Traduceri inedite. „Male a est” de Andreea Simionel

La secţiunea Traduceri inedite, publicăm un extras din cartea de debut, Male a est (Italo Svevo Edizioni, 2022), a tinerei scriitoare italofone Andreea Simionel, născută în 1996 în România. În 2007 s-a mutat cu familia la Torino, unde locuiește, lucrează și scrie. Povestirile sale au apărut în diverse reviste literare, printre care „effe - Periodico di Altre Narratività”, „Altri Animali”, „Verde”, „l'inquieto” și „Nazione Indiana”. În 2021, povestirea Addio Sicilia a fost tradusă în limba germană în cadrul antologiei Literatur Tandem letterario.
Romanul Male a est a fost semnalat în cadrul ediției din 2023 a Premiului Strega, cel mai prestigios premiu literar din Italia. A fost, de asemenea, prezentat atât la Standul României de la Salonul Internaţional de Carte de la Torino 2023, coordonat de Institutul Cultural Român prin reprezentanțele de la Veneția și de la Roma, cât şi la Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2023 de la Bucureşti, la Pavilionul Italiei.
Gioacchino De Chirico îl prezintă astfel: „Cartea de debut a Andreei Simionel merită toată atenția pe care i-o dedică paginile culturale ale ziarelor și revistelor, radioul și televiziunea. Male a est vorbește despre ruptura emigrării. Face vizibile și tangibile oportunitățile și pierderile acesteia, dar, în special, evidențiază traumele unei noi limbi care se compară și intră în conflict cu limba maternă, chiar dacă limba română are aceeași rădăcină latină ca italiana. Fiecare cuvânt, fiecare neologism, fiecare amintire este atât de profund legată de realitate încât, dacă la început poate dezorienta cititorul, se dovedește foarte repede un instrument narativ valoros. Aceasta este literatura”.
Protagonista romanului este Andreea Pavăl, o adolescentă care locuiește în România cu mama și sora ei, în timp ce tatăl ei a emigrat la Torino din motive profesionale. Din Italia sosesc, ca niște mici instantanee, programele de televiziune, jucăriile, coletele trimise de tată. Până când familia decide să se mute la Torino, iar Italia devine o realitate mult mai complexă, descrisă prin ochii naratoarei-protagoniste.

Male a est

Acum în camera mea se află un mic televizor. L-am găsit în curtea țiganilor. Stă pe masa care se clatină. Nu prinde canalele românești, ci doar pe cele italienești.
Dimineața mă trezesc la șase și jumătate. Mă ridic din pat și mă pun în picioare în mijlocul camerei, astfel încât să nu adorm. Dau volumul la minim. În întuneric, camera se umple de o lumină albă.
Mă tem să nu își dea seama mama sau tata și să vină să mă întrebe de ce nu dorm. Dar ei nu o fac niciodată.
Ascult italiana. Prima dată e Heidi. Apoi Aventurile lui Piggley Winks. Apoi, când se apropie ora pregătirii, și mama e trează și face cafeaua, Anna dai capelli rossi (Anne de la Green Gables). Heidi aleargă pe dealurile verzi, printre munții ei.
Între timp purcelușul Piggley se aruncă în aventuri cu ceilalți prieteni de la fermă. Are o soră care se numește Molly Winks. Toți au o pronunție perfectă și nu greșesc consoanele duble.

În clasă, în timpul orelor și al pauzelor, stau în bancă în al doilea rând. Câteodată ceilalți vorbesc. Nu știu despre ce. Nu înțeleg. Adriana nu traduce. Nu îmi vorbește niciodată în română. Spune că nu și-o aduce aminte. Minte. A eliminat-o. S-a născut în România și a rămas acolo până la cinci ani. După aceea au dus-o de acolo. Italiana ei este diferită de a celorlalți. Vorbește cu voce înceată și frenetică, precum o furnică. Cuvintele sunt ace ascuțite pe care le aruncă în jur. Când a terminat, trebuie să adune ceea ce a împrăștiat. Face asta pentru a se ascunde. Italiana nu este a ei, a învățat-o în rate. A furat-o, puțin câte puțin.
