nici pe alți acele lumini.

Va reveni căldura.
Țâșnește între timp un stol de fete în floare
lăsând în urmă un motiv:
vin dulceag cu puțin amărui
printre dunele de nisip și diguri revine, nicicând nu-ncetează,
ca orice lucru aici
se învârtește se răsucește în sine. Dincolo de oleandri,
culcușul meu cu vedere la mare,
acolo e provocarea și sfidarea –
un înotător cu vorbirea
conjuncturală:
șușotește în spate un recif urcă se-nvârte se-nvolbură
fărâmițând spațiul într-un ceresc de înălțime
cu sunete de laborator monologhează dialoghează la distanță –
un laborator lichid, un delir
itinerant
de sagră de august într-un parastas de sfârșit de vară –
iar valul
lucitor, oceanic
cu scânteieri de frig pe talaz
înclinat glazurând priviri și glasuri în vara tirrenică...
aici se frânge poemul la locul de vacanță
strivit de-atâta mare –
și-nvinsă spaima naturală
iată-mă și pe mine de partea mării
făcând cu ea totuna
fără balast ori fără adăpost de cuvinte,
despicând puținul de aur ce rămâne
pe micile insule
postume zilei printre scorii deja în umbră:
încă puțin și de la capăt negrul.

III

„memorie ce încă ai dorințe”
zici că nu înțelegi – ori, dacă-nțelegi, nu iubești

Cei doi ce umblă de-a lungul râului albaștri și albi
ce-și vor spune oare? Înlănțuiți sau despărțiți
îi văd de ani trecând
dansând în reflex și în vânt.
Dreaptă în amețire, extatică scrutând cu privirea
spre colinele învecinate și spre mai îndepărtate coclauri.
cu degetul arătând orașe contraluminii
ce-au fost ori n-au fost niciodată –
„Toate acestea”, zice femeia, „ți le voi da
dacă în genunchi mă vei adora”.
Bărbatul însă, nesigur pe vis și pe înșelăciune,
se descumpănește iute, nu-l mai stârnește nicio muzică
Și aproape niciuna
din aceste lucruri n-a fost, revine
ceea ce fusese ea: o umbră a sângelui și a minții
și spre țărmul mării
la ceas devreme se risipesc.

E teatrul dintotdeauna, e războiul dintotdeauna.
Fabrică dorințe memoria,
apoi e lăsată singură să se lepede
de aceste multiple oglinzi.
Privește însă
- de la gura de vărsare revin glasuri – privește de la un ceas la altul
cum se schimbă culorile: din gri în verde, din verde
în prea proaspăt azur.
Iubește-l deci – de la o treabă la alta
vine răspunsul, de la oglindit la oglindit –
iubește-o deci amintirea mea
pentru cât în jur se cabrează sclipește se desface
totul e posibil, e marea.

IV

Nicicând ca acum – își zise ascunzându-se
printre văgăuni scribul – n-a fost
atât de tautologic lucrul, dar nici măcar vreodată
dezgustător atâta printre atâtea uimiri.
Privesc corabia îndepărtându-se printre două adieri de răcoare,
rapsodic dactilic aiuritor
statornicindu-se în nedeslușitul altor veri.
Undiță, de cumva ar folosi la desen,
acei trecători o clipă ca persoane vii
și de-acum
pe omisiune lipsa golului ce s-a așezat
între cele pierdute și scrutare inimioara
ce se bâlbâie acolo
a crescut marea, s-a dantelat cristalul
puțin mai înainte s-a sfărâmat
și o sticlă în fugă dincolo de derivă
a luminat bine ultima enigmă văratică.
Trec – a revenit spunând – toate laolaltă cu anii
și într-un loc iau foc, cât eu sunt
santinelă nu de ani ci de clipe
- iar nu unul care ajunge unde trebuia și era așteptat
niciunul nu va mai veni pe apele depopulate.

(Ce-o fi fost în neliniști pentru Angelice în fugă
sau pentru Elene ce se-ntorc? S-ar putea presupune.
Dar să nu se creadă – deși asta ar semăna
cu un mare rău de iubire și uneori ar spori din el –
să nu luăm seama la cel ce imploră de pe maluri,
știe să fie un bun prefăcător.
De fapt se chinuia pe o culoare
ori mai curând pe numele despre o culoare de așternut
în omisiune,
lipsa, golul:
rubiniul,
lumină de stele stinse ce ajungându-ne iau foc
ori care se reverberează răsfrânte pe un chip
în fine îngrijit, în timp ce barca virează...).

Totul pornea, totul
așeza vela sub privirea sticloasă
totul spunea adio pe valul vânturilor de august.
Rămânea, prinsă de vânt, acea culoare
tirrenică, acel nume de rădăcină amară,
chinuita pradă a scribului
distilând altă insomnie de o mie de sori
de insomnie scânteind
din talaz.

V

Despre timpul ce poate se schimbă sporovăiesc glasuri sub casă,
se îmbată de trecătorul argint
de la o coamă la alta a plopilor pieptănați pe dos,
altele sosite din câmpie vestesc
că vara e încă văpaie de miraje,
n-a încetat un greier ori o frunză.
Explodează în mai multe puncte și se amplifică împușcătura lui poc-poc.

