S-a stins din viaţă Guido Ceronetti, „prieten prin excelenţă” al lui Cioran

În 13 august 2018 s-a stins din viaţă în mica localitate Cetona de lângă Siena, în Toscana (unde trăia retras de peste 30 de ani dedicându-se scriiturii), la venerabila vârstă de 91 de ani, Guido Ceronetti (născut în 24 august 1927 la Torino), una dintre cele mai interesante şi atipice figuri ale lumii literare şi artistice italiene, creativitatea sa îmbrăţişând o paletă incredibilă de activităţi. A fost deopotrivă poet, prozator, eseist, traducător, critic, filozof, antropolog, jurnalist, desenator, epistolograf (a scris mii de cărți poștale pictate de el însuși), dramaturg, actor, marionetist sau „mânuitor de marionete”. De altfel, el însuşi afirma citându-l pe Paul Valéry: „Nici un om nu este egal cu suma aparenţelor sale”, conştient fiind că era imposibil să i se atribuie o singură „etichetă” unuia ca el, inclasificabil prin excelenţă. Despre originea sa torineză spunea: „Da, sunt torinez prin certificatul de naştere, accentul incorigibil, amintiri… Dar atât, pentru că eu sunt ceea ce repet adesea, un cetăţean din Ierusatena”, Ierusalim plus Atena.
De o vastă erudiţie şi sensibilitate umanistică, Ceronetti cunoştea latina, greaca, ebraica, franceza, germana. A tradus, astfel, atât din clasicii latini şi greci (Marţial, Catul, Juvenal, Horaţiu, Sofocle), din Biblie, cât şi din poezia modernă (în special Kostantinos Kavafis), dând naştere „fenomenului Ceronetti” care înfrânge regulile severe ale Traducerii. Mai mult decât traduceri, textele sale sunt adevărate rescrieri ale originalului, folosindu-şi limbajul hipercult.
În 1970 a înfiinţat, în casa Ceronetti din Albano Laziale, un teatru de marionete, „Teatro dei Sensibili”, ajuns apoi celebru, pentru care a scris numeroase piese. La spectacolele de marionete pe care le-a pus în scenă alături de soţia sa, Erica Tedeschi, au asistat de-a lungul timpului personalităţi de talia lui Eugenio Montale, Guido Piovene, Natalia Ginzburg, Luis Bunuel, Federico Fellini. Începând din 1985, odată cu reprezentaţia La iena di San Giorgio, „Teatro dei Sensibili” a devenit public şi itinerant.
Producţia sa poetică a fost publicată în mai multe volume începând din 1968, fiind apoi reunită în Compassioni e disperazioni. Tutte le poesie 1946-1986 (Einaudi 1987). Ceronetti şi-a adus o contribuţie remarcabilă în domeniul jurnalismului prin colaborarea de peste 40 de ani la cotidianul torinez „La Stampa”, începând din 1972. A publicat, de asemenea, proză şi multă eseistică rafinată şi caustică. În Un viaggio in Italia, 1981-1983 (Einaudi 1983) şi Albergo Italia (Einaudi 1985) apare deja anticipată în mod profetic criza „terminală” pe care o trăim. În paginile jurnalistice şi în cărţi – Il silenzio del corpo. Materiali per studio di medicina (1979), Pensieri del tè (1987), La pazienza dell’arrostito (1990), Cara incertezza (1997), La lanterna del filosofo (2005), Insetti senza frontiere (2009), Tragico tascabile (2015), Per le strade della Vergine (2016), toate editate de Adelphi – prinde formă un imens repertoriu de citate erudite, aforisme, anecdote istorice, etimologii, lecturi, disertaţii medico-legale, vise, obsesii.
