„A fotografia Veneţia” cu Paolo della Corte şi Maurizio Rossi

Această ediție a rubricii „A fotografia Veneția” se dedică lui Paolo Baratta, remarcabil om de cultură şi politician italian, Preşedinte al Bienalei de la Veneția în două Mandate, din 1998 până în 2001 şi din 2008 până în 2020.

Premisă

Dacă e mai, la Veneția începe de obicei Bienala sa. Şi a noastră, a tuturor celor care au participat cel puțin la o ediție şi a acelora care ar vrea să îi viziteze expozițiile în viitor. Alternând arta într-un an şi arhitectura în anul următor, în fiecare mai Bienala organizează de obicei două sau trei zile de vernisaje, întâlniri între profesionişti din întreaga lume şi conferințe de presă. O atmosferă festivă, constructivă, competitivă în sens pozitiv. În acest an, pandemia mondială de covid19 a făcut ca perioada Expoziției Internaționale de Arhitectură a Bienalei de la Veneția cu tema „Cum vom trăi împreună?” să fie scurtată de la şase la trei luni, iar deschiderea sa reprogramată pentru sfârşitul lunii august.
De obicei, semnalul de alarmă e sonor. Cum să povestești o fotografie cui n-o poate vedea? Tonuri calde, tonuri reci. Poate așa, vorbind prin alte simţuri și nu cu privirea. Caldă și blândă, cu accente câteodată reci și aspre, îmi pare vocea lui Maurizio Rossi. Ne-am auzit la telefon la puțină vreme după ce-am văzut fotografiile alese pentru această rubrică. Voiam să ne povestească când și cum a realizat una dintre fotografii, aceea în alb-negru cu mâinile înălțate în zbor în lumină. Mâinile unei femei pe care Maurizio n-o cunoștea, mi-a povestit, o întâlnise în întunericul unei expoziții de la Bienala din Veneția acum câțiva ani. „Lumina ca terapie. Un schimb de emoții”, mi-a spus Maurizio. El, la Veneția, eu la București, oarecum sechestrați acasă de starea de urgență impusă de pandemia de Covid19. „Pescarul, balerina, cineva care face pâine... Îmi dă și eu îi dau”. Un semnal de alarmă pe care Maurizio Rossi ni-l transmite (prin fotografiile sale) este: să avem grijă de laguna venețiană, în aşa fel încât să existe întotdeauna un „mâine” pentru tot ceea ce îi defineşte frumusețea şi o face unică.
Semnalul de alarmă privind necesitatea vitală de a proteja Veneția de turismul haotic, un semnal puternic vizual, ne vine de la una dintre cele mai personalizate expoziții realizate în ultimii ani de un fotograf venețian. „Să rezişti şi să exişti la Veneția – Portrete de venețieni care rezistă" de Paolo della Corte nu e doar un proiect interesant din punctul de vedere al artei şi al tehnicii fotografiei. E un proiect de suflet, ancorat în viața oraşului şi a cetățenilor săi. Afluxului de turişti care invadează străzile şi mai ales podurile din oraşul lagunar i se opune „Veneția pustie" din timpul carantinei. „Ideea este de a arăta cele două Veneții. Acum avem ocazia unei schimbări", mi-a scris Paolo della Corte într-o corespondență avută în aprilie, de la Paştele Catolic la Paştele Ortodox, în timpul Sărbătorii Învierii lui Hristos.

