Ideile lui Gramsci prezentate la București

În data de 30 iunie 2021, la Librăria Mihai Eminescu din București, a avut loc un eveniment cultural de excepție, dedicat gândirii politice lui Antonio Gramsci. Pe parcursul a două ore, profesorii Angelo Chielli (Universitatea „Aldo Moro” din Bari), Mihai Milca (Școala Națională de Științe Politice și Administrative din București) și Sabin Drăgulin (Universitatea „Petre Andrei” din Iași) au prezentat publicului patru caiete, scrise de gânditorul sard în închisoare, între anii 1929-1933.
Prezența profesorului din Bari la București se înscrie în demersul promovat de Colecția Biblioteca Gramsciana, de la editura Meridiane Publishing din Iași, un proiect editorial ce reunește specialiști din Italia și România. Cărțile publicate în cadrul acestei colecții se adresează atât profesorilor, cercetătorilor și studenților din domeniile științelor politice, istoriei, literaturii etc., cât și tuturor celor interesați să (re)descopere gândirea unuia dintre cei mai importanți teoreticieni din perioada interbelică. După aproape trei decenii de „uitare”, revenirea lui Antonio Gramsci în spațiul editorial autohton reprezintă o altă formă de conectare a culturii românești cu universul ideilor politice din perioada contemporană. Natura lucrărilor au ca demers „cunoașterea” lui Gramsci prin intermediul traducerilor și analizelor conceptelor/categoriilor gramsciene.
Cu toate că autorul sard s-a afirmat în spațiul ideilor socialiste și, ulterior, comuniste de la începutul anilor ’20 din secolul trecut, este considerat un marxist atipic, deoarece nu s-a încadrat în spiritul dogmatic al epocii sale. Cititorii lucrărilor Bibliotecii gramsciene au prilejul să întâlnească un mare spirit al gândirii marxiste italiene și mondiale, a cărui influență a trecut dincolo de cercurile comuniste, devenind un reper pentru stânga și dreapta contemporane. Teoreticianul sard a fost cel care a introdus în spațiul teoretic mai multe concepte, cum ar fi: hegemonia, transformismul, revoluția pasivă, revoluția fără revoluție, blocul istoric, lipsa revoluției agrare, chestiunea meridională italiană etc.
Antonio Gramsci este, după Niccolò Machiavelli, al doilea mare gânditor politic italian tradus și publicat în Italia și în străinătate. Gramscianismul reprezintă un fenomen cultural recunoscut la nivel mondial, ce se regăsește în țări ca Marea Britanie, SUA, India sau America Latină.
Coordonatorii colecției Biblioteca Gramsciana sunt dr. Ioana Cristea Drăgulin (cercetător independent) și prof. univ. dr. Sabin Drăgulin, de la Universitatea „Petre Andrei”, Iași.
Colegiul științific este alcătuit din: Vito Buono (Centrul Interuniversitar de Cercetare a Studiilor Gramsciene, Universitatea din Bari), Angelo Chielli (Universitatea din Bari), Lea Durante (Universitatea din Bari), Angelo D’Orsi (Universitatea din Torino), Guido Liguori (Universitatea Calabriei, președinte al International Gramsci Society, Italia), Laura Mitarotondo (Universitatea din Bari), Gheorghe Stoica (Universitatea din București), Silvio Suppa (Universitatea din Bari) și Mihai Milca (Școala Națională de Studii Politice și Administrative).
Caietele din închisoare prezentatela București au fost îngrijite de profesorii Angelo Chielli și Sabin Drăgulin și traduse datorită unei contribuții financiare acordate de Ministerul Italian al Afacerilor Externe și Cooperării Internaționale.
Tema datării Caietelor lui Antonio Gramsci este una dintre pro­blemele la care cercetătorii lucrează de mai mult timp. Stabilirea cu o certitudine rezonabilă a cronologiei scrierii Caietelor și a notelor din interiorul fiecărui caiet ar facilita foarte mult înțelegerea modului în care a procedat Gramsci, precum și evoluția gândirii sale. Problema este complexă deoarece Gramsci compilează caiete individuale în timp ce lucrează la ele. Cu alte cu­vinte, ele nu sunt scrise succesiv. Adesea un caiet nu a fost folosit mult timp și apoi este reluat, chiar și după mult timp, fiindu-i adăugate alte note. Din acest motiv, stabilirea ordinii cronologice în care au fost întocmite notele devine extrem de dificilă.
Ediția critică a Caietelor din închisoare editate de Valentino Gerratana a permis ca problema datării să fie pus mai corect, în raport cu ediția anterioară. Așa cum am menționat mai jos, acest lucru se datorează faptului în același caiet există deja note ce se re­găsesc fizic după altele, dar care fuseseră scrise înainte, și invers. Aceasta se explică prin faptul că Gramsci lăsa spații albe completate apoi în funcție de ideile pe care și le forma în timp.