Ultima sa carte, Messia, scrisă la Cetona, a fost publicată în 2017 tot de Adelphi. După cum sugerează şi titlul, scriitorul torinez înfruntă imensa temă a lui Mesia şi a eternei lui aşteptări într-o perioadă ca aceea pe care o trăim noi acum şi de la care chiar nu ar mai trebui să ne aşteptăm la nimic. Ceronetti, care pe Mesia nu l-a aşteptat niciodată, reuneşte aici câteva poezii pe care i le-a dedicat totuşi, iar în partea a doua a cărţii aduce mărturiile mesianice ale autorilor pe care i-a privilegiat de-a lungul vieţii şi i-a tradus: Heraclit, Isaia, Rimbaud, Kafka şi alţii.
Era vegetarian încă din 1957, fiind un fervent susţinător al unui stil de viaţă extrem de frugal, aproape ca un pustnic modern. A declarat în mai multe rânduri că se simte foarte aproape de Catari (din grecescul katharos care înseamnă „pur”), o sectă de creştini eretici care a înflorit în Europa occidentală în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. Catarii credeau în două principii contrapuse, unul rău (diavolul) şi unul bun (Dumnezeu), şi urmau un stil de viaţă riguros, practicând castitatea, postul, penitenţa, şi erau vegetarieni.
Ceronetti se declara orgolios drept un „eretic” şi mizantrop, spre deosebire de clasicii pacifişti filantropi. Judecăţile sale despre umanitatea modernă sunt fără milă, cinice, dar şi ironice. Reflecţii în favoarea animalelor, inclusiv a insectelor, şi împotriva maltratării acestora, ca şi împotriva altor orori de care e plină lumea, apar în toate cărţile sale. Poate nu întâmplător, cel mai frumos text literar pe care l-a citit vreodată este pericopa Vremea tuturor lucrurilor din Eclesiast, după cum însuşi mărturiseşte.
La fel ca Pasolini, Ceronetti caută divinul în fizicitate, în corpul uman supus bolii, suferinţei şi degradării. Din rechizitoriile sale contra „valurilor înspăimântătoare de urâciune şi durere”, adevărată cură homeopatică, omul/cititorul iese de fiecare dată nu deprimat, ci tonificat. Pentru că Ceronetti a revendicat întotdeauna valoarea salvifică a tragediei.
A folosit varii heteronime şi pseudonime: Mehmet Gayuk (poet turc), Filozoful necunoscut (cu referire la Louis Claude de Saint-Martin), Ugone di Certoit (anagramă de la Guido Ceronetti) şi Geremia Cassandri.
În 1994 a fost inaugurat, în Arhiva Prezzolini de la Biblioteca cantonală din Lugano, Elveţia, fondul Guido Ceronetti, pe care el l-a definit ironic „il fondo senza fondo” („fondul fără capăt”, în Per le strade della Vergine, Adelphi 2016, p. 214). Acesta cuprinde un material extrem de bogat şi variat: opere edite şi inedite, manuscrise, caiete de poezii şi traduceri, scrisori, notiţe din cele mai diferite discipline, subiecte cinematografice şi radiofonice. Se găsesc aici şi numeroase desene ale mai multor artişti (realizate pentru Teatro dei Sensibili şi nu numai), opere grafice ale lui Ceronetti însuşi, colaje şi cărţi poştale ilustrate.

Ceronetti: Întâlnirea cu filosoful. Cioran, un mizantrop pasionat

Din perspectiva interferenţelor italo-române care caracterizează revista noastră, ne vom opri în cele ce urmează la legătura de prietenie dintre Ceronetti şi Cioran. Într-un interviu publicat de „La Stampa” pe 24 august 2017 cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani, Guido Ceronetti îl evocă pe Cioran ca maestru şi „prieten prin excelenţă”, definindu-l „un dualist, o santinelă între Bine şi Rău, un «senzitiv» cu viziune mistică; pentru el, ca şi pentru Catarii atât de dragi mie, creaţia era rodul Tenebrelor”.
