Ancheta femeia-artist între România şi Italia. O premisă comparativă

Problema egalităţii de gen continuă să fie de mare actualitate în dezbaterea la nivel internaţional privind drepturile fundamentale ale omului. În ampla noastră anchetă desfăşurată în paralel în România şi Italia sondăm percepţia profesionistelor din sectorul artei prin zeci de contribuţii care ne oferă, prin pluralitatea experienţelor şi a punctelor de vedere, o fotografie atât a realităţii zilelor noastre din cele două ţări, cât şi o incursiune în evoluţia istorică a condiţiei femeii-artist în arta modernă şi contemporană.

În clasamentul privind indicele egalității de gen realizat de Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați (EIGE), în 2020 România se află pe locul 26 în UE, cu 54,4 puncte din 100. Pe de altă parte, Italia este poziţionată la mijlocul listei, pe locul 14, cu 63.5 puncte din 100.


Din perspectiva noastră româno-italiană, vă propun aici o premisă comparativă, prezentându-vă cele mai recente date existente în Italia în ce priveşte sectorul artei, cuprinse în studiul NABA cu publicaţia aferentă, Donne Artiste in Italia – Presenza e Rappresentazione, NABA Nuova Accademia di Belle Arti di Milano, 2018, realizată de Silvia Simoncelli, Caterina Iaquinta, Elvira Vannini.

Raportul 2017 - Prezența și reprezentarea femeilor-artist în Italia – analizează reprezentarea feminină în rândul artiștilor activi în sistemul artei din Italia în anul 2016. Datele se referă la cinci domenii, utile pentru monitorizarea prezenței artistelor și a evoluţiei lor profesionale, atât în sfera producției cultural-artistice, cât și în cea comercială.

1. Primul domeniu, care constituie punctul de plecare al studiului, vizează prezenţa feminină în rândul studenţilor înscrişi la Academiile de Arte Frumoase din Italia în anul universitar 2016-2017, aceasta reprezentând 66,7% din numărul total al studenţilor.

2. Următorul domeniu, care urmăreşte reprezentarea femeilor-artist în principale galerii comerciale italiene de artă modernă și contemporană, aduce deja o primă mare discrepanţă. Astfel, femeile reprezintă doar 18% din totalul artiștilor reprezentați de galeriile de artă modernă și contemporană, un procent care crește la 25% în galeriile care se ocupă doar de arta contemporană. Galeriile constituie principalul loc de acces la sistemul expoziţional, astfel că nu este de mirare că procentul artistelor reprezentate creşte la 27% în galeriile deschise din anul 2000 încoace şi dedicate exclusiv artei contemporane, acestea fiind cu precădere atente la tinerii artişti.

Reprezentarea femeilor-artist în galeriile de artă modernă şi contemporană din Italia

3. Al treilea domeniu luat în considerare aduce o ulterioară diferenţă majoră, de această dată în selecţia artiştilor realizată de instituţiile muzeale publice şi de fundaţiile private care se ocupă de arta contemporană. Aici, din totalul de 146 de expoziţii personale realizate în 2016, doar 19% sunt artiste versus 81% artişti. Artistele reprezintă o minoritate şi în cadrul expoziţiilor colective, cu un procent de 24% din totalul artiştilor. Aceste date arată că deşi, pe de o parte, artistele se bucură în prezent de atenţie mediatică, ele sunt încă departe de a-și vedea recunoscută contribuția la dezbaterea culturală, atât la nivel naţional, cât şi internațional.