Caietul 1

Caietul 1 (XVI, conform numărătorii aplicată de Tania Schu­cht) a fost redactat între 8 februarie 1929 (o dată certă, căci Gramsci a notat acest lucru pe prima pagină a caietului) și sfârșitul lui mai, 1930. Totuși, începutul redactării efec­tive a caietului (mai puțin scrierea unui program de redactare care deschide caietul propriu‑zis, așternut pe hârtie chiar pe 8 februarie), este înregistrat în realitate între sfârșitul lunii iunie și începutul lui iulie 1929.
Caietul 1 este unul dintre așa‑numitele miscelanee, adică sunt compuse din note ce tratează subiecte disparate (spre deosebire de așa-zisele Caietele speciale, ce conțin doar note pe un singur subiect).
În ediția critică a Caietelor, Gerratana a făcut o distincție fun­damentală între textele conținute. Le‑a împărțit în trei clase: texte de tip A, de tip B și de tip C.
Textele de tip A constituie o primă versiune (texte pe care Gramsci le copiază sau le reelaborează în alte caiete); textele de tip B sunt cele scrise într‑o singură versiune, adică care nu apar în alte caiete; în sfârșit, textele de tip C reprezintă rezultatul unui al doilea proiect, adică texte de tip A care au devenit texte C.
Modul în care textele de tip A sunt rescrise în formatul textelor C nu este uniform. Concret, deseori, mai multe texte A sunt reu­nite sub un singur text C; în alte cazuri, textul A este împărțit în mai multe texte C. Alteori textul A este transferat nealterat într‑un singur text C, existând în acest caz, o corespondență perfectă între textele A și C. În alte cazuri, Gramsci elaborează textul A într‑un text C atât de profund, încât e greu de identificat originalul.
Caietul 1 cuprinde 158 note și însemnări; dintre ele, 107 sunt texte de tip A, 51 de tip B, fără să regăsim texte de tip C1. Așa cum este ușor de înțeles, mai mult de două treimi din notele regăsite în Caietul 1 vor fi copiate sau reeditate sub formă de texte C în alte caiete.
Caietul pe care îl prezentăm este definit ca fiind miscelaneu. Prin urmare, include note pe diverse teme. Cu toate acestea este posibil să identificăm unele nuclee tematice care reapar cu o frecvență mai mare. Printre aceste grupuri se numără cel referitor la așa‑numiții „Nepoțeii părintelui Bresciani” sau „Brescianismul”.
Antonio Bresciani de Borsa (1798‑1862), cunoscut ca Părintele Bresciani, a fost consacrat în cadrul Ordinului iezuit, fiind un pedagog și un prolific scriitor de nuvele și romane, precum și nu­meroase eseuri caracterizate printr‑un stil lipsit de originalitate de factură clasică. În romanele sale (considerate de majoritatea criti­cilor ca fiind literatură apologetică și propagandistică) există o re­torică antirisorgimentală și reacționară. Sunt celebre invectivele adresate romantismului pe care îl compară cu detestatul liberalism, considerat a fi contrar spiritului și gustului italian. Pentru Bresciani, o linie dreaptă leagă Iluminismul italian, Ro­mantismul și Risorgimento, rolul Bisericii Catolice fiind acela de a se ri­dica împotriva acestor mișcări politice și culturale.
În romanele părintelui Bresciani apar în mod strident argumente de tip pedagogic alături de cele politice, căci el „știa bine modul în care literatura ar putea contracara acțiunea de propagandă pentru Risorgimento ce folosea pe scară largă romanele pentru a convinge noile generații să se deschidă către ideile moderne”. Em­blematic pentru stilul pedagogic al părintelui Bresciani este volumul publicat în 1838, intitulat Ammonimenti a Tionide, lucrare preceptistă în care sfătuiește un tânăr prinț să nu se apropie de sectele secrete și carbonare, să nu citească romanele lui Goethe, Foscolo, Byron în special și cele din literatura anglo‑saxone în general.
A rămas celebră în istoria culturii italiene critica adusă celui mai cunoscut roman al părintelui Bresciani, Evreul din Verona, într‑un articol publicat în revista Il Cimento din 1855, de că­tre marele istoric al literaturii italiene și patriotul Francesco De Sanc­tis, la care iezuitul a răspuns cu o notă publicată în alt roman al său, Ubaldo și Irene.
De Sanctis subliniază cum în momentele insurecționale apar toate pasiunile, de la cele mai nobile până la cele mai abjecte: „deseori, sublimul se află alături de grotesc, alături de cea mai eroică virtute există și cea mai nenorocită ticăloșie. Este un râu cu apă cristalină, care se revarsă peste tot, pe toate câmpurile, adunând tot nămolul lor. Bresciani s‑a aplecat asupra acestei reflecții adăugând: – Iată revoluția! Un amestec de ridicol și atrocități.
De Sanctis, în acest pasaj, identifică imediat cele două planuri pe care își va dezvolta ironia acerbă față de iezuit: cel politic‑moral dar mai ales cel literar. În cadrul primului plan, Bresciani îi apare ca fiind un om în care chiar religia este o formă goală, o credință abstractă, căreia îi opune sensul religios al unui Manzoni în care regăsim pasiune, viață militantă, pe scurt substanță. Astfel se exprimă storicul din Irpinia: „Religia voastră este o repetare uni­formă a unor acte externe devenite obiceiuri prozaice care nu vă încălzesc inima și nici nu vă trezesc imaginația”.
De aici o mistificare totală a evenimentelor din istoria Risorgimento-ului italian de către părintele Bresciani pentru care, scrie De Sanctis, revoluția este rezultatul lucrării perverse a diavolului: „Începeți, așa cum este obiceiul dumneavoastră, de a dezbrăca revoluția de tot ce în ea este nobil și serios: este o lucrare purgativă nece­sară pentru toate descrierile voastre”.
În această parodie a Risorgimento‑ului italian există doar aparența goală, nu fapte, nu idei, nu credință. Într-un atare gol ideal și spiritual, reprezentarea poetică apare strictă și mecanică, iar persona­jele romanului lui Bresciani ca niște marionete fără suflet: „Se asasinează pentru setea de câștig, gelozie, răzbunare, dragoste de țară, fanatism religios; iar criminalul este un bărbat sau o femeie, un gentleman sau un plebeu, un bărbat extraordinar sau un su­flet abject. Dacă sunt îndepărtate ideile și personajele, nu mai ră­mâne decât un cadavru rece, un fapt lipsit de sens. În loc să observe și contradicția dintre formă și idee, între ceea ce apare și ceea ce se întâmplă în timpul evenimentelor și în sufletul oameni­lor, romancierul „a mers să culeagă toate neînțelegerile, contradicțiile, gafele, oferindu-ne un dar prețios”.
Cum  De Sanctis îi reproșează lui Bresciani că a arătat lucrurile așa cum ar face oamenii simpli, ple­beii, Evreul din Verona nu este în fond decât „revoluția re­prezentată în mod plebeu, golită de toată puterea sa interioară de mișcare și rezistență. E revoluția în singura ei scoarță, așa cum apare ea plebeilor […]. Odată eliminate ideile, personajele și pasiunile, în a căror revelație clară se află excelența istoricului și poetului, rămâne doar vidul făcut, singurul care se vede cu ochiul material”.
Concluzia criticului este nemiloasă: romanul este considerat „foarte plictisitor”, nu există nici o reprezentare, ci doar o narațiune pur cronologică a faptelor expuse aleator, fără nici o legătură internă. În personajele zugrăvite în roman nu există nici un senti­ment, nici un gând, nici o acțiune. În fond, De Sanctis, „evidențiind tezele iliberale ale cărții, a revelat identitatea dintre sărăcia artistică a lui Bresciani și deficiențele omului său: slă­biciune intelectuală, lipsă de credință, „iezuitism”, slăbiciune mo­rală, toate acestea considerate a fi defectele istorice ale „vechiului scriitor italian”.
Categoria „brescianism”, și cea, asociată ei, de „nepoței ai părintelui Bresciani”, apare filtrată în Gramsci tocmai de observațiile lui De Sanctis asupra iezuitului și în termenii cu care îi făcuse portretul moral și intelectual.

Expresia „nepoțeii părintelui Bresciani” apare pe prima pagină a Caietului 1, în care Gramsci întocmește un program de lucru unde sunt prezentate câteva subiecte principale pe care ar fi trebuit să le abordeze, iar la punctul 16 apare această expresie. Gramsci folosește această categorie referindu‑se la autorii care au trăit în afara perioa­dei Risorgimento, cea în care a trăit și a lucrat părintele Bresciani. De fapt, el a identificat elemente evidente ale caracterului moral și poli­tic, care definesc conceptul în mulți autori contemporani și tocmai pentru aceștia folosește cu sarcasm ironic numele părintelui Bresciani.
În Gramsci, Brescianismul devine o categorie estetico-ideologică și deopotrivă politică. El se folosește de ea pentru a recon­strui istoria și viciile vechiului om de cultură italian din ultimul secol și jumătate.