Gândeam, nimic mai rău decât un lucru
scris care să aibă pe condeier drept erou, zic cel ce scrie
[ca atare
și faptele sunt lucruri ale sale de condeier ca acțiune.
Nu există dovadă mai clară de o așa minciună:
un migălos în timp ce se scrie
și apoi migălosul acestei migale a sa.
Mereu am zis-o și uneori am scris:
semn, mă întrebam, că rezerva e aproape secată,
că nu rămâne ori nu exista, chiar altceva?
Ce-ar fi fost ori ar fi un pasaj obligat? Mi-ar da curaj.
Privesc flotila reapărând în fluviu împinsă de furtună.
Se furișează o vreme aici pictorii
azi dispăruți cu o parte din trestirișuri: timpurile
au împăturit șevaletele au aruncat penelele au zdrențuit pânzele.
Fi-voi eu supraviețuitorul, un zgomot
aspru printre maluri, o metastază fluvială?
unul ce gătește còpii de-a lungul fluviului,
din staze și tulburări ale mării?
Sosește unul, cu feluri și accente de trupă de debarcare
se-așează-nainte-mi răsucit în improbabil precum cineva
rămas mult într-un loc într-o epocă diferită
și repudiind-o, se înfățișează întâmplător, vreme de-un ceas:
„Ce faci aici în această vană?”.
„Elio! mă învăpăiez, „Elio. Dar ai iubit și tu
acest loc când ziceai: o mare bucătărie,
ori o mare croitorie bruegheliană...” Rămâne
puțin pe gânduri
„O bucătărie, am zis?” „O bucătărie”.
„Cu bucătari și slujnice? bruegheliană?”. ”Bruegheliană”
„Ah”, zice prevestind, „și azi se pescuiește, în gheață”.
„Am un mare cont deschis”, îi răspund.
„Un cont deschis? de cuvinte?” „Sper că nu doar de cuvinte”.
Sare șanțuri sapă tufișuri încalecă ziduri
și de pe terase vânturoase
nu-mi menajează, deja îndepărtat, ironia
de sate strigate ca în somn, de neajuns.
Răsună în adânc, în întuneric,
ceasul vremii nu prea blândului anotimp.

VI

Umbra se slobozea abia sub val:
preafrumoasă, un vatos, viorie în albăstruiul
flușturatic lobi ca aripi.
Rănit horcăia în palori, era leșinat,
pătat de un mic rozaliu de sânge
în coș, deloc în elementul său.
Îmi explicau că nu e mereu așa, nu totdeauna
cum am văzut mai înainte cum ăsta și alți pești
din largul mării se camuflează în adâncuri, în coclauri, în curenți
colorându-se ori răsuflând, după caz. Nu știam, nu știu
nimic de aceste lucruri. Ar vrea
să  le cunoască instinctul doar stând aproape,
trăindu-le și nu din distracție: doar cu acest pact.
Experților aceia aș fi vrut să le spun despre alte umbre și culori
ale unor clipe din noi, de felul cum ne străbat în somn
spre a se cufunda în alte somnuri fără de vreme,
prin vaduri și adâncuri între reaprinderi și amnezii,
din câte cheltuie ani ochiul întins
spre traversare și adânc mai înainte să se ivească
înfrigurate în numele care nu e
lucrul ci îl imită doar.
Cine se trezește bătrân
cu acea schimbătoare umbră în cap somnambuli
printre ființe vii descendente
pe un fluviu de imperceptibile nimicuri purtând în ele catastrofa
- și nu văd sporind și ofilindu-se în preajmă pe cei dragi.
Avea dreptate interlocutorul, acela
de pe malul fluviului de dincolo, care de-o vreme semne nu mai dă.
Însă

- marea încărunțită într-un ceas
într-un ceas își regăsește tinerețea –
zic glasurile suprapuse în coada furtunii.

VII

Nicicând atât de intens
atât de intens de decis
abia ieșit din vad
în cerc în bătaia gabianilor. Unul
se desprinde în zbor, plonjând
pescuiește ceva, se-ntoarce în cârd.

Ești deja mare iernatică:
îndepărtat, de parcă închis în tine.
A iubi nu-i totdeauna a cunoaște („non totdeauna
tinerețe înseamnă adevăr”), se deprinde târziu.
O piatră, ne explică,
nu e așa de simplă cum pare.
Cu atât mai puțin o floare.
Unul curăță singur de crengi o catedrală.
Altul un paradis pe pământ.
Taie vârfurile pe ambele o Himalaia
de vieți în mișcare.
N-a fost înhățat
desenul profund
în punctul în care devine mai evident
- dar o poveste a mea ori a altora
nu o iubire nici măcar o poezie
ci un proiect
mereu în devenire mereu
„cu mândrie” de care având parte
odată fără umilință nici orgoliu
de a ști că nu știi.
Pe reversul verii.
În zilele cu soare dintr-un decembrie.

De n-ar fi așa de târziu.

Însă tu oglindă acum uniformă și ingrată
gata pentru noi râuri
de mărăciniș în câmpuri pentru noi lumini
de noapte din câmpie pentru oameni
ce țâșnește nouă de la Carrara sau de la Luni
tu cu adevărat mă vei uita, nu mă mai linguși. 

Prezentare şi traducere de George Popescu
(nr. 7-8, iulie-august 2019, anul IX)