Și italiana celorlalți este diferită. Nu este ca în manuale. Este rapidă. Au o grămadă de lucruri să-și spună. Taie cuvintele la jumătate sau le leagă între ele. Nu pierd timpul spunând „salut” sau „bună ziua”. Cel mult, „bună”.
Așezată în banca mea, în timp ce ei vorbesc, iar frigul și griul și întunericul primelor ore ale dimineții încețoșează ferestrele, și în clasă lumina e difuză și caldă, eu încetez să exist. Sunt invizibilă. Cuvintele mă fac să exist, dar cuvintele sunt în întuneric și eu nu exist. Din când în când, mă fac să exist învățătoarele Edmonda și Filomena, când mă privesc și îmi zâmbesc.

După puțin timp, nu mai pot să fac ora împreună cu ceilalți. Nu înțeleg nimic. Încetinesc clasa. Deranjez clasa. Nu sunt suficient de bună pentru clasă.
Fac doar prima oră. La nouă și jumătate mă ridic, îmi iau penarul și caietul și le strâng la piept. Mă îndrept spre ușă. Clasa se oprește să mă privească și învățătoarea se oprește din vorbit.
„La revedere, Andreea”, zice, și zâmbește. Dar apoi nu așteaptă ca eu să ies din clasă. În timp ce închid ușa, se aude spunând: „V-am zis eu”.
În clasă, italienii merg mai departe. În afara clasei, eu stau pe loc.
Se pun pe coridor niște bănci, în fața ușii de la clasa a V-a A. Două pe o parte, două pe cealaltă. Se unesc în mijloc și formează un pătrat mare.
Învățătoarea Ana este uriașă, se îmbracă doar în negru.
Vine de la București și lucrează la o parohie din Torino. Predă limba italiană imigranților. Împreună cu mine, mai sunt doi români și o moldoveancă. Câteodată mai e și Antonio Rapisarda. Este italian și este cu mine în clasă, dar nu se descurcă. Nu-și deschide bine gura. Vocea lui este joasă și răgușită, și combină greșit silabele. Stă aplecat deasupra caietului său, cu banca intrându-i în piept și un creion colorat în pumn.
Facem vocabular. Lista cuvintelor despre mâncare. Lista cuvintelor despre animale. Lista cuvintelor despre plante. Lista cuvintelor despre obiecte de îmbrăcăminte. Acesta este un bizon, aceasta este o ridiche. Aceasta este o eșarfă, aceasta o pălărie.
Mii de cuvinte se îngrămădesc în centrul băncilor. Sunt temele pentru acasă, iar a doua zi trebuie să le știm pe toate pe de rost.
Ne petrecem pauza pe coridor, cu gustarea pe care ne-am adus-o de acasă. Învățătoarea Ana ne zice că nu trebuie să ne amestecăm cu italienii până nu suntem pregătiți. La prânz ne duce la cantină. O urmăm, ea fiind cloșca noastră și noi puii ei. Ne pune să ne așezăm la masa rotundă a profesorilor. Dacă trebuie să spunem ceva, o spunem în italiană. Dar nimeni nu vorbește și noi rămânem tăcuți tot timpul.
După-amiaza ne dă cărți de colorat. Colorăm mere italienești, flori italienești, pălării italienești. Acesta este roșul, acesta este galbenul. Dacă termini desenul, îți dă altul. De fiecare dată când luăm un creion și îl punem pe hârtie, trebuie să spunem roșu „rosso” cu ambele s-uri. Galben „giallo” cu toate l-urile. Colorăm în liniște. Învățătoarea Ana ne urmăreşte, mergând prin clasă cu mâinile la spate. Ne vorbește adesea în limba română, dar vrea să-i răspundem în italiană. O face intenționat. Limba română este un reflex, un obicei. Dacă îl putem controla, scăpăm de obicei. Iar dacă răspundem greșit, se uită în jur, verifică să nu fie nimeni acolo și ne dă o palmă peste mâini. Antonio se uită la ea cu gura întredeschisă. Învață atât româna, cât și italiana. Învățătoarea Ana nu are accent și vrea ca și noi să scăpăm de el. Dacă greșești o literă dublă, își pune palmele pe catedră, se apleacă și strigă în șoaptă, ca să nu deranjeze orele: „Cum se spune? Cum se spune?”.