Gramsci folosește termenul Brescianism pentru a indica acei scri­itori în care opera artistică este plină de prejudecăți și în care reali­tatea reprezentată este ghidată și prezentată greșit, în mod conștient, datorită unor scopuri propagandistice evidente. Este vorba de o lite­ratură populară ce are un larg consum – cel mai adesea plină de clișee și disprețuitoare față de modernitate, socialism, democrație, cosmopolitism – și tocmai din acest motiv a pătruns și s‑a răspândit ușor printre cetățenii mic‑burghezi și cei din spațiul rural, consoli­dându‑le ideologia tradiționalistă, conservatoare și naționalistă.
Aici apar limitele clasei intelectuale naționale care, în fața unei noi realități, a apariției și dezvoltării societății de masă, se exprimă prin „frica de socialism, anti‑capitalismul reacționar al proprietarului de pământ, preocuparea de a menține o anumită formă de dominare asu­pra țăranilor, nevoia de a vedea restabilită ordinea socială pusă la în­doială de o succesiune de crize: toți factorii care au favorizat trecerea claselor mijlocii la fascism și au întărit blocul istoric conservator”.
În filonul brescianismului modern, Gramsci include scriitori pre­cum Antonio Beltramelli, Luca Beltrami, Ugo Ojetti, Alfredo Pan­zini.
Tendințele reacționare și iezuite au fost îmbibate cu o respecta­bilitate clericală și conservatoare tipică stilului Brescianist pe care Gramsci o descrie în unele note din Caietul 1, cunosc o variantă cu­noscută sub numele de „Lorianism”. De asemenea, există și o ca­tegorie omonimă care provine de la economistul italian Achille Loria.
Lorianismul ca fapt cultural indică „un anumit caracter literar și științific al țării noastre (multe documente ale acestuia se re­găsesc în Critica lui Croce, în Vocea lui Prezzolini, în Unitatea lui Salvemini) angajată în ceea ce privește orga­nizarea culturii și, prin urmare, lipsa controlului și a criticii”. Acesta este varianta teoretică și științifică a Brescianismului și se caracterizează printr‑o „pretinsă «originalitate» cu orice preț” și „un oportunism de un nivel josnic”. Însuși Gramsci oferă un serie de prostii, în nota 25 și demonstrează astfel o „rigurozitatea științifică scăzută” și „o apatie amatoristă care are rezultate extravagante”, tipice unor grupuri de intelectuali naționali.
Cu siguranță, în ciuda lipsei de omogenitate a unui caiet care conține o adnotare a lecturilor făcute și a ideilor pentru studiul ulterior, putem identifica o urmă, care nu permite o lectură uni­tară a textului, însă ceea ce ne permite să înțelegem care au fost temele aflate în atenția lui Gramsci între 1929 și 1930. O indicație valoroasă în acest sens vine din acea listă de „subiecte principale” pe care Gramsci o întocmește la deschiderea Caietu­lui 1. Aici găsim mai multe subiecte (2. Dezvoltarea burgheziei italiene până în 1870; 3. Formarea grupurilor de conducere italiene: dezvoltare, atitudini; 4. Literatura populară a „foiletoanelor” și motivele succesului persistent; 6. Originile și dezvoltarea Acțiunii catolice în Italia și Europa; 7. Conceptul de folclor; 11. Ameri­canismul și fordismul; 13. „Sensul comun”; 14. Reviste de tip: teoretic, critic‑istoric, cultură generală, popularizare; 16. Nepoțeii părintelui Bresciani), a căror succesiune ne face să înțelegem că Gramsci încerca o reconstrucție a istoriei sociale, politică, culturală – într‑un cuvânt am putea spune despre „mentalita­tea” – burgheziei mici și mijlocii, a micilor intelectuali (ofițeri, jurnaliști, scriitori de literatură populară, profesori, tehnicieni), a claselor conducătoare italiene. Cu alte cuvinte, nu (sau nu nu­mai), cultura mare‑burgheză scrisă pe modelul lui Croce sau al lui Gentile, dar și cea dispersată, lipsită de o organizare solidă, aproape un sentiment comun generat de noile funcții productive, de nevoile de conducere ale noului stat unitar și de organizare a maselor în cadrul organismului de stat, dar care a cimentat blocul istoric ce a guvernat Italia de la Unirea din 1861 la fascism și a exercitat o funcție hegemonică față de clasele sub­ordonate.
Încercarea lui Gramsci de a „pătrunde într‑o dimensiune «as­cunsă» a culturii” ne face să înțelegem insistența lui, printre altele, asupra organizării armatelor moderne și a relației dintre italieni și arditi (vezi notele 48, 60, 133, 134); privind organi­zarea culturii, în special cea destinată consumului de masă (a se vedea notele 15, 17, 43, 55, 65, 80, 153); cu privire la direcția po­litică militară în Risorgimento (a se vedea notele 114, 117, 119); privind funcția și activitatea clerului și a Acțiunii catolice (a se vedea notele 51, 52, 77, 139, 154).
Alte două blocuri de note interesante, pe care le regăsim în Caietul 1, vor fi dedicate Risorgimento‑ului și Americanismului și Fordismului. Toate paragrafele din Caietul 1 referitoare la cele două subiecte menționate vor fi transferate în caietele speciale dedicate acestora. Pentru o analiză aprofundată a acestor aspecte, recomand lectura amplelor și excelentelor studii introductive realizate de Ioana Cristea Drăgulin și Silvio Suppa la Caietul 19 și Caietul 22, publicate în aceeași colecție.