Ceronetti l-a întâlnit pe Cioran în 1979 la Paris, pe vremea când filosoful nostru nu era încă tradus în Italia, fiind aşadar puţin cunoscut în Peninsulă. În 16 decembrie 1979, scriitorul italian publică în „La Stampa” (anul 113, nr. 286) un articol despre întâlnirea sa cu Cioran, intitulat L’incontro col filosofo: parlando del futuro dell’Europa. Cioran misantropo appassionato (Întâlnirea cu filosoful: vorbind despre viitorul Europei. Cioran, un mizantrop pasionat), din care redăm în traducere:
„Acestea sunt reflecţiile care îmi plac: Omul face istoria, dar este şi distrus de ea. Este autor şi obiect deopotrivă, agent şi victimă. A crezut până acum că o poate domina; acum ştie că îi scapă, că poate cădea în inexplicabil şi intolerabil: o epopee dementă, al cărei sfârşit nu implică nicio idee de finalitate. Pare să fie un Schopenhauer regăsit. Însă este Cioran. La noi Cioran e un necunoscut. Eu îi citesc de vreo zece ani cărţile de aforisme editate de Gallimard, violente ca nişte lame tăioase care trebuie folosite cu precauţie, şi acum l-am cunoscut la Paris, în mansarda sa din strada Odèon, iar acesta este rezultatul conversaţiei noastre, adunat în notiţele mele. Aşadar, cine este Cioran? Un filosof pur, un filosof fără patrie; român de origine, în vârstă de şaizeci şi opt de ani... Un om care caută cu pasiune adevărul, aşa cum adevărul îl caută pe el: şi găseşte lucruri dure, de nedigerat şi bizare”.
Articolul tratează în continuare realitatea acelor vremuri în mod acut şi precis, văzută din perspectiva celor doi interlocutori care vorbesc despre Rusia şi regimul sovietic (temă care îi preocupă şi obsedează pe amândoi), despre Europa, despre Biserică şi Papă, despre Istorie între trecut, prezent şi viitor, într-o succesiune de reflecţii şi idei care ating pragul profeţiei.
Dialogul se încheie rotund, sub semnul reflecţiei din deschidere: „O ultimă privire spre Europa, spre Occident, înainte de a ne saluta. Rusia şi poluarea industrială, degradarea politică şi degradarea biologică... Ne aşteaptă un sfârşit sordid şi lent, dezgustător... A nu avea o reacţie de teamă în faţa Rusiei, a etalării puterii sale, este pentru Cioran un semn de retragere generală, de renunţare la existenţă, într-un fel o moarte care s-a produs deja. Simţind pulsul Europei, filosoful pesimist îşi scutură capul, precum Tucidide în faţa epidemiei de ciumă care a decimat Atena antică. Totuşi Europa, în faţa neantului rus, este astăzi o entitate care gândeşte. În infernul libertăţii nelimitate, câte un damnat mai gândeşte încă. A gândi este vital, înseamnă a învinge moartea. Iar cine gândeşte se teme, fiind însă mai presus de teamă şi destin. Cine vine de acolo, din lumea în care gândirea stă pe patul Desdemonei, încă mai găseşte aici câte o fereastră iluminată”.
La un an după ce scriitorul italian l-a introdus pe Cioran în Italia, în 1981 cunoscuta editură Adelphi din Milano va începe să publice scrierile filosofului român, pornind de la Squartamento (în originalul francez Écartelèment, Gallimard 1979; Sfârtecare în traducerea românească, Humanitas 1995). Pentru cititorii interesaţi, revista noastră a creat baza de date on-line „Cioran in italiano”, cuprinzând atât titlurile operelor lui Cioran apărute până acum în italiană, cât şi volumele dedicate lui Cioran editate în Italia.
Parafrazând această primă carte tradusă în Italia, Squartamento (Sfârtecare), Ceronetti l-a definit pe Cioran „squartatore misericordioso" („sfârtecător mizericordios”). La rândul său, în 1986 Cioran i-a dedicat lui Ceronetti unul din Exerciţiile sale de admiraţie (în originalul francez Exercises d'admiration, Gallimard 1986; în traducere românească, Humanitas 1993 reeditat de mai multe ori). Ceronetti este prezentat aici pornind de la volumul deja citat, Il silenzio del corpo. Materiali per studio di medicina (Adelphi, 1979), tradus şi în limba română sub titlul Tăcerea trupului. Materiale pentru studiul medicinei (Humanitas 2002, traducere de Michaela Schiopu, cu un cuvânt înainte de E. M. Cioran). Publicăm în continuare acest portret pe care Cioran i l-a făcut lui Ceronetti în 1986, estras din volumul E.M. Cioran, Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete (Humanitas 2003, traducere din franceză de Emanoil Marcu) şi intitulat Guido Ceronetti. Infernul trupului.

