RITOCCO 2017, expoziţia unui exerciţiu de etică restauratoare

Proiectul expoziţional Ritocco 2017 aduce în prim-plan lucrările echipei Conservare-Restaurare din cadrul Departamentului de Arte Vizuale din Timişoara. Exponatele sunt realizate în spaţiile atelierelor de specialitate din clădirea ce găzduieşte Facultatea de Arte şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Prezentarea lucrărilor în spaţiul Bibliotecii de Artă are o dublă valoare: este, pe de o parte, un fapt fizic, de panotare a obiectelor artistice în camerele puse la dispoziţie de Biblioteca de Artă din Timişoara, şi, pe de altă parte, la nivel metaforic, subliniază importanţa restaurării, disciplină situată la contactul dintre artă şi ştiinţă. Cunoaşterea istoriei artelor este imperativă în crearea şi dezvoltarea unei viziuni restauratoare complexe, întrucât valoare formei artistice este indisolubil legată de raportul cu timpul în care aceasta a fost creată, de curentul artistic ce integrează acea operă. De aici putem deduce o compatibilitate logică între întâlnirea dintre valoarea palpabilă a picturilor restaurate şi principiile conţinute în volumele de specialitate din biblioteca timişoreană dedicată artei.

Ceea ce a adus împreună lucrările din expoziţia Ritocco 2017 este, însă, mai mult decât o metodă. Evenimentul prezentat la Biblioteca de Artă din Timişoara între 27.03-10.04.2017 este rezultatul unui mod de gândire, de raportare valorică, de asumare a trecutului şi de încercare de reconfigurare conştientă şi calitativă a prezentului şi viitorului.

În Teoria Restaurării, Cesare Brandi subliniază relaţia strânsă dintre opera de artă originală şi obiectul restaurat, relaţie intermediată întotdeauna de cunoaştere. „Se  ajunge  astfel  la  recunoaşterea  legăturii  indisolubile  dintre  restaurare  şi  opera  de  artă  prin  faptul  că  opera  de  artă  condiţionează  restaurarea  şi  nu  invers. (…) De  aceea  legătura  dintre   restaurare  şi  opera  de  artă  se  instituie  prin  actul  recunoaşterii  operei  de  artă’’ [1]. Teoreticianul operează aici cu o chestiune de identitate, pe care o evidenţiază în optica restaurării: raportul dintre artist şi restaurator. Conform conceptelor valorice care definesc integritatea operei de artă, relaţia restauratorului cu artistul creator trebuie să fie una caracterizată de calitate şi durabilitate, fondată pe bazele cunoaşterii tehnice, estetice, istorice, mecanice, fizice, chimice. La nivel cronologic, în cazul paradigmei restaurării, statutul artistului corespunde timpului trecut, iar rolul restauratorului este pus în legătură directă cu prezentul şi viitorul.

În cadrul etapelor educaţonale necesare transformării unui tânăr student într-un restaurator, ne putem afla de multe ori în prezenţa unor situaţii paradoxale. De ce? Pentru că, în manifestările sale primare, tinereţea e caracterizată de dinamism, extrovertire, experiment şi, uneori, de neatenţie. Pe de altă parte, munca restauratorului trebuie să conţină prospeţimea şi deschiderea la nivel conceptual, dar, in facto, restauratorul rămâne un om al detaliului, al înaintării consecvente, al respectului pentru opera originală, un om de ştiinţă. Putem numi această atitudine profesională maturitate dinamică.

În cazul expoziţiei Ritocco 2017 asistăm la un exerciţiu de desfăşurare a eticii restaurării. În lucrările de pe şevalete, studenţii se identifică atât cu statutul artistului, cât şi cu cel al restauratorului. Echipa organizatorică este formată din profesorii-restauratori: Hedy M. Kiss, Silvia Trion şi Filip Petcu, membri ai Centrului Regional de Cercetare şi Expertiză în Restaurare-Conservare (CR-C.E.R.C.). Studenţii şi alumnii care au expus în cadrul acestui eveniment sunt: Eugen Curelici, Larisa David, Laura Istrate, Miruna Rada, Delia Apostu, Alexandru Babusceac, Mariana Bejinaru, Cosmin Budris, Catalina Danila, Mircea Dragomir, Samuel Lacatus, Bogdan Sandu, Ioana Terhes, Claudiu Vladu, Neag Nicoleta, Sabina Ordace, Oana Molcuti, Diana Maria Culda, Andrea Pop, Ioana Coman.

Profesioniştii restaurării din Timişoara utilizează tehnici de cunoaştere, de persuasiune, strategii didactice şi idei creative pentru a crea teme provocatoare, prin care studenţii să înveţe să recompună obiectele deteriorate.

Etimologic, tehnica ritocco face referinţă la o legătură directă cu obiectul de artă afectat. Ri-toccare / Re-toucher (it.-fr.), ne duce cu gândul la acţiunea de a reatinge o suprafaţă, a o readuce în actualitate, în sensul reconsiderării obiectului în potenţialitatea validităţii sale istorice şi estetice. Această completare se realizează ţinând cont de o serie de reguli precise, pe baza cunoaşterii aprofundate a operei de artă, cu ajutorul unor metode vizuale creative, inspirate de curente moderne ale redării formei bidimensionale. Sugestia întâlnirii cu operele artiştilor neoimpresionişti George Seurat (1859-1891) sau Paul Signac (1863-1935) la nivel conceptual, prin teoretizări de specialitate, se realizează la cursurile de istoria artelor. Prin teme care vizează reintegrarea cromatică, precum cele care au generat exponatele din cadrul evenimentului Ritocco 2017, cunoştinţele teoretice de teoria culorii îşi găsesc funcţionalitatea în acţiunea restauratoare. În cadrul tehnicilor de recompunere a imaginii, studenţii sunt încurajaţi de profesori să folosească modalităţi de integrare cromatică. În cazul completărilor cromatice, paradigma filosofică a divizionismului se modifică diametral opus. În acest fel, forma nu mai este divizată prin micile pete care compun contextul, ci ea este recompusă, este reconfigurată. Martor al acestui proces didactic, artistic, ştiinţific inovativ, expoziţia Ritocco 2017 reprezintă rezultatul palpabil al unui exerciţiu de etică restauratoare.

Andreea Foanene
(nr. 7-8, iulie-august 2017, anul VII)

NOTE

1. Cesare Brandi,  Teoria  restaurării, ed. Meridiane, Bucureşti 1996.