Și dacă nu o spui cum trebuie, insistă. „Repetă. Repetă”. Și continuă așa până când deschizi bine gura. Și dacă colorezi greșit desenul și ieși din contur, îți dă altul și o iei de la capăt. Noi trebuie să ne amestecăm, ca dungile de culoare pe hârtie. Noi trebuie să rămânem în contur. Noi trebuie să avem o pronunție impecabilă. Noi trebuie să încetăm să mai existăm într-o limbă și să renaștem în cealaltă. Noi trebuie să ne integrăm, să devenim de nerecunoscut.

***

Aș prefera să nu îmi spun numele, dacă nu vă supărați. Mai ales pentru că știu deja cum se va sfârși. Eu îl spun și voi mă întrebați de unde sunt și sfârșim prin a vorbi despre viața mea. Aș prefera să nu fiu nevoită să vorbesc despre viața mea de fiecare dată când îmi spun numele. La final, îmi spuneți: vorbești foarte bine. Sau: nu pari străină. Da, mulțumesc foarte mult. Apoi mă întrebați de cât timp sunt aici, iar eu răspund și voi spuneți: Doamne, nu e atât de mult timp.
Adevărat, trecutul este întotdeauna după colț.
Aș prefera un „îmi pare rău”. Ar fi mai sincer. Un minut de liniște. Niște scuze. Condoleanțe. Mă numesc eu.
Ce e? Nu e bine? Nu merge așa, în țara aceasta? Dacă suni la interfon, și te întreabă cine ești, și răspunzi eu, nu ți se deschide? Mie mi s-a deschis întotdeauna. Vă mulțumesc pentru încredere.
Știu să fac spelling. Dar nu cu orașe. Nu pot găsi orașele. Nu am înțeles niciodată cum reușiți. Începeți cu Napoli și Siracusa și Domodossola. Instantaneu, chiar. La telefon, la casă, la ghișeu. E o superputere italiană, după mine. Desigur, o superputere dictată de faptul că sunteți surzi și nu știți să distingeți sunetele de litere în propriul vostru alfabet, dar tot o superputere.
Deci, sunteți gata? Să încep?
Avion. Nimic. Duș. Rubarbă. Etcetera. Etcetera. Avion.
Nu, nu este o greșeală. Nu e scris greșit. Și nu sunt băiat. Sau poate că da. Dar doar aici. E plină lumea de femei care poartă numele Andreea. Ba chiar sunt atâtea că de cele mai multe ori nici măcar nu e nevoie să întrebi: e destul să te uiți la ele, și deja știi că se numesc Andreea.
Nu se pronunță în niciun mod particular. Se zice normal. Apoi, dacă vreți să bateți câmpii ca oile pronunțând Andre-ee-ea, sunteți liberi să faceți ce vreți. Dacă tot suntem aici, adăugați și un alt a. Andre-ee-aa. Au mai făcut-o și alții. Pam. Aloe. Vera. America. Linie.
La „America” se pune un zâmbet. O paranteză inversată. Este sora literei a. Cunoscută și ca litera zâmbetului fericit. Pentru a o pronunța, curbați colțurile gurii în sus. Fiți fericiți. Ă. Ă. Nu. Ă. Nu sunteți în stare? Nu este vina voastră. Nu este natural pentru voi. Nu ați dobândit sunetul la naștere. Dacă la vârsta de trei ani ați fi petrecut mai mult timp învârtind limba și inspirând aerul în trahee, acum ați fi în stare să scoateți sunetul h și să spuneți a-ul cu zâmbet cu tot.
