Lazzaro Spallanzani, o figură originală a ştiinţelor naturii din Italia

Anca-Domnica Ilea evocă una din figurile originale ale ştiintelor naturii din Italia. Este vorba despre Lazzaro Spallanzani (1729-1799), considerat „părintele ştiinţific” al fecundării artificiale şi, de asemenea, unul din întemeietorii biologiei experimentale, după ce a demonstrat falsitatea teoriei „generației spontane”, adică imposibilitatea apariției spontane de viețuitoare din materii organice. Renumele său a căpătat în epocă dimensiuni europene. În 1768, a acceptat invitația împărătesei Austriei, Maria Theresia, de a ocupa catedra de Istorie Naturală de la Universitatea din Pavia. Aici va înființa, în 1771, un Muzeu de Istorie Naturală care se va bucura de o recunoaştere internaţională.
Proza pe care o publicăm în continuare face parte din volumul inedit Dragoste și viață de pisică. Poezia ca o pradă.

Ex nihilo nihil

Zâmbi cu amărăciune dându-şi seama că fără voie şi-a suflecat sutana.
Nărav căpătat pe nesimţite de-a lungul anilor. Când lăsa catedra ori vreun salon ca să plece după buruieni jivine şi pietre de tot soiul. Sau când se-aşeza a cavalcioni pe scăunel ca să se zgâiască prin ocularul microscopului.
Nici n-apucase să-şi tragă sufletul după călătoria la Constantinopole.
Atâta făcuse şi pentru el Jóska al Doilea. Un mic concediu.

Iar îl fulgera durerea în partea de jos a pântecului.
De-atâta microscop şi umblat prin coclauri umede şi ape reci…
Se-ncruntă.
…cum ai spune domnia-ta prietene Voltaire se ţin de mine toate metehnele preoţeşti. Venin la limbă pietre la băşica udului gânduri vinovate şi lepre de teapa canonicului Volta.
Ce dor i-a fost să se revadă la Scandiano!
Și-n loc de bun-venit…

…Lazzaro Spallanzani cel mai de seamă om de ştiinţă din Europa veacului al optsprezecelea după Cristos membru al Academiei din Berlin răsfăţatul doamnelor din înalta societate paviană şi de aiurea poreclit Abatele cel Bătăios pamfletar panglicar salahor de-o viaţă în laborator şi pe catedră tălmăcitor din poeţii clasici eşti acuzat de-a fi sustras sechestrat şi expus în muzeul particular de la Scandiano piese aparţinând Muzeului de Istorie Naturală din Pavia fapt dovedit de peceţile roşii cu sigiliul Universităţii…
Mannaggia!
Lipsa mea, pleaşcă pentru canonic.
Altminteri când ar fi putut să-şi vâre nasul prin lucrurile mele şi să vadă nenorocitele alea de peceţi?

Mi-aş bate gura de pomană explicând de pildă că luasem animalele ca să le studiez ori să dreg stricăciunile pricinuite de molii. Că doar tot eu le-am şi-mpăiat!
Duşmanilor puţin le pasă dacă-s vinovat ori ba, vor o dovadă oarecare ca să mă-nfunde.
Ar râde de naivitatea mea. Mai ales dacă le-aş spune adevărul. Pofta să-mi aduc mai aproape nişte piese care-mi aminteau de…
Margaritas ante porcos.
Nu-i prima oară că trebuie să mă apăr.

…dreptîi că atunci mă băteam pentru ştiinţă.
Ciudată însoţire. Needham şi Buffon. Un pastor irlandez şi-un conte franţuz.
Unul îşi târâia mânecile sutanei prin zemuri fierte. Celălalt îşi dichisea manşetele de dantelă ca să scrie printre altele şi despre descoperirile cumătrului.
Doi băieţi de ispravă dacă n-ar susţine morţiş că…
Până acu’ s-ar zice că singurul microb născut prin generaţie spontanee rămâne calomnia…

Se frământa pe perina udă de sudoare.
Adevăr zic vouă, lumea asta-i o Cloacă a Plângerii!
…am iubit microbii. Și ei m-au iubit pe mine dacă mi-au dezvăluit din tainele lor. Am vrut să văd cum trăiesc ce le place şi ce nu.
M-au lăsat să-i afum cu pipa să-i supun la descărcări electrice.
Când am băgat de seamă că ei pot trăi şi-n vid m-am simţit nevolnic.
De ce nu locuiesc şi eu într-o picătură de apă de ploaie?

Alt junghi.
…de va fi să mor din asta mă bate gândul să-mi las vezica Universităţii. Poate careva studiind-o va descoperi ceva însemnat despre bolile căilor urinare.
Eu unul nu m-am învrednicit.

Nu-mi dau pace ăia doi animalculi vlăguiţi pe care i-am uitat jumătate de ceas sub microscop. Nu-mi mai amintesc din ce pricină…
Când m-am înapoiat am găsit patru mititei.
Cei mari dispăruseră.

Să fi avut dreptate Saussure?
Microbii să nu știe taina împerecherii, ci doar înmulţirea vegetativă?
Ca râma tăiată-n două ori frunza de geranio ce prinde singură rădăcini?
Dar ca să dai viaţă printr-o sfâşiere, nu trebuie oare dorinţa de-a nu muri cu totul, de-a lăsa lumea moştenire cuiva?

Și asta nu-i tot iubire, fie ea mai mult de sine?
Doar ura e stearpă.
Haide canonice Volta să-ţi pun curul sub microscop! Dacă te-aş tăia-n două n-ar curge decât fiere.
Ex nihilo nihil.
Chiar dac-aş fi furat de-adevăratelea piesele din muzeu.

Anca-Domnica Ilea
(nr. 4, aprilie 2014, anul IV)