Cioran: „Niciodată nu trebuie să fugi de un mizantrop”

Scrisoare către Editor
Paris, 7 martie 1983

M-ai întrebat, dragă Prietene, ce soi de om e autorul acestei cărţi – Tăcerea trupului. Curiozitatea ta este de înţeles: n-o poţi citi fără să te întrebi mereu ce monstru admirabil a zămislit-o. Trebuie să-ţi mărturisesc că l-am întâlnit doar cu prilejul trecerilor lui prin Paris. Dar am fost adesea în legătură cu el prin telefon sau scrisori. Şi de asemeni indirect, prin mijlocirea unei persoane la fel de extraordinare ca şi el: o italiancă de nouăsprezece ani, pe care, în parte, o crescuse şi care, acum doi ani, a venit la Paris pentru câteva luni. Spirit uimitor de matur pentru vârsta ei, avea adesea reacţii de fetişcană, ba chiar de copil, iar acest amestec de agerime genială şi ingenuitate făcea să n-o poţi uita nici o clipă. Îţi pătrundea în viaţă, era cu-adevărat o prezenţă – zână fulgerată de spaime subite care-i sporeau deopotrivă nefericirea şi farmecul. Încă şi mai prezentă era în gândurile şi grijile lui Guido. Evident, nu pot intra în detalii, deşi nu-i de ascuns nimic impur sau suspect. Îi văd pe amândoi – de parc-ar fi fost ieri – în grădina Luxembourg, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie: el palid, înnegurat, abătut, aplecat în faţă, iar ea tulburătoare, ireală, făcând paşi mărunţi şi repezi ca să-l poată urma. Zărindu-i, m-am ascuns după un arbore. Primisem în ajun o scrisoare de la el – cea mai sfâşietoare din câte mi-au fost adresate vreodată. Apariţia lor precipitată în parcul gol mi-a lăsat o impresie de disperare, de deprimare ce m-a urmărit multă vreme. Am uitat să-ţi spun că, încă de la prima noastră întâlnire, aşa cum părea, venit de niciunde, neaparţinând nici unui pământ, predestinat exilului în lumea aceasta, m-a făcut să mă gândesc pe dată la Mîşkin. (De altfel, scrisoarea respectivă avea un accent dostoievskian).
Pentru ea, Ceronetti era inatacabil, doar el scăpa judecăţilor ei nimicitoare, emise la adresa tuturor. A adoptat fără nici o rezervă fanatismul lui vegetarian. A nu mânca la fel ca ceilalţi este mai grav decât a nu gândi ca ei. Principiile, de fapt dogmele alimentare ale lui Guido, sunt de o severitate pe lângă care până şi manualele de asceză par să incite la înfruptare şi dezmăţ. Eu însumi sânt un maniac al regimului, dar, în comparaţie cu ei, am sentimentul că sunt un canibal. Dacă nu te hrăneşti ca ceilalţi, sânt şi mai puţine şanse să-ţi îngrijeşti sănătatea ca ei. E cu neputinţă să ţi-l imaginezi pe Guido intrând într-o farmacie. Într-o bună zi m-a sunat de la Roma rugându-mă să-i cumpăr, de la o prăvălie cu produse naturale ţinută de un tânăr vietnamez, un soi de cartof japonez, foarte eficient, se pare, împotriva artrozei. Dacă ar fi să-l crezi, e suficient să-ţi freci cu el încheieturile ca să-ţi treacă durerea pe loc. Toate cuceririle lumii moderne îi repugnă, totul îl dezgustă, chiar şi sănătatea, dacă se datorează chimiei. Totuşi, cartea lui, apărută dintr-o certă nevoie de puritate, dovedeşte un neîndoielnic gust al ororii: s-ar spune că-i un pustnic sedus de infern. De infernul trupului. Semnul sigur al unei sănătăţi şubrezite, chiar