 |
|||
 |
|||
|
Portretul unei catedrale de o mie de ani: Sant’Andrea di Amalfi, un loc între cer și pământ  Există timp și timpuri. Este vreme pentru a construi, pentru a lupta, pentru a iubi, pentru a medita, pentru a scrie, pentru a cuceri, pentru a plânge, pentru a pierde, pentru a reevalua, pentru a ne întoarce. Este timp pentru toate. Și, dacă eludăm sensul cronologic al realității, ne întâlnim cu un colaj estetic pe care tot cu ajutorul timpului și al succesiunii stilistice ne-ar fi mai simplu să-l descriem, să-l decriptăm. Transparența postmodernismului deschide nenumărate variante de înțelegere, aprofundare, interpretare. Patrimoniul devine sursă validă a creației contemporane prin cunoaștere, impresie și imersie.O mie de ani au fost necesari construirii unei catedrale ale cărei trepte, încăperi răcoroase și grădini interioare te primesc tăcute și sobre, întâmpinând cu surâs de marmură veche razele soarelui prin colbul argintiu de pe sandalele celor ce îi deschid spațiile. 987-1900 este perioada în care a fost construită Catedrala Sant’Andrea din Amalfi. Dacă ne gândim că există un timp al catedralelor, putem spune că trăim o parte din acest timp, iar o altă parte o putem observa, admira sau mărturisi. Deopotrivă romanică, barocă, rococo, neoclasică, înglobând influențe bizantine și maure, situată la un capăt de lume, pe terenul abrupt dintre munte și apă, catedrala despre care vorbim în acest număr a fost ridicată în secolul al IX-lea de către ducele Mansone I, devenind unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult din Campania. Ansamblul eclezial, compus din biserica centrală, cu navă, mănăstire, catacombele ce adăpostesc relicvele Sfântului Andrei, spațiile dedicate muzeului cultic de acum, totul s-a adunat și s-a grefat între piatră și apă, în interior și în exterior, ca un martor tăcut și perseverent al legăturii dintre cer și pământ. Întreaga poveste arhitecturală s-a țesut între anii 987 și 1900. Într-un spațiu al colonizărilor succesive, parte consistentă a ceea ce reprezenta în antichitate Magna Graecia, dialectica transgresării spațiilor simbolice este proprie regiunii amalfitane. În templul de la Paestum, nu departe de Amalfi, în secolul V î.Hr. un pictor concepea o frescă de o simplitate uimitoare, ce avea să devină emblematică pentru Costiera Amalfitană prin eleganța și detașarea prin care personajul masculin plonjează, în gol, mânat de dorința de a întâlni valurile mării Tireniene. Corpul viguros, fusiform, redat în cromă de umbră arsă străbate un moment de concentrare, dorință și speranță. Cele câteva secunde ale saltului au fost de ajuns pentru a-l determina pe pictor să le treacă pragul timpului. Acele minute sau secunde între cer și pământ, între stâncă și mare, acele fragmente „în aer” le-am trăit pe treptele ce îndrumă pașii dinspre piața centrală a orașului, Piazza Duomo, către incinta catedralei. Îmbrățișat de porțile masive, interiorul baroc, înveșmântat de exteriorul neoclasic acoperă cripta somptuoasă, catacombele și Muzeul Diocezan. Aceste uși masive din bronz, dăruite lăcașului de nobilul Pantaleo de Maurus, au fost realizate în Constantinopol de un anume Simeon de Siria în preajma anului 1060. De atunci, ele străjuiesc intrarea în catedrală. Prezența Sfântului Apostol Andrei e aici esența parcurgerii spațiilor. El trăiește în picturile din altar, fie că sunt realizate pe lemn sau pe pânză, ceva din ființa lui pulsează în sculptură, în intarsiile decorative ale marmurei multicolore, în florile de crin alb care decorează altarul. Pentru că sfântul veghează blajin, surâde nevăzut, așternând o liniște uitată, inexplicabilă, irepetabilă, pe chipurile pelerinilor. „Pescarul de oameni” locuiește aici din anul 1208. Mi-a rămas în minte un spațiu atașat catedralei, o parte componentă a acesteia, cu o personalitate proprie, foarte distinctă. Este vorba despre Chiostro del Paradiso, un claustru format dintr-o grădină interioară de o rară frumusețe, înconjurată de coridoare ce adăposteau cimitirul nobililor amalfitani. Coloanele grațioase determină din 1268 un spațiu interior care astăzi adăpostește sarcofage romane, fragmente decorative de mozaic și fresce bizantine din secolele XIII-XIV. Și aici timpul își topește consistența. Rămâne din el doar frumusețe, liniște, ritm și culoare.
| ||
