Viva la vida! Frida Kahlo sau despre pictura durerii

„Ploaia… M-am născut în ploaie. Am crescut în ploaie. O ploaie deasă, fină... o ploaie de lacrimi. O ploaie continuă în suflet și trup. M-am născut cu ploaia.
Iar Moartea, Pelona, ​​mi-a zâmbit, dansând în jurul patului meu. Am trăit îngropată de când eram încă în viață, prizoniera unui corp care tânjea după moarte și se agăța de viață. De  multe ori am fost sigilată în sicrie de fier și ghips, dar... am rezistat, mi-am ascultat respirația și am blestemat murdăria corpului meu devastat.
Am învățat în ploaie să supraviețuiesc: barbarismului unei vieți distruse, mie, în durere și, în cele din urmă, lui Diego. Diego este viața mea: o otrăvire lentă, fără sfârșit, între bucurii de intensitate sublimă și abisuri de disperare chinuitoare.
Totuși... iubesc viața la fel de mult cum îl iubesc pe Diego.” [1]

Magdalena Carmen Frida Kahlo y Calderón s-a născut din părinți evrei germani, care au emigrat din Ungaria în Mexico City, la 6 iulie 1907, deși a susținut că s-a născut în 1910, odată cu revoluția mexicană, considerându-se astfel fiica revoluției. La 17 septembrie 1925, autobuzul cu destinația Coyoacàn, în care Frida Kahlo se urcase cu prietenul ei, Alejandro Gomez, pentru a merge acasă după școală, s-a ciocnit cu un tramvai. O bară metalică se rupe și o străpunge dintr-o parte în alta a corpului. Urmează treizeci și două de operații chirurgicale, o armură de fier ca un corset și odihnă forțată, situație ce o face să se cufunde într-un disconfort profund. Arta va fi singura cale de a o readuce la viață, singurul remediu împotriva morții. Pentru Frida, a picta a însemnat a fugi de singurătate și de moarte.
Frida Khalo, pe un pat de spital, prinsă „într-un sarcofag de ghips și fier” în zilele lungi, monotone, solitare și dureroase, a experimentat plăcerea unică a picturii: „În veșnicia acelor zile, am început să pictez. Nu mi-am putut mișca decât mâinile. Nu mă vedeam decât pe mine: fața mea se reflecta într-o oglindă. Pictura a devenit singurul motiv pentru a aștepta zorii... zorii care nu păreau să vină niciodată”. [2]
O femeie pasională, care s-a aruncat cu ardoare în fiecare aventură din viață, fie ea politică, de dragoste sau pictură, convinsă fiind că trebuie să râdă de moarte, să o distragă, să o facă să simtă că – în ciuda operațiilor chirurgicale nesfârșite, a luminilor plictisitoare din spitale, a mirosului acru și dezgustător al dezinfectanților, a zecilor de busturi pe care le purta, toate decorate de parcă ar fi fost „armuri pentru a înfrunta bătălii de carnaval, sicrie colorate pentru o înmormântare falsă” [3] – ea, moartea, cel puțin pentru moment, a pierdut lupta.
„Mă pictez pe mine însămi. Durerea mea. Lupta și înfrângerea morții (Pelona) în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare moment. [..] Pictura îmi completează viața.” [4] Astfel se nasc acele autoportrete care ne amintesc de ea, ochii și sprâncenele groase, deosebit de marcate, care formau la rădăcina nasului niște aripi de pasăre: „Mă pictez pentru că petrec mult timp singură și pentru că sunt subiectul pe care îl cunosc cel mai bine ".[5] Cu aceste reprezentări, Frida rupe tabuurile referitoare la corp și la sexualitatea feminină.