Caietul 2

Caietul 2 are un caracter miscelaneu; a fost redactat în mare parte, cu aproximație, între februarie 1929 și decembrie 1930 (unele note au fost adăugate până în octombrie 1931). Activitatea de redactare a fost întreruptă și reluată de mai multe ori, deoarece în paralel cu redactarea acestui caiet, Gramsci mai lucra și la altele (anume la cele care vor deveni 1, 3 și 5). Întreruperile sunt atestate de spațiile albe lăsate de autor în Caiet și prin existența unor forme variate ale scrierii de mână. Caietul 2 este alcătuit din 150 de note, dintre care doar trei au avut o   primă redactare, și anume ulterior copiate în întregime sau reformulate în alte caiete.
Restul de 147 nu au mai fost preluate de autor nicăieri, și nici reformulate în alte scrieri. Acest caiet nu este altceva decât o colecție atentă și minuțioasă a informațiilor rezultate din activitatea de lectură a revistelor pe care Gramsci a reușit să le citească în perioada de detenție. Cele mai multe informații preluate de autor provin din Nuova Antologia.
Caietul 2 a fost scris de Gramsci cu scopul de a oferi un repertoriu bibliografic care să sprijine redactarea caietelor 1, 3 și 5. Practic, este o colecție de fișe bibliografice cuprinzând indicarea autorului, titlul și detalii editoriale, urmate uneori de un comentariu asupra conținutului articolului sau al volumului luat în considerare. Acest tip de activitate nu este o noutate pentru Gramsci. Teoreticianul sard a folosit această tehnică nu doar în perioada petrecută în închisoare, ci și în timpul studiilor universitare de la Torino.
În acea perioadă, Gramsci a fișat aproximativ o sută de cărți unde a notat, pe lângă numele autorului, lucrările etc. și câteva citații provenite din literatura secundară. Caietul 2, cu alte cuvinte, pur și simplu reproduce sistemul de cercetare bibliografică adoptat de Grasmsci în perioada 1911‑1916. Interesul lui Gramsci pentru acest tip de activitate sistematică, implicând fișarea unor articole, studii, cărți etc. transpare din nota 73 a Caietului 2, unde preia aproape literal o bibliografie publicată în Mercure de France (1 mai 1928), referitoare la ansamblul relațiilor dintre Action Française și Vatican.
Caietul conține „note” și „însemnări” care acoperă o varietate de subiecte. Însuși Gramsci face această distincție. În prima categorie regăsim fragmente ce provin din gândirea proprie, în timp ce în a doua categorie avem amintiri sau prelucrări ale scrierilor altor autori. Se va observa pe parcursul caietelor că notele, în general, tind să evolueze în conformitate cu forma eseului, ajungând adesea la un nivel ridicat de complexitate conceptuală.
Însemnările, pe de altă parte, tind să se structureze pe modelul „fișei bibliografice”. Distincția dintre „note” (note) și „însemnări” (appunti) dacă pare semnificativă pentru înțelegerea completă a textului gramscian, devine mai opacă atunci când trecem la o analiză atentă a textelor. O notă este deseori o reelaborare a diferiților stimuli provocați de lectura lucrărilor altor autori. Dar și în cazul însemnărilor care necesită o muncă atentă de selecție, copiere și reelaborare sintetică, de cele mai multe ori este dificil să le distingi de note. Această observație este un instrument prețios de lectură pentru Caietul 2, care, la o citire superficială, pare să fie doar un lung catalog bibliografic. În realitate, regăsim o sursă bogată de idei ce pot fi citite printre rânduri și își vor găsi în caietele următoare o dezvoltare mai sistematică și mai elaborată.
Printre notele care abordează subiecte disparate, preluate din lectura cărților și revistelor, se remarcă unele care prin mărime și tehnicitate pot fi reunite în două mari grupuri: cele dedicate temelor politicii internaționale și cele dedicate bugetului de stat și politicii comerciale. 
Referirile la evenimentele contemporane nu ocupă o poziție centrală în Caietele din închisoare și sunt de obicei inserate într‑un set de adnotări cu caracter preponderant istoric și filosofic sau, cum este cazul Caietului 2, în fișele altor texte. Totuși din acest lucru nu trebuie să deducem că liderul comunist nu acordă importanță politicii externe. Ca exemplu, putem menționa ponderea acordată de Gramsci factorilor externi contemporani (contextul politic european), în comparație cu factorii interni, în analiza procesului de unificare națională din Italia. Mai mult, după cum afirmă Robero Gualtieri, „asumarea unui orizont complet transnațional, în definiția politicii contemporane, bazată pe dialectica dintre național și internațional, devine din ce în ce mai centrală în elaborarea Caietelor”.

Caietul 3

Caietul 3 este alcătuit din 166 de paragrafe. În ediția critică a Caietelor din închisoare editată de Valentino Gerratana, notele au fost împărțite în trei categorii numite A, B și C. Textele A sunt cele din prima versiune, pe care Gramsci sau le‑a copiat integral în alte Caiete sau le-a reprelucrat și apoi rescris, în alte locuri decât unde au apărut inițial. Textele B sunt cele care apar într‑un singur text și nu mai sunt copiate sau reprelucrate. În fine, textele C derivă din reelaborarea sau simpla copiere a textelor A. În Caietul 3 există 71 de texte A și 95 de texte B. Nu există texte C, așa cum nu au fost prezente în precedentele Caiete 1 și 2. În ceea ce privește datarea Caietului 3, teoreticianul sard trebuie să fi început să‑l redacteze în primele luni ale anului 1930.
Asemenea celor două caiete anterioare, și cel de-al treilea este o miscelanee de texte cu conținut diferit, rezultând mai ales din lecturarea unor articole din reviste și volume pe care Gramsci a reușit să le recupereze cu dificultate, bucurându-se mai ales de ajutorul prietenului său Piero Sraffa; desigur, consultarea acelor materiale a fost posibilă sub controlul strict al autorității penitenciare. Deși notele conținute în Caietul 3 nu converg în jurul unui singur subiect (așa cum se întâmplă în cazul așa‑numitelor Caiete Speciale) reținem totuși că unele subiecte se repetă cu o frecvență mai mare. Temele scrise de Gramsci în deschiderea Caietului 1 alcătuiesc un prim plan de lucru. Putem distinge trei grupe mari de note care, alături de multe alte texte, deschid sau constituie o bază pentru citirea articolelor în viitor sau idei pentru cercetări ulterioare.
