Daniel Buren la Muzeul Donnaregina din Napoli. Despre dinamica spaţiului muzeal

Centrul de artă contemporană Donnaregina, abreviat MADRE, poate fi descoperit pe una dintre străduţele înguste ale proximităţii centrului istoric al oraşului Napoli. Micile străzi drepte, presărate cu palmieri şi copaci mediteraneeni se leagă ca nişte coaste suple de coloana vertebrală a zonei muzeale clasice napolitane, strada Via dei Musei. Pe una dintre aceste străduţe înguste se deschid generoase porţile către discursul artei actuale.

Muzeul MADRE promovează, expune şi aduce în atenţia publicului artă contemporană. Nu o să vorbesc acum despre expoziţiile lui Fabio Mauri sau despre proiectul lui Gian Maria Tosatti, nici despre proiectul de achiziţii al muzeului, denumit, în mod inspirat, „Performare una collezione”. Sunt o mulţime de motive pentru care muzeul napolitan de artă contemporană merită a fi adus în discuţie. Consider că, printre acestea, relaţia spaţială şi conceptuală cu spaţiul urban este una dintre trăsăturile principale ale acestui loc. Provocarea culturală este imensă: încă un muzeu în Napoli – un loc care să poată apărea pe harta artistică alături de galerii şi muzee precum: Muzeul Naţional de Arheologie din Napoli, Palatul Artelor din Napoli, Muzeul Capodimonte, fostul palat Bourbon, Napoli Sotterranea şi multe altele.

Principiul ce defineşte colecţia Donnaregina este evidenţierea relaţiei dintre spaţiul muzeal şi spaţiul urban specific sudului Italiei. Raportul de comunicare al muzeului cu dinamica halucinantă a oraşului Napoli constituie o referinţă ce merită să fie amintită. În mişcarea continuă a spaţiului urban napolitan – care constituie, în sine, o lume, o uriaşă ofertă de artă pentru toate gusturile, pentru toate nivelele de înţelegere şi de percepţie – muzeul MADRE nu se izolează spaţial, ci, prin lucrările expuse, prin modificarea spaţiului arhitectural, prin strategii de comunicare inspirate, el devine parte integrantă a spectacolului străzii. Cu toate acestea, îşi păstrează identitatea de spaţiu dedicat artei contemporane, vertical, grav şi ludic totodată, deschis şi intim în acelaşi timp, tulburător şi seducător.

În acest context provocator, artistul francez Daniel Buren propune o lucrare-cheie chiar la nivelul intrării în muzeu, în spaţiul prin care se asigură accesul dinspre stradă către interiorul muzeului. „Axer/Désaxer. Lavoro in situ” este o intervenţie arhitecturală realizată în 2015, ai cărei curatori sunt Andrea Viliani şi Eugenio Viola. Artistul transformă coridorul larg şi luminos al accesului în muzeu într-o instalaţie cu o puternică forţă fuzională, o lucrare care aglutinează conceptual experienţa spaţiului muzeal cu a celui urban. Prin această intervenţie, artistul pulverizează toate canoanele clasice legate de etica spaţiilor de expunere sau de panotare. Daniel Buren îşi plasează instalaţia direct, central, într-un spaţiu în care opera sa nu poate fi ocolită sau ignorată, în coridorul proxim casei de bilete, care trebuie parcurs pentru vizionarea muzeului. Buren alege pentru lucrarea lui locul traversat, locul uitat, locul folosit, spaţiul neconştientizat, canalul care uneşte camere şi străzi, locul vulnerabil, neconform, lipsit de reguli impuse, suprafaţa-limită, care închide şi deschide şi care pulsează ca o inimă în corpul muzeului.

Uşile mari, galbene, strălucitoare ale muzeului rămân deschise pe toată perioada de funcţionare a instituţiei. Ele atrag magnetic, trezesc interesul, accentuează impresia de spaţiu deschis prin dimensiune, formă şi prin postura impunătoare, primitoare, atrăgătoare. Vizual, opera lui Daniel Buren poate fi accesată din stradă, iar forfota oraşului contaminează lucrarea artistului, uşile deschise funcţionând ca un ecran video în timp real.
Consider că transferul de putere dinspre muzeu către stradă şi viceversa reprezintă primul nivel al oglindirii propus de artist. Spaţiul intim se regăseşte în spaţiul comun, la fel cum, la Napoli, într-un mod sinestezic, strada influenţează dinamica muzeelor, a vilelor sau a catedralelor.

Avansând în interiorul lucrării „Axer/ Désaxer. Lavoro in situ”, putem observa în partea stângă a spaţiului o alternare de forme geometrice colorate în cromă caldă: galben şi portocaliu roşcat. Pictura murală este acompaniată de decorarea spaţiului pedestru, care este pictat în recurentele dungi negre şi albe de 8,7 centimetri, specifice operelor lui Buren. Prin realizarea unei suprafeţe de oglindă care anvelopează peretele şi care se opune zidului pictat, Daniel Buren obţine oglindirea picturii şi, împreună cu aceasta, anvelopează total spaţiul vizat. Spaţiul oglindit copiază şi distorsionează caleidoscopic suprafaţa pictată şi, prin acest manifest de inteligenţă, forţă şi creativitate, artistul cuprinde în opera sa atât aparenţa arhitecturii modificate după propriile reguli, cât şi mişcarea care se realizează în spaţiul pe care îl proiectează.

În acest fel, pictura lui Buren transformă holul de intrare în muzeu, atribuind acestui loc un caracter dominant, o pondere cu importanţă ridicată. Prin intervenţia arhitecturală, spaţiul de acces devine o platformă dinamică, potrivită pentru întâlniri şi discuţii, în care principiile interiorităţii simbolice se întâlnesc cu trăsăturile caracteristice exteriorităţii.

Prin atracţie, oglindire, disimulare spaţială şi viziune ludică, artistul transformă intrarea în muzeu într-o experienţă senzorială calitativă, atractivă şi dinamică. Astfel, spaţiul anonim dobândeşte un statut privilegiat şi devine scenă a oglindirii formelor, mişcărilor şi acţiunilor care se petrec în interiorul lui. Prin intervenţia arhitecturală de la muzeul MADRE, artistul Daniel Buren nu ne invită la un dialog, ci ne include în dialectica inteligenţei şi creativităţii care îi este caracteristică, ne transformă şi ne integrează într-un circuit al unui nou tip de inteligenţă şi de raportare senzorială.




 

 

 

 


Andreea Foanene
(nr. 9, septembrie 2017, anul VII)