Paolo della Corte

„Veneția, cu fascinația pe care o exercită, cu lumina sa, apusurile, zorile, laguna, este un oraş atât de dificil de fotografiat, că poate fi foarte uşor să cazi în banal, în 'fotografia frumoasă'. Nu asta mă interesează. Fotografi ca Fulvio Roiter, cu viziunea sa personală 'A fi Veneția', sau Luca Campigotto ori Michele Alassio au ştiut să transmită, să povestească Veneția în manieră sublimă. Ca să îi amintesc doar pe unii dintre ei.
Eu mă ocup mai ales de portret şi ceea ce încerc este să arăt oraşul prin cei care îl trăiesc: venețienii. Un oraş contemporan, atins de dificultăți pe care toți le cunoaştem. Să ne gândim doar la lunile recente: inundațiile de pe 12 noiembrie 2019 şi acum carantina din cauza pandemiei de Covid19.
Rareori fotografiez Veneția dacă nu am în minte un proiect precis. Tocmai dintr-o stare sufletească a mea s-a născut anul trecut Să rezişti şi să exişti la Veneția – Portrete de venețieni care rezistă. Treizeci şi cinci de venețieni pozează imobili în fața unei mulțimi de turişti care, din cauză că am folosit timpi de expunere foarte lungi, mişcându-se, dau impresia unui zid, a unui oraş din ce în ce mai ostil locuitorilor săi. Expusă mai întâi la Veneția, în sediul Asociaţiei 25 aprilie de lângă Biserica San Giovanni in Bragora, şi apoi la Roma, în Area MACRO din Ex Macello. E un proiect încă actual: niciodată mai înainte nu am avut posibilitatea să schimbăm... să (re)construim un oraş pe măsura omului. De aceea, m-am lăsat purtat în a fotografia Veneția în această perioadă, pentru a o contrapune oraşului invadat, inundat de turişti. Ştim că nici una dintre cele două nu poate fi un oraş viu în care să se poată trăi pe termen lung şi azi avem posibilitatea de a o reconstrui atât din punct de vedere social, cât şi economic.
Ar fi trebuit să inaugurez o expoziție la Ateneo Veneto la sfârşitul lunii aprilie 2020, trebuia să fie pe simeze chiar acum: „Veneția 2050 DC”. Mi-am imaginat un oraş cum ar putea fi în treizeci de ani de aici înainte: scufundat. Şi pe venețieni ca pe nişte amfibii care se mişcă pe străzi înotând, plutind sau scufundați în apa devenită un lichid amniotic. O idee care s-a născut cu mulți ani în urmă, la sfârşitul anilor '80, când Federico Fellini venea adesea în oraş şi se întâlnea cu tatăl meu Carlo, care începuse să scrie scenariul unui film despre Veneția. Deja vorbeau despre palate scufundate şi locuitori amfibie. Erau, aşadar, ani când încercam să găsesc un mod de a reda viziunile lor. Am profitat de un mare acvariu care se găseşte în holul Hotelului Aquarius, în Campo San Giacomo dell'Orio, şi am invitat cam treizeci de venețieni să se scufunde şi să îşi imagineze cum s-ar comporta într-o situație extremă ca aceasta. Expoziția a fost amânată pentru toamna viitoare”.

Paolo della Corte s-a născut la Veneția, oraş în care trăieşte actualmente, numeroasele sale mutări dintr-un sestier în altul dându-i posibilitatea să o redescopere continuu. După ce a absolvit Facultatea de Istoria Artei la Universitatea Ca' Foscari, a început să lucreze ca fotograf, concentrându-se chiar de la început pe portrete ale unor personaje din lumea culturii, în special din literatură şi artă, încercând să le contextualizeze mereu în mediul lor, în raport cu viața şi cu munca lor, unind cercetarea estetică şi naturalețea în aşa fel încât să povestească personajul. Louise Bourgeois, Jim Dine, Roy Lichtenstein, James Rosenquist, George Segal, Jannis Kounellis, italienii Luciano Fabro, Mario Merz, Emilio Vedova, Fabrizio Plessi, Tobia Ravà e Giuliano Vangi sunt doar câţiva dintre artiştii pe care i-a întâlnit în aceşti douăzeci de ani. Între scriitori îi aminteşte pe Doris Lessing, Gunther Grass, Luis Sepúlveda, Fulvio Tomizza, Claudio Magris şi Andrea Zanzotto. Îl interesează şi fotografia de food, mâncarea înțeleasă ca şi cultură, istorie, geografie. A publicat douăzeci de cărți la edituri prestigioase ca Giunto Editore, Gambero Rosso şi Hachette şi a realizat portretele fotografice ale unora dintre cei mai mari chef din ultimii douăzeci de ani. Predă Fotografie digitală la Academia de Arte Frumoase din Veneția şi este membru în Colectivul BuenaVista Photo. Fotografiile şi articolele sale sunt publicate constant în reviste şi ziare italiene şi străine.