Primele două grupe de note au ca numitor comun subiectele Trecut și prezent și Nepoțeii părintelui Bresciani. Un al treilea grup poate fi identificat prin tema lor comună, deși nu au un titlu uniform. Aceste note privesc în principal tema relației dintre grupurile conducătoare și grupurile subordonate, rolul dintre cele două grupuri jucat de intelectuali și în cele din urmă procesul laborios de formare a unei elaborări ideologice autonome de către clasele subordonate.
Cu titlul Nepoțeii părintelui Bresciani există 18 paragrafe. Cu termenul de „brescianism”, Gramsci elaborează o categorie inspirată de un personaj istoric, iezuitul Antonio Bresciani. Acesta a fost un romancier prolific, purtător de standarde al unei literaturi post‑risorgimentale de larg consum și lipsită de valoare artistică, dar mânată de un spirit caustic, clerical-reacționar, ce se împotrivea unității Italiei.
În romanele sale, iezuitul se adresează în principal burgheziei mici și mijlocii (cel mai cunoscut este Evreul din Verona, publicat în 1872), oferind o narațiune evident deformată a evenimentelor din Risorgimento, cu scopul de a răsfrânge o lumină proastă asupra carbonarilor, care au fost de altfel inițiatorii procesului de unificare națională, și de a furniza o reprezentare nostalgică, patriarhală, a lumii trecute, devalorizând și sărăcind tot ce putea avea legătură cu modernitatea și cu idealurile ei republicane și democratice.
Părintele Bresciani și brescianismul dobândesc pentru Gramsci valoarea unui arhetip care depășea cu mult figura istorică și timpul în care acesta din urmă a trăit, conotând, pe un plan mai general, acel fenomen literar în care unii autori, susținători și protejați ai regimului fascist, orbiți de prejudecata politică, manipulau realitatea descrisă în romane, urmărind anumite scopuri propagandistice. În aceste romane, socialiștii și comuniștii erau descriși ca fiind oameni abjecți și răi, fiind caracterizați de defecte fizice și psihologice, robiți de vicii și desfrâu.
Printre principalii autori pe care Gramsci îi include în această categorie (adică Nepoțeii părintelui Bresciani), îi amintim pe Luca Beltrami, Ugo Ojetti, Salvator Gotta, Alfredo Panzini, Francesco Perri, Umberto Fracchia, Margherita Sarfatti, Mario Sobrero.
La autorii menționați este ușor de identificat elemental ideologic-propagandistic și, în unele cazuri chiar apologetic, având în vedere slaba calitate artistico-literară a scrierilor. Cu toate acestea, chiar și unii din marii scriitori italieni nu sunt străini de păcatul brescianismului în unele aspecte ale producției lor literare. Este cazul lui Luigi Capuana acuzat de Gramsci că folosește „fraze specifice gazetelor provinciale”; și marele Manzoni nu a rămas imun, căci în autorul romanului I promessi sposi „s-ar putea găsi urme importante de brescianism”.
Nu lipsesc, în notele dedicate Nepoțeilor părintelui Bresciani, reflecții interesante asupra absenței foiletonului (feuilleton) în Italia (expresie tradusă în italiană prin romanzi d’appendice), un gen literar care s-a răspândit în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, definite astfel pentru  că acele romane erau publicate în episoade, în ziare cotidiene sau săptămânale, cu scopul comercial de a capta atenția cititorului și de a crește tirajul. În paragraul 73, Gramsci observa că în Italia erau publicate în ziare, repurtând de un succes considerabil, mai ales romanele franceze, în vreme ce nu existau autori italieni care să se îndeletnicească cu acest tip de literatură pentru mase. Motivul dat de Gramsci pentru a explica acest fenomen este că în Italia a existat o distanțare între intelectuali și popor pe care nu o găsim, cel puțin în dimensiunile cu care s-a produs în peninsulă, în alte țări europene. Acest aspect determină îndepărtarea intelectualilor cu privire la nevoile, aspirațiile și dorințele unor largi pături populare; de aceea, producția literară nu corespunde gustului publicului italian, gata în schimb să accepte literatura provenind din alte contexte naționale, în care această distanțare nu exista sau era mult mai redusă. Nici măcar literatura romanelor polițiste, notează Gramsci în paragraful 78, ce avea un mare succes atât în restul continentului cât și în Statele Unite, nu a putut găsi acasă reprezentanți de valoarea celor străini.
Legat de tema brescianismului (un sinonim pe care Gramsci îl va folosi adesea este „iezuitismul literar”), teoreticianul sard începe o reflecție asupra relației intelectual-mase care va fi una dintre temele centrale și cele mai originale ale întregii opere publicate în închisoare. Incapacitatea intelectualilor de a deveni interpreți și purtători ai cerințelor claselor inferioare este vădită tocmai de faptul că în Italia nu există literatură „național-populară”. Absența caracterului național-popular e răul care afectează viața culturală și artistică a țării, un neajuns cu o pondere negativă mai mare în comparație cu experiența franceză unde, dimpotrivă, intelectualii și marea masă a cetăților simt a fi „participanți la un proces comun, în cadrul căruia atât spiritul național, cât și apartenența de clasă se puteau maturiza”. Într-o fază în care clasa conducătoare își epuizase din punct de vedere economic forța expansivă – singura capabilă să genereze o hegemonie durabilă –, îndeplinind o funcție pur represivă, ei bine, în această situație, intelectualii legați culturalmente de grupurile dominante, se exprimă prin forme de literatură iezuită: brescianismul este, în fond, forma de artă specifică perioadelor de restaurație urmând unei perioade intense de inovație și expansiune (epoca post-Risorgimento ce a urmat speranțelor generate de unificarea națională și fascismul ce a urmat celor doi ani roșii).