Pavăl, nu Paval, nici Pavel. Pavăl. Sunetul cel mai apropiat e un e slab. Un e „închis”. Motiv pentru care, dacă vă e comod, dacă este singurul lucru pe care reușiți să-l ziceți, e bine și Pavel.
Nu îmi schimb numele. Doar că după un timp nu mai are sens să îl apăr. Îl las să se ducă la bordul vasului cu pânze al limbilor altora.
Aveți idee cât este de greu să comanzi o pizza în țara asta? Să rezervi o masă la un restaurant? Mereu greșesc numele de familie ale altora. Dacă nu, ajungem acolo și se află vreun Pavello, vreo Pavollo, sau o familie Pavelle. Și apoi Pavel sau Pavăl, e totuna. Pavel cu accentul pe a, Pavel cu accentul pe e. Nu are importanță.
Andrea, Andreea, Andreeaa. Faceți ce vreți.
Câteodată aș prefera un nume de-a dreptul de neînțeles. În alfabetul chirilic sau arab sau chinez. Măcar ar fi puține de făcut: nu m-ați înțelege și gata. În schimb rămânem așa: eu care încerc să mă fac înțeleasă și voi care nu mă înțelegeți. Mi se pare că toată viața mi-am petrecut-o încercând să mă fac înțeleasă.
Nu sunt născută la. Sunt născută în. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu sunteți foarte primitori. Spun unul pentru că ar fi mai multe. Am putea, cum ziceți voi, să stăm aici până diseară. Iată un fel de a spune fără sens. Chiar aș vrea să știu cine ar fi capabil să stea aici până diseară. Nu am zis că sunteți rasiști. Chiar dacă aveți o problemă evidentă de naționalism gastronomico-fotbalistic, și cărțile de joc care se numesc Dal Negro. Am zis că nu sunteți foarte primitori. Dacă ați fi mai primitori, în formulare ar fi scris născut/ă la/în. În schimb, mereu e scris doar la, urmat de spațiu și de parantezele în care se pune provincia.
Să zicem că m-am născut acolo. La dreapta. Într-o zonă geografică din lume în formă de pește. A voastră nu este în formă de cizmă? E același lucru. Doar că în locul cizmei, se află peștele. Dacă vreți, v-o desenez. Peștele se bălăcește în Marea Neagră. E înconjurat de țări care se termină în -ia. Bătrânul MacDonald avea o fermă, ia ia o. Vechea fermă, ia ia o. La sud Bulgaria. Pe undeva, Ungaria. A, da, și o bucată din Serbia. Apoi mai sunt Ucraina și Moldova în est, care nu se termină în -ia. Ce altceva? Are munți frumoși. Păduri balcanice, conifere. Clima temperat-continentală. Mulți urși. Mari, bruni. Uneori coboară și deschid containerele și mănâncă din gunoaie. Dracula nu există. Există castelul. Am fost acolo când am fost mică. Pe vremea aceea ca să intri îți dădeau papuci și îți înveleau picioarele în celofan. Acum nu știu. Dar oricum, te plimbai prin camerele contelui Vlad cu acești papuci albaștri din plastic. Eu și sora mea nu ne puteam opri din râs. Toți acei papuci albaștri. Nu e înfricoșător, e amuzant.
E o țară drăguță. Dacă nu punem la socoteală comunismul, care împreună cu Ceaușescu doar se preface că a murit, cântecele populare, bucătăria plină de ulei și sare, salariile de trei sute de euro pe lună, sărăcia, alcoolismul și corupția, e cu siguranță o țară drăguță, pe care vă sfătuiesc să o vizitați cu ochii, urechile și nările acoperite.
Numele peștelui? Prefer să nu îl spun, dacă nu vă supărați. Îmi transpiră limba.