Prezenţa femeilor-artist în expoziţii personale şi colective
la instituţiile muzeale publice şi fundaţiile private

4. Al patrulea domeniu analizat urmăreşte, aşadar, diferenţa de reprezentare pe plan internaţional, în primul rând în cadrul Bienalei Internaţionale de Artă de la Veneţia, cea mai mare expoziție de artă contemporană din lume. În acest sens, Bienala de la Veneția oferă un punct de vedere privilegiat: aici, în ultimii ani au primit Leul de Aur pentru întreaga carieră Carolee Schneemann (1939-2019, SUA), Maria Lassnig (1919-2014, Austria), Marisa Merz (1926-2019, Italia), Yoko Ono (n. 1933, Japonia), Barbara Kruger (n. 1945, SUA) și Carol Rama (1918-2015, Italia), dar această listă nu reflectă selecțiile naționale ale ţărilor participante. Nu face excepție nici Italia care, în Pavilionul său – redeschis în 2007 – a prezentat, în cinci ediţii, un număr de 7 artiste versus 48 artişti (fără a lua în calcul curatoriatul lui Vittorio Sgarbi care a prezentat, la ediţia din 2011, 52 artiste versus 241 artişti).

5. Procesul de legitimare a carierei, care îşi găseşte în Bienala de la Veneția unul dintre cele mai semnificative momente în plan cultural-artistic, are o paralelă în licitațiile din sfera comercială, unde aprecierea critică și succesul de piață sunt principalii factori de incluziune. Al cincilea domeniu, urmăreşte, aşadar, diferenţa dintre femeile-artist şi bărbaţii artişti în termeni de vandabilitate. Astfel, cele 11 sesiuni de vânzări din anul 2016 pe piața de artă din Milano au înregistrat un total de aproape 2000 de loturi oferite, dintre care doar 20% reprezintă femei-artist.

O disparitate care, din punct de vedere valoric, este demonstrată şi de diferenţa privind recordul de vânzare între bărbaţii artişti şi femeile artiste. În acest caz, în 2016 îi avem pe Domenico Gnoli (1933-1970) pentru lucrarea Sofa (1968) – 2.576.250 € (Sotheby’s) versus Dadamaino (pseudonimul artistei Edoarda Emilia Maino, 1930-2004) cu lucrarea Oggetto ottico dinamico (1962) – 76.800 € (Christie’s).

Domenico Gnoli, Sofa (sursa: www.sothebys.com)



Dadamaino, Oggetto ottico dinamico (sursa: www.christies.com)

O diferenţă asemănătoare se poate observa şi în ce priveşte recordul de vânzare în 2016 la Londra pentru Italian Sale: Alberto Burri (1915-1995) pentru Rosso Plastica 5 (1962) – 4.685.000 £ (Sotheby’s) versus Carol Rama (1918-2015) pentru Presagi di Birman (1994) – 179.000 £ (Christie’s).

Carol Rama (născută Olga Carolina Rama), cea mai bine vândută artistă italiană, a avut o carieră îndelungată şi a manifestat în operele sale un interes predilect pentru corpul cu amputările sale și pentru o sexualitate „de gen”. Iubită de feministe, a cunoscut succesul abia după cel de al doilea război mondial, în 1948 fiind invitată la Bienala de la Veneția, apoi din nou în 1950, în 1956, în 1993, iar în 2003 a primit, aşa cum am menţionat, Leul de Aur pentru întreaga carieră.

La nivel macro, aşadar, condiţia femeii-artist se exprimă în termeni de prezenţă, promovare, vizibilitate la nivel naţional şi internaţional, notorietate, vandabilitate. Cum stau lucrurile în România? Ar fi interesant de văzut.

Alberto Burri, Rosso Plastica 5 (sursa: www.sothebys.com)




Carol Rama, Presagi di Birnam (Birnam’s Premonition), 1994
instalaţie, 135 cm x 60 cm (sursa: www.christies.com)

Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 6, iunie 2021, anul XI)

Bibliografie şi sitografie

1. Website-ul Institutului European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați EIGE.
2. Donne Artiste in Italia – Presenza e Rappresentazione, NABA Nuova Accademia di Belle Arti di Milano, 2018, vol. îngrijit de Silvia Simoncelli, Caterina Iaquinta, Elvira Vannini.
3. Website-ul Arhiva Carol Rama.