Trecut și prezent

Un număr mare din notele Caietului 3, în total douăzeci, aparțin argumentului intitulat: Trecut și prezent. E titlul unui text ce apare pentru prima dată în Caietul 1. Dar el nu se regăsește în planul de lucru ce deschide Caietul 1, întocmit de Gramsci la 8 februarie 1929. Găsim în schimb expresia Trecut și Prezent în textul Reorganizarea materiei de la punctul 6: Miscelanee de note diferite despre erudiție (trecut și prezent) în Diverse note de erudiție (trecut și prezent), în Însemnări și note răzlețe pentru o istorie a intelectualilor de la începutul Caietului 8.
Rubrica Trecut și Prezent nu va forma niciodată un caiet special, regăsindu-se într-o măsură semnificativă doar în caietele miscelanee.
Punctul de plecare pentru această serie de note (coloane) este declarat explicit de Gramsci. În paragraful 139 din Caietul 3 este scris: „Pentru a completa această coloană, recitiți Amintirile politice și civile ale lui Francesco Guicciardini. Sunt pline de indicii morale sarcastice, dar adecvate”.
Francesco Guicciardini a fost alături de prietenul și coregionalul său Niccolò Machiavelli, unul dintre cei mai mari exponenți ai umanismului renascentist florentin. După ce a studiat dreptul, a desfășurat o activitate politică intensă. Ambasador în Spania între 1512 și 1514, a exercitat ulterior funcții guvernamentale în favoarea papalității timp de aproape douăzeci de ani. Datorită bunăvoinței Papei Leon al X-lea, a fost guvernator al Modenei, cu titlul de comisar (1516-1524), iar mai târziu — al întregii Romagna (1524-1526). Odată cu alegerea pe tronul papal a lui Clement al VII-lea, Guicciardini a fost chemat la Roma pentru a îndeplini sarcina de consilier al Papei. Susținător al reducerii influenței împăratului Carol al V-lea în Italia, a fost arhitectul unei alianțe între statele italiene și Franța (Liga de la Cognac). După înfrângerea Ligii de către trupele imperiale, Guicciardini a fost eliminat din funcție și, de asemenea, forțat să se exileze din Florența natală, care între timp se întorsese sub un regim republican. Odată cu căderea republicii la Florența (în 1530) și revenirea la guvernare a familiei Medici, Guicciardini a fost numit membru al magistraților Otto di pratica. El a mai îndeplinit și unele funcții administrative în Romagna, dar influența sa asupra familiei Medici a fost pierdută definitiv.
Guicciardini a desfășurat și o intensă activitate literară. Dintre lucrările sale majore ne amintim de Storia d’Italia (Istoria Italiei) – referitoare la evenimentele petrecute între moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) și alegerea pentru pontificat pe Paul al III-lea (1534) – care l-a angajat din 1536 până la moartea sa, și Considerații deasupra discursurilor lui Machiavelli. Cu toate acestea, lucrarea de care numele lui Guicciardini este indisolubil legat este Amintirile. Nu a fost realizată cu scopul de a fi publicată, autorul propunându-și să ajungă la o clarificare interioară și, mai presus de toate, scrierea ei a fost determinată de un conflict între rolul public al personajului și credințele sale personale. Textul este alcătuit din 221 de reflecții scurte, eseuri condensate în aforisme rapide și fulgere. Stilul de scriere a acestui text subliniază viziunea teoretică a lui Guicciardini, convins peste măsură de imposibilitatea unei priviri istorice sistematice și atotcuprinzătoare.
Amintirile se mișcă de-a lungul unei linii fine pe care autobiografia, care nu a fost folosită niciodată ca un scop în sine, se transformă în singurul spațiu în care poate avea loc o reflecție teoretică, anunțând de la bun început o abordare sistematică completă. În această lucrare stratificată și fascinantă, „autobiografia nu este niciodată central memoriei, ci mai degrabă, tocmai una dintre funcțiile sale […] o autobiografie transformată în experiență, din discursul despre sine în cunoștințe absolute, universale și generale”.
De ce Gramsci, un machiavellian convins, un avocat al funcției motrice a rolului voinței politice, este atras de un autor pe care tradiția istoriografică, puternic influențată de judecata marelui istoric al literaturii italiene Francesco De Sanctis, ne-a predat-o ca fiind conservator, complet dedicate „particularului”, sau mai bine zis apărării intereselor individuale chiar și în detrimentul celor generale? Gramsci, care deși nu se sfiește să aibă replici tocmai binevoitoare față de Guicciardini, apreciază totuși acea scriere capabilă să îmbine autobiografia și a judecata istorică dând viață, de fapt, amintirilor care nu trebuie înțelese în sensul restrâns al evocării evenimentelor, ci mai degrabă ca sfat și avertisment. Deci nu o teorie ce organizează și sistematizează experiența, ci cunoașterea înțelepciunii care aderă profund de viață, fără să se separe vreodată de ea.
Identificându-și propriul model în Amintiri, Gramsci îl recunoaște pe Guicciardini drept fondatorul unui gen literar în care doar conexiunea dintre experiență și munca continuă a rațiunii  permite înțelegerea unei ordini în desfășurarea istoriei. Totuși, e o ordine care nu se traduce niciodată într‑o reprezentare organizată normativ, căci „este o mare greșeală să vorbești despre lucrurile lumii indistinct și, ca să spunem așa, fără regulă; căci aproape toate se disting și reprezintă o excepție pentru diversitatea circumstanțelor (…)”.
Scrierea Caietelor din închisoare își asumă o funcție similară cu cea pe care o are experiența biografică în Guicciardini, anume să arate procesele în desfășurare în mișcarea lor lentă și imperceptibilă. Originala scriere guicciardiniană îi apare lui Gramsci ca un instrument extraordinar pentru analiza prezentului. Cu toate acestea, în vreme ce din cauza prezenței unui număr mare de elemente accidentale, la Guicciardini nu este posibil să se desprindă din istorie orice învățătură absolut valabilă, pentru Gramsci, care recunoaște unicitatea faptelor ce nu se mai repetă, în istorie acționează întotdeauna elemental subiectiv al voinței care, în fața elementelor contradictorii ce converg spre prezent, învață din istorie că este totdeauna necesar să se direcționeze cursul evenimentelor, asociindu-se celor mai progresiste forțe prezente într-o societate, dar păstrându-și autonomia față de ele.
Această viziune mai complexă a temporalității apare în Gramsci încă din Caietul 1. La nota 156, apare pentru prima dată titlul Trecut și prezent: „Prezentul este o critică a trecutului, dincolo de faptul că este o «depășire» a acestuia. Dar trecutul trebuie prin aceasta  să fie aruncat la coșul istoriei? Trebuie să aruncăm tot ceea ce prezentul a criticat, dar care face parte din noi, în mod «intrinsec»? Ce înseamnă asta? Că trebuie să fim pe deplin conștienți de această critică reală și să îi oferim nu numai o expresie teoretică, ci și politică. Adică trebuie să fim mai apropiați de prezentul pe care l-am creat prin contribuția noastră, fiind conștienți de trecut și de continuarea acestuia”.
Ce înseamnă prezentul ca o critică a trecutului? Înseamnă că prezentul este rezultatul a ceea ce în trecut a fost depășit sau care în trecut a existat doar în potențialitate și totuși nu a ajuns niciodată la act. În acest sens, prezentul este o critică a trecutului, în măsura în care nu își arată propria necesitate ci propria parțialitate. Prezentul este doar una dintre multele posibilități inerente prezentului, prin urmare, posibilitatea concretizată revelează deficiențele a ceea ce nu a ajuns la înălțimea prezentului. În acest mod, prezentul critică trecutul și în același timp își demonstrează parțialitatea.
Pe de altă parte, acea parte din trecut care nu se regăsește în prezent trebuie uitat,  neluat în considerare? Extrapolând această idee, acea parte din noi care este legată de ceea ce nu a fost realizat în trecut, adică nu a devenit prezent, trebuie să fie exclusă, uitată, aruncată? Nu. Acea parte din trecut care nu a devenit prezent nu trebuie aruncat. Acest reziduu are o funcție pedagogică foarte importantă: ne face să înțelegem că prezentul este o posibilitate și nu o necesitate. Dacă prezentul ar fi o necesitate, ar fi neschimbat.
Acest mod de a înțelege dialectica trecut-prezent este abordat într-un mod polemic cu privire la interpretarea dată de Nikolai Ivanovici Buharin, în Manualul popular de sociologie marxistă. Aici, întregul trecut este condamnat ca fiind irațional. În schimb, prezentul asumă caracterele raționale; ca urmare, prezentul se transformă în adevăr și deci nu este criticabil. Cu alte cuvinte, nu poate fi transformat.
Ei bine, pentru Gramsci este necesar să depășim relația necritică cu prezentul, să fim conștienți de legătura trecut-prezent și de implicațiile sale. Pentru Gramsci, a fi conștient înseamnă în primul rând elaborarea critică a sedimentărilor pe care procesul istoric le depune în individ, într-o manieră necritică. În existența conștientă, legătura trecut-prezent este decisivă. De fapt nu este suficient să cunoaștem relațiile sociale și economice existente în momentul în care se acționează și se operează. E necesar ca aceste relații să fie cunoscute din punct de vedere genetic, la fel și procesul lor de formare, „întrucât individual nu este doar sinteza relațiilor existente, ci și istoria acestor raporturi, adică sinteza întregului trecut”.
Prin urmare, pentru a transforma prezentul trebuie să cunoaștem trecutul pentru care prezentul este o sinteză a sa și să-l criticăm; cu alte cuvinte, să scăpăm de acele reziduuri care tind să persiste prin inerție, împiedicând noul să se afirme. Mai mult, conștientizarea prezentului ca fiind o critic a trecutului trebuie să ia nu numai o formă teoretică (cunoaștere), ci și o formă politică. Adică să fie conștient de efectele asupra oamenilor, individual și ca grupuri, ale activității de transformare care conduce trecutul în prezent (activitate transformatoare ce este voluntară, subiectivă).
Tot sub titlul Trecut și prezent găsim o notă interesantă, numărul 46, în care Gramsci se concentrează pe conceptul de subversivism. Înțelegem prin aceasta o concepție limitată din partea grupurilor subordonate, a propriei funcții istorice, o concepție a clasei, încă de tip feudal, în care conștiința de clasă este absentă sau se regăsește într-o măsură elementară și conflictuală. Suntem încă în faza de elaborare negativă a conștiinței de grup, deoarece aceasta este deocamdată doar o consecință a contrastului cu personalitatea adversarului și nu rezultatul unei specificații conștiente și autonome.
Subversivismul nu este legat numai de clasele subordonate, ci și de alte două categorii pe care Gramsci le numește „înfometate”. Acest grup include atât muncitorii agricoli zilieri (masa de muncitori agricoli incapabili să se transforme în mici proprietari sau negustori, caracterizați printr-o hărnicie redusă și un nivel moral foarte scăzut), cât și intelectualii mediocri. Aceștia din urmă nu au o origine rurală, ci provin din clasa micii burghezii; sunt consecința fragmentării proprietății agrare. Din punct de vedere psihologic, acești indivizi sunt percepuți ca fiind nobili decăzuți, forțați să lucreze într-un domeniu mai degrabă ca o pedeapsă și se aciuează, în principal, în administrațiile municipale.
Gramsci consideră că subversivismul acestor grupuri este foarte periculos deoarece tind să se alieze cu burghezia rurală împotriva țăranilor. Sunt disponibili la tot felul de aventuri din care speră să le fie restabilit acel prestigiu mai degrabă social decât economic, de care cred că au a fost deposedați pe nedrept.