Piazza San Marco 2018

Ponte della Paglia 2018

Nuria şi Serena Nono. Ponte della Paglia 2018

Marco Reale. Ponte dell'Arsenale 2019

Maurizio Rossi

„Fotografia este un fapt de lumină, suntem cât se poate de conştienți de acest lucru, având în vedere marea răspândire pe care o are în ultimii ani acest medium, tot mai la îndemână. Ca să transformi fotografia în artă, trebuie întâi şi întâi să ai simțul luminii, pe lângă talentul de a şti să imortalizezi imaginea la momentul potrivit. Aptitudinea ochiului de a se pricepe să surprindă lumina vine cel mai mult din experiența de a trăi într-un context de lumină. Ca să utilizăm metafora peşterii lui Platon din Cartea a VII-a din Republica, oamenii născuți şi crescuți prizonieri într-o peşteră, legați cu lanțuri în fața unui zid şi iluminați de lumina slabă a unui foc, nu ar putea cunoaşte lumea decât prin reflexul acelui foc pe zid. Dacă într-o zi acei oameni ar ieşi liberi din peşteră, orbiți fiind de lumina zilei, n-ar fi în stare să re-cunoască întru totul realitatea pe care până atunci au trăit-o doar reflectată pe zid. Dincolo de semnificația metaforică, acest mit nu doar că anticipă acele descoperiri tehnologice dintre cele mai importante ale erei moderne, ca fotografia şi cinematograful, dar pune în evidență cum raportul fundamental cu lumina, care ne permite să surprindem realitatea din toate unghiurile sale, nu ne poate veni fără percepția directă a luminii.
Aici se inserează povestea fotografului Maurizio Rossi, din generația '69, născut şi crescut la Burano, fiu al unui pescar din lagună, de trei ori campion la vogă în Regata Storica ce are loc în fiecare toamnă la Veneția, şi calificat de 19 ori în Regata Storica dei Gondolini. Lagunei îi datorează toate resursele sale, iar apei care reflectă în oglinda sa laguna îi datorează descoperirea luminii. Aşa cum povesteşte Rossi, conştientizarea acestui simț al luminii a venit mult mai târziu, când a început să se mişte prin lagună cu barca, fără un motiv anume, însoţit de aparatul său fotografic. Acela a fost momentul în care a început să sculpteze chipuri folosind lumina ca şi cum ar fi fost un ciocan. Particularitatea care face unice fotografiile sale se datorează utilizării unor detalii şi cadre deosebite, ca şi punerii în evidență a contrastului dintre alb şi negru, modelând volumele chipurilor şi incizând suprafețele imaginilor. Din acest motiv portretele sale par a avea forța monumentală a sculpturilor. Rossi, care s-a format în competiție, pune la încercare mijlocul tehnic, manipulându-l după bunul său plac. Trăind dintotdeauna printre anticele meserii ale unei insule şi trăgând un semnal de alarmă în ce priveşte posibila dispariție a acestora în viitor, sculptează cu lumină imagini ce par basoreliefuri, unde mâinile aspre ale unui pescar, plasele, anghilele şi peştii lagunei vor rămâne imortalizați pentru totdeauna.

Fotograf aproape autodidact, Rossi a urmat un scurt curs de fotografie organizat în 2014 de Fotoclubul Obiectiv din Burano. El regăseşte în limbajul artei posibilitatea de a reconstrui acea dimensiune eroică pe care a trăit-o în lagună, unde omul şi natura se sfidează zi de zi. Sacrificiul muncii îşi lasă semnele pe corpul omului. Rossi, care cunoaşte acele semne pe care a învățat să le iubească pe fața, pe mâinile, pe brațele tatălui său, le caută printre vârstnicii insulei. Aşa se naşte portretul Emmei Vidal, merlettaia de 103 ani, plecată de curând dintre noi. Însă tatăl său este protagonistul absolut al fotografiilor sale, surprins în imagini emblematice, ca aceea în care stă aşezat şi desface plase de pescuit, învăluit complet în întuneric, ar putea părea un tablou de Rembrandt sau un moment dramatic de pe scena unui teatru. Toată energia fizică a lui Rossi potențează imaginile sale, făcându-le maiestuoase şi fixând privirea cui le priveşte. Recunoaşterea pe care a primit-o din partea criticii pentru calitatea muncii sale şi pentru subiectul acestui proiect fotografic dedicat meseriilor Lagunei venețiene i-a adus lui Maurizio Rossi participarea la deschiderea Spațiului Expozitiv al Asociației Culturale Squero di San Trovaso. Asociația, care intenționează să promoveze şi să tuteleze tradiția gondolei, este implicată în egală măsură în protecția şi tutela ecosistemului lagunar al Veneției, care este unul dintre cele mai importante din Europa. Expoziția cu opere fotografice ale «maestrului din Burano» stimulează publicul «să reflecteze asupra importanței de a păstra imensul patrimoniu istoric şi ambiental al Lagunei».
Urarea este ca aceste frumoase fotografii, care l-au inspirat să scrie versuri pe Bruno Passetto, să inspire publicul şi în acelaşi timp să îi crească capacitatea de a rezista, regăsindu-se în acea dimensiune eroică şi în egală măsură poetică a splendidei Lagune venețiene”.
(Din prezentarea Patrimoniul Lagunei Veneției Maurizio Rossi Sculpturi de Lumină de Roberta Semeraro, istoric şi critic de artă)

Rubrică îngrijită de Ioana Eliad
Instagram: @spa_ghetta

Toate drepturile pentru fotografii aparțin autorilor

(nr. 5, mai 2020, anul X)