O lectură interesantă, scurtă, dar devastatoare, o reprezintă cartea lui Pino Cacucci, Viva la vida! (Feltrinelli, 2015), în care cuvintele te pătrund de parcă ar fi vorbit chiar Frida. Viața este alcătuită din lucruri mari și mărunte, durerile și iubirile fac ca lumea să funcționeze. Frida Kahlo, o femeie care a visat și care și-a văzut visele sfărmate; o femeie pasională care a iubit și a suferit într-un mod chinuitor pentru o pasiune lacerantă, dar de care nu se putea lipsi, Diego Rivera, un ilustru pictor al vremii, care a avut o influență considerabilă asupra stilului ei de a picta. Când Frida, în 1925, i-a prezentat pentru prima oară patru dintre lucrările sale și, întrebându-l dacă are talent, Diego Rivera, impresionat, i-a răspuns: „Ai talent”.
Cacucci, în Viva la vida!, ne arată puterea incredibilă a artistului, o forță asemănătoare cu vuietul ploii torențiale menționate în primele rânduri, care pare de neoprit chiar și în fața fluxului inevitabil, uneori crud, al vieții. De fapt, Frida s-a născut suferind de spina bifida, dar cel mai tragic eveniment i-a bătut la ușă la vârsta de 18 ani.
Dar dacă trupul său tânjea după moarte, sufletul său era incredibil de dornic să trăiască. Diego reușește să agraveze situația prin trădările sale continue, în special cea cu sora Fridei, Cristina; o lovitură dură pe care Frida nu reușeste să o suporte. Magia nunții nu a fost suficient de puternică în fața trădărilor constante ale lui Rivera, la care Frida a răspuns cu numeroase relații extraconjugale (a avut relații cu revoluționarul rus Lev Trotsky și cu poetul francez André Breton), inclusiv diverse relații lesbiene (cu Tina Modotti, militantă comunistă și fotograf în Mexic în anii ’20, sau cu cântăreața mexicană Chavela Vargas). Relații care, totuși, nu au umplut golul produs de sterilitatea Fridei cauzată de accidentul de autobuz. Dorința arzătoare de maternitate, dorința unui copil căruia să îi transmită acea dragoste unică pe care doar o mamă o poate dărui, îi va fi negată urcând în acel autobuz, atunci când și Frida contribuie, fără să vrea, la refuzul acestui privilegiu, trebuind astfel să trăiască cu un gol pentru tot restul zilelor, un gol pe care nici dragostea lui Diego nu l-a putut umple.   
„Am avut două mari accidente în viața mea: Diego, și un accident de tramvai. Diego a fost de departe cel mai rău.”[6]

Viața pentru Frida a însemnat și lucruri mărețe, dar și dureri de nedescris, iubiri neîmpărtășite și singurătate. Poate că, în felul lor, aceste „evenimente mărețe” ne întăresc și ne fac femeile și bărbații care suntem și noi astăzi.
La sfârșitul anilor ’30, Frida Kahlo a început să se afirme ca artistă. Prima sa expoziție a fost la New York, apoi la Paris, cu ajutorul lui André Breton și a grupului suprarealist. În întreaga sa carieră, Frida a realizat cel puțin 140 de lucrări de pictură, împreună cu alte zeci de desene și studii. Dintre acestea, 55 sunt autoportrete care fac trimitere la o complexă simbolistică, legată de suferințele sale fizice, cât și de mitologia mexicană, introducând adesea în picturile sale maimuțe, simbolul dorinței. Frida este și prima artistă mexicană a secolului al XX-lea care a ajuns la celebrul muzeu parizian Louvre. Ultima sa expoziție a fost organizată de Diego Rivera, în Mexico City, la care Frida a ajuns, întinsă pe patul ei de suferință, cu o ambulanță.
Frida Kahlo a murit în 1954, la vârsta de 47 de ani. Câteva zile înainte să se stingă din viață, în Casa Azul (Casa Albastră), casa familiei Kahlo, astăzi un muzeu ce adăpostește lucrările și manuscrisele pictoriței, Frida nota în jurnal: „Sper ca plecarea să fie veselă și să nu mă mai întorc niciodată. Frida.” [7]

Din învățăturile Fridei Kahlo:
• În dragoste, putem fi foarte fericiți, dar și să suferim cu aceeași intensitate.
• Trebuie să ne împotrivim oricărei convenții.
• Trebuie să ne iubim pe noi înșine, mai presus de orice.
• Fii întotdeauna tu însuți.
• Nimic nu este mai valoros ca râsul.

Alina Monica Turlea
(nr. 10, octombrie 2020, anul X)

NOTE

[1] [2] [3] [4] [5] [6] [7] Pino Caccuci, Viva la vida!, Feltrinelli, 2015, traducerea pasajelor de Alina Monica Turlea.