Clase subordonate, Intelectuale, Populare-Naționale

Strâns legată de tema subversivismului este cea a spontaneității, care de fapt exprimă o etapă în care conștiința politică a grupurilor subordonate este încă primitivă și imatură. Reflecția asupra spontaneității din nota 42 se regăsește în cadrul unei critici a voluntarismului ineficient al partidului socialist. Voluntarismul acestuia din urmă a semnalat distanța care a rămas între aspirațiile bazei sociale a partidului și grupurile sale de conducere. Exaltarea voluntarismului ar trebui să ducă, dimpotrivă, la condamnarea mișcărilor spontane. Cu toate acestea, subliniază Gramsci (paragraful 48), spontaneitatea în formă pură nu a existat niciodată, deoarece elementele direcției conștiente – deși elementare și nu foarte elaborate – sunt întotdeauna prezente.
Într-adevăr, mai ales în clasele subordonate putem observa fenomene spontane care denotă modul în care acestea nu au ajuns de fapt la o conștiință de clasă matură; nu sunt încă capabile să depășească viziunea rolului lor istoric dominat de tradiție și bun simț. O fază istorică în care a avut loc unirea direcției conștiente și a spontaneității a fost cea cunoscută sub numele de „bienul roșu” în care „acest element de «spontaneitate» nu a fost neglijat și cu atât mai puțin disprețuit: a fost cultivat, dirijat, purificat de tot ceea ce era străin și l-ar fi putut polua, astfel încât să fie omogen, dar într-un mod viu, eficient din punct de vedere istoric, cu teoria modernă”.
Disprețul față de mișcările spontane poate avea consecințe grave. Mai exact, dacă spontaneitatea maselor nu este readusă la nivelul conștientizării politice, pot apărea unele reacții din partea celor mai întârziate grupuri ale claselor dominante.
La Gramsci, conceptul de spontan este întotdeauna legat de conceptul „subordonat” sau de „clase subordonate”. În Caietul 3 găsim începutul reflecției asupra acestei teme, care va fi reluat într-un mod mai larg în Caietul 25 [un Caiet special, intitulat Pe marginea istoriei (Istoria grupurilor sociale subordonate)]. Notele din Caietul 3, dedicate acestui aspect (14, 16, 90), au un caracter preponderent metodologic. Cu alte cuvinte, încearcă să stabilească o abordare corectă a unei teme despre care cel mai adesea, nu avem material istoric direct. De fapt, dezintegrarea și lipsa de organizare fac ca aceste grupuri să tacă, fiind incapabile să formuleze nevoi și aspirații
Într-un proiect politic și singurul mod în care reușesc să se exprime – adică rebeliunea – nu lasă deseori nici o urmă.
Programul de lucru detaliat, specificat la nota 90, rezultă din aceste nevoi și va fi dezvoltat ulterior în Caietul 25. O altă problemă pe care Gramsci o abordează în acest Caiet, legată de tema subordonării, se referă la un aspect tipic italian: și anume ruptura dintre intelectual și masă. Această ruptură are o explicație istorică: intelectualul din Italia a fost întotdeauna legat de Biserică iar aceasta, prin natura sa, are o viziune cosmopolită, nicidecum națională. Mai mult, două momente mărețe din istoria culturală a țării, Renașterea și Contrareforma, au sporit caracterul internațional al intelectualilor italieni. Vocația cosmopolită a intelectualilor a avut ca rezultat o slabă aderare a acestora din urmă la masa oamenilor, incapacitatea lor de a interpreta nevoile și cerințele unor largi straturi populare. Gramsci va aborda această temă într-o manieră detaliată, pe parcursul altor caiete.
Efectul cel mai evident al acestei detașări la nivelul producției literare este că în Italia lipsește cu desăvârșire cultura național‑populară. Nu la fel se desfășoară lucrurile în Franța, unde aderența dintre intelectuali și masă a produs o asemenea literatură populară. Iar într-o și mai mare măsură, răspunzând solicitărilor acesteia din urmă, această literatură a găsit o răspândire largă și în Italia, doar că aici nu a luat niciodată acest caracter popular.
În consecință, maselor li s-a interzis să participe la viața spirituală a țării. Trebuie subliniat faptul că tema absenței unei literaturi naționale și populare în același timp, este strâns legată de tema brescianismului, la care ne-am referit în paginile anterioare. Prin termenul popular-național, Gramsci desemnează acea literatură capabilă să satisfacă atât gustul elitei educate, cât și al straturilor mai largi de cititori. Scriitorul ar trebui să fie capabil să unească nevoile ambelor grupuri din interiorul societății și, în acest fel, să extindă hegemonia grupurilor dominante unde intelectualul este expresia. În opinia lui Gramsci, lipsa unei clase de scriitori care au această capacitate se datorează slăbiciunii burgheziei italiene care nu a reușit niciodată să‑și dezvolte propriul grup de intelectuali capabili să o transforme într‑o clasă conducătoare.
Din această trecere în revistă a principalelor teme abordate de Gramsci în Caietul 3, putem trage concluzia că este locul în care unele concepte originale găsesc o primă elaborare. Inclusiv printre elementele menite să dea un caracter fragmentar caietului (pe care inițial Gramsci l-a calificat mai mult decât o serie de idei derivate din dezbrăcarea învelișului), identificăm teme de o importanță fundamentală pentru întreaga cultură europeană și mondială a secolului al XX-lea, exact ca niște pietre prețioase alate într‑o stâncă umilă.