Mai există o literă pe care nu o știți pronunța. Cealaltă soră a literei a. Cunoscută și ca litera zâmbetului trist.
Pentru a o pronunța, curbați colțurile gurii în jos. Â. Nu. Fiți triști. Â. Nu. S-o lăsăm baltă.
Adevărata rușine nu te ia niciodată prin surprindere. Apare mereu mai târziu, mult mai târziu. Dacă această rușine ar fi un organ, ar fi o antenă așezată în vârful sufletului, mereu în ascultare, care se rotește și privește în depărtare, la orizont, acel moment îndepărtat, acel episod îndepărtat.
E suficient să închid ochii și mă întorc în clasa a patra. Și învățătoarea catolică ne pune să ne ridicăm pe rând și ne întreabă numele și prenumele, apoi trebuie să spunem lucrurile care ne plac și pe care le facem de obicei. Îmi place să respir. Îmi plac merele. Când vine rândul meu, îmi spun numele și ea începe cu șirul de întrebări. Dar nu se mulțumește să știe numele peștelui. „Nu”, îmi spune, cu un zâmbet plin de răbdare, „am înțeles asta. Mă refer, mai exact, la oraș”.
Rămân în liniște și plutesc deasupra clasei. Toți așteaptă răspunsul, dar eu nu răspund deloc și rămân acolo pentru totdeauna.
Atunci, ca și azi, sunteți toți la fel. Chiar dacă vă spun numele peștelui, după aceea vreți să știți unde, mai exact. Apoi, dacă vă spun, îmi cereți să repet, eu repet, iar voi nu înțelegeți și rușinea mea crește.
Așa că nu vă spun. Nu spun niciodată nimănui. Doar dacă trebuie, iar dacă nu o fac, mă arestează. Ultima dată a fost la registratură. Din fericire, cartea de identitate expiră în 2027 și până atunci mai sunt câțiva ani.
Așadar, haideți să jucăm un joc. Vă dau un indiciu: începe cu b. Nu e București. Bacău? M-am născut la Bacău. Nu, nu e adevărat. Am mințit.
Ce mai contează, în marea ordine a universului, a vieții și a stelelor, în schimbarea anotimpurilor, a zilei și a nopții, unde m-am născut? La ce vă folosește să știți?
Nu sunt supărată. Mi-e cald. Putem deschide o fereastră?
Așadar, sunteți gata? Încep.
Bau. Ocean. Tren. „Oliva” (măslină). Șarpe. Avion. Nimic. „Imene” (himen).
Nu e Botoshannì. Nu e Bòtozan. Botoshiani. Primul i e invizibil, al doilea nu. Nu are accentul pe antepenultima silabă, nu e nimic.
La „șarpe” se pune o virgulă dedesubt. Ș e sora literei s, doar că e alterată. Sunetul cel mai apropiat este sc, dar nu e același lucru. Nu există în alfabetul italian. Mai exact, există, dar e moartă. Și t-ul are o soră. Ț, pronunțată tz. E ușor să ți-o amintești, pentru că seamănă cu o capră. Deasupra are coarne, dedesubt bărbița. E maro.
Acum, când ajung la literele cu frați și surori, sar șanțul. Sunt toți morți. Soldați căzuți în luptă. Aici nu, îmi spun, nu pune piciorul. Nu fac altceva decât să trec peste frații și surorile moarte. H-ul, trimiteți-l de unde a venit. Aici există: acca. J-ul nu există. Există „i lung”.
Nu am probleme cu numele meu. Pot să îl pronunț când vreau, dar pur și simplu nu am chef. De ce ar trebui s-o fac? Sunt acele lucruri spuse inutil pe care, înainte să mori, regreți că le-ai spus.

raducere de Raluca Ardeuan, Alisa Benescu, Alina Coppola şi Alexia Lascu
(Master Studii Romanice anul I LIT Universitatea de Vest Timişoara)
Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 1, ianuarie 2024, anul XIV)