ameninţate, este să-ţi simţi organele, să fii conştient de ele până la obsesie. Blestemul de-a târî după noi un cadavru e însăşi tema acestei cărţi. De la un cap la altul – o defilare de secrete fiziologice care îţi fac părul măciucă. Îl admiri pe autor pentru curajul de a fi citit atâtea tratate, vechi şi moderne, de ginecologie, lectură cu adevărat înfricoşătoare, capabilă să-l descurajeze pe veci chiar şi pe cel mai înrăit satir. Un eroism de voyeur în materie de supuraţii, o curiozitate excitată de suprema antipoezie a menstruaţiei, de hemoragiile de tot felul şi de miasmele intime, de universul fetid al voluptăţii – „…tragedia funcţiilor fiziologice”. „Cele mai mirositoare părţi ale trupului sunt cele ce conţin mai mult suflet.” „…Toate excreţiile sufletului, toate bolile spiritului, tot întunericul vieţii – iar noi numim asta iubire.”
Citind Tăcerea trupului, m-am gândit în mai multe rânduri la Huysmans şi în special la biografia consacrată de el Sfintei Lidwina de Schiedam. Cu excepţia esenţialului, sfinţenia ţine de aberaţiile organelor, de un şir de anomalii, de-o nesfârşită varietate de dereglări, şi acest lucru este valabil pentru tot ce este profund, intens, unic. Nu există excese lăuntrice în lipsa unui substrat inavuabil, extazul cel mai eterat amintind prin anumite aspecte extazul primitiv.
Să fie oare Guido un amator de desfrâu deghizat în erudit? E ceea ce gândesc uneori, dar în fond n-o cred. Căci, deşi are o slăbiciune evidentă pentru putreziciune, e la fel de preocupat de tot ce este pur în înţelepciunea vizionară şi disperată a Vechiului Testament. N-a tradus el – admirabil – Iov, Eclesiastul şi Isaia? Nu mai suntem, aici, în pestilenţă şi oroare, ci în lamentaţie şi strigăt. Iată un om ce trăieşte, conformându-se unei nevoi profunde iar uneori umorilor, la niveluri spirituale diferite. Ultima lui carte (La Vita apparente, Editura Adelphi, Milano) ilustrează aceste tendinţe contradictorii, aceste obsesii actuale şi totodată atemporale. Ceea ce ne place la el e mai ales mărturisirea eşecurilor sale. „Sunt un ascet ratat”, ne mărturiseşte el, oarecum stingherit. Ratare providenţială, căci în felul acesta suntem siguri că ne înţelegem, că facem parte cu adevărat din perduta gente. Dacă făcea pasul hotărâtor spre izbăvire (ţi-l imaginezi foarte bine călugăr), am fi fost lipsiţi de un tovarăş adorabil, plin de imperfecţiuni, de manii şi de umor, şi-a cărui voce cu inflexiuni elegiace se potriveşte cu viziunea lui despre lume – o lume condamnată. Să-l cităm: „Cum poate o femeie însărcinată să citească un ziar fără să avorteze pe loc?” „Cum ar putea fi socotiţi anormali şi bolnavi mintal cei pe care-i înspăimântă chipul omenesc?”
Dacă m-ai întreba prin ce suferinţe a trecut, n-aş fi în măsură să-ţi răspund. Tot ce pot spune e că lasă impresia unui om rănit, la fel, sunt tentat să adaug, ca toţi cei cărora le-a fost refuzat darul amăgirii.
Nu-ţi fie teamă să-l întâlneşti: dintre toate fiinţele, cei mai puţin insuportabili sunt aceia care-i urăsc pe oameni. Niciodată nu trebuie să fugi de un mizantrop. (Emil Cioran)


Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 10, octombrie 2018, anul VIII)