Caietul 5

Caietul 5 a fost scris între octombrie 1930 și sfârșitul anului 1931 - începutul anului 1932. Este un caiet care abordează subiecte diferite și, la fel ca primele patru caiete anterioare, conține o muncă lungă și constantă de examinare și adnotare a ideilor considerate a fi cele mai interesante, fructul lecturii mai multor reviste, în special Civiltà Cattolica și Nuova Antologia.
Caietul 5 este alcătuit din 161 de paragrafe. Dintre acestea, 16 sunt texte care, în ediția Caietelor de închisoare editate de Valentino Gerratana, sunt clasificate ca A, constituind o primă versiune, pe care Gramsci le copiază în întregime sau le reelaborează prin includerea lor în Caietele Speciale; 186, pe de altă parte, sunt textele indicate ca B, adică note scrise într‑o singură versiune. Multe paragrafe abordează subiecte deja studiate și analizate în caietele anterioare. Note, de exemplu, referitoare la Nepoțeii părintelui Bresciani, literature națională și populară, americanismul, intelectualii sunt de asemenea prezente în acest caiet.
Pe de altă parte, se remarcă un număr mare de note dedicate analizei Bisericii Catolice. Cele mai multe dintre ele sunt grupate la rubrica Catolici integrali, iezuiți și moderniști. Interesul lui Gramsci pentru Biserica Catolică este bine cunoscut. Abordarea sa este legată, în principal, de perspectiva sa asupra Bisericii, ca intelectual, pe care Gramsci îl plasează într-o evaluare mai largă a istoriei intelectualilor italieni.
În aceste note, Gramsci se ocupă de Acțiunea Catolică, de fundamentaliști, iezuiți și moderniști. Fiecare dintre curente au, scrie Gramsci, „semnificații mai largi decât cele strict religioase: sunt „partide” în „imperiul internațional absolut” care este Biserica Romană și nu pot
evita punerea problemelor într-o formă religioasă, adesea pur lumească, de „dominație”.
Acțiunea Catolică s-a născut în 1905, ca urmare a efortului realizat de Papa Pius al X-lea, sprijinindu-se pe asociațiile catolice preexistente. În enciclica Il fermo proposito, emisă la 11 iunie aceluiași an, Papa sancționează nașterea noii organizații laice catolice. În intențiile lui Pius al X-lea, ea ar fi trebuit să servească drept principal instrument de luptă împotriva modernismului. În perioada postbelică, nașterea Partidului Popular Italian s-a datorat activității lui Don Luigi Sturzo, care a impus o revizuire și o redefinire a sarcinilor Acțiunii Catolice. Asociația laică catolică a supraviețuit chiar și politicii fasciste, care a abolit organizațiile non‑fasciste, cu excepția, de fapt, a Acțiunii Catolice, care a fost chiar recunoscută în mod oficial ca urmare a articolului 43 din Concordatul dintre Biserică și Statul italian.
Interesul lui Gramsci pentru Acțiunea Catolică trebuie să fie legat de domeniul mai larg de analiză dedicat intelectualilor italieni. Un spațiu destul de mare este dedicate în caiete Acțiunii Catolice (există note care abordează această temă și în afara Caietului 5, mai ales în caietele 6 și 20). Acțiunea Catolică este, pentru Gramsci, o organizație al cărei scop principal este acela de a reconstrui – după Revoluția Franceză și procesele de secularizare, care au caracterizat întregul secol al XIX-lea la nivel continental – hegemonia Bisericii Catolice. Înființarea acestei organizații marchează o cumpănă a apelor în interiorul Bisericii Catolice față de realitatea politico-socială. Odată cu scăderea prestigiului la nivel internațional și italian pe care credincioșii o simt, Biserica Catolică încetează să mai fie percepută ca o totalitate ce încorporează în ea fiecare particularitate. Se dovedește a fi o parte, adică un partid care este obligat să accepte câmpul de luptă, metodele de organizare și instrumentele prozelitismului, tipice structurilor politice pe care, după fermentele revoluționare de la mijlocul secolului al XIX-lea, le-au construit treptat.
Biserica Catolică s‑ar putea lăuda în acest sector cu un punct de plecare mult mai avansat decât celelalte partide. Cu alte cuvinte, s-ar putea baza pe o prezență articulată la scară europeană, o legătură care a fost consolidată, ulterior, cu mari părți ale populației, provenită mai ales din rândul populației rurale, împreună cu o gamă largă de instituții de mediere culturală, în primul rând și o clasă intelectuală larg răspândită și structurată ierarhic, în al doilea rând.
Acțiunea Catolică reprezintă o altă piesă a acestei mari lucrări de recucerire ideologică, prin care episcopatul se angajează să se opună decreștinării societăților europene. Într-o primă fază, Acțiunea Catolică a avut rolul de campion al Bisericii, catolicii fundamentaliști fiind aliații
săi. Acest grup de orientare ultraconservatoare s-a opus puternic curentelor moderniste catolice, fiind galvanizat de acțiunea lui Pius al X-lea, care în enciclica Pascendi Dominici Gregis, condamnase mișcarea modernistă, considerând-o eretică, și s-a coagulat în jurul activității desfășurate de monseniorul Umberto Benigni. Acesta a dat naștere unei organizații secrete numită Sodalitium Pianum, alcătuită dintr-o rețea de cenzori, și a avut scopul de a contracara răspândirea ideilor moderniste în rândul clerului. În ciuda dezacordurilor pe care le-a stârnit în curia romană, organizația s-a răspândit în Europa și mai ales în Franța, unde a fost sprijinită adeseori de l’Action française.
Celălalt mare curent ideologic luat în considerare este cel iezuit. Ordinul iezuiților din cadrul Bisericii a jucat, în opinia lui Gramsci, o funcție „centristă” în raport cu tendințele reacționare ale fundamentaliștilor și cu cerințele democratice și populare ale moderniștilor. Gramsci evidențiază, din ordinul iezuit, rolul intelectual jucat pentru asigurarea hegemoniei Bisericii asupra societății, lupta pentru cucerirea spațiilor excluse până acum de la răspândirea creștinismului, precum în continentul asiatic, activitatea de mediere între cultură înaltă, în special cea științifică, sfera și doctrina oficială a Bisericii, fără a renunța însă la o atitudine de respingere intransigentă a modernismului.
O caracteristică comună a curentelor examinate până acum este respingerea clară a modernității, percepută de Biserică ca un atac distructiv asupra credinței. Cu toate acestea, procesul istoric a continuat necontenit în direcția unei secularizări continue și constante a societății. Unele grupuri s-au confruntat curând cu problema adecvării culturii și a modelelor predominante în cadrul Bisericii. Această reflecție a condus la o mișcare de reînnoire ce respingea opoziția rigidă față de lumea laică, postulând o nouă abordare a problemelor urgente ale societăților contemporane. Aceste mișcări care s‑au opus viziunii intransigente au apărut în Germania, Franța și Statele Unite încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și au găsit adepți în Italia la începutul secolului al XX-lea.
Figuri de prim nivel intelectual precum E. Buonaiuti, S. Minocchi, P. G. Genocchi au dat naștere așa numitului Modernism, mișcare fluidă și articulată care a stat la baza acestei mișcări de reînnoire în domeniul studiilor religioase și istorico-religioase. Fructele acestei reînnoiri nu au întârziat să se răspândească în domeniul politico-social, datorită muncii lui R. Murri care, în revista sa Cultura Sociale, a devenit interpretul cererilor de transformare în sens creștin‑democratic a prezenței catolicilor în instituții reprezentative, căutând să elibereze organizațiile catolice angajate în viața politică de controlul rigid al ierarhiei ecleziastice.
Această încercare de adaptare a Bisericii Catolice la cultura contemporană a produs, curând, o reacție care a culminat cu enciclica Pascendi din 1907, în care Modernismul era acuzat că reprezintă o sinteză a tuturor ereziilor. Pius al X-lea, în această enciclică, a întărit politicile intransigente ale Vaticanului, stabilindu-se pe poziții puternic anti-moderniste. Gramsci privește cu atenție la modernism, considerându-l mișcarea liberal-catolică din secolul al XX-lea. El a urmărit cu un interes tot mai mare mișcarea Democrazia Cristiana, fondată de Murri, care s-a răspândit mai ales printre țărani, distanțând o parte considerabilă dintre ei de pozițiile conservatoare și apropiindu-i de bătăliile sociale și revendicative din lumea rurală, apropiate de Partidul Socialist.
În ciuda condamnării puternice a ierarhiei ecleziastice, Gramsci consideră că mișcarea modernistă a funcționat în adâncurile Bisericii și a contribuit la reînnoirea ei, prin atenuarea influenței curenților reacționari din sânul ei, în special a iezuiților.

Angelo Chielli şi Ioana Cristea Drăgulin
(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)