Antonia Guarnieri în amintirea criticului de artă clujean Mircea Țoca

Îl cunoştea de doi ani, care trecuseră în atmosfera firească a legăturii pe care o aveau: la prânz, duminica, în casa tatălui ei, unde erau invitați ea împreună cu soțul şi el care venea singur, iar Sîmpreună depănau amintiri în română despre vremurile trăite în România. Ea îl observa de multă vreme, așa cum obişnuia să facă mereu cu toată lumea, dar nu s-a ales cu mare lucru și, de aceea, pleca de fiecare dată mai repede, lăsându-l în ghearele surorii sale cu un zâmbet captivant, dar cu o inimă rece. Ea, în schimb, era dornică să treacă dincolo de răceala pe care și el o avea, din cauza dificultății de a se deschide în faţa celorlalţi și de a comunica. La un moment dat, însă, la invitația lui, care se afla la Pisa, la Şcoala Normală Superioară, pentru specializarea în Istoria artei cu Barocchi, au venit nişte prieteni români, veseli și cam strâmtoraţi cu banii, care, pentru a face față cheltuielilor scurtului sejur în Italia, vindeau icoane pe sticlă și alte mici obiecte de artizanat din țara lor sau, doi dintre ei care erau pictori, acuarele pictate pe malul râului Arno ori portrete pe care se ofereau să le facă prietenilor și cunoscuților. Ea și soțul ei și-au cumpărat două mici icoane pe sticlă și au acceptat ca acei prieteni ai lui pictori, Paul Sima și Vasile Crișan, să le facă un portret. Atunci relaţia lor s-a schimbat, a ieșit din anonimatul care se ascunde în spatele formalității regulilor educației și a devenit mai prietenoasă și mai dezinvoltă, în căldura simpatiei și a unei timide apropieri empatice. Se invitau reciproc la prânz și la cină, iar cele organizate în mica încăpere a lui Mircea erau extrem de vesele și de bune, cu salamul și slănina de Sibiu, salata de vinete și alte specialități din ţara unde s-a născut ea, România, și unde locuiau ei. Dar, imediat după ce s-a înfiripat această prietenie, situația s-a precipitat: Mircea și-a încheiat activitatea la Şcoala Normală Superioară și s-a perfecționat, şi se terminase şi mica indemnizaţie pe care o primea lunar. A trebuit să ia în considerare întoarcerea la Cluj și nu i-a fost ușor după doi ani la Pisa. A cerut o prelungire care i-a fost acordată, dar din cele șase luni pe care le-a obținut doar două urmau să fie plătite, în rest trebuia să se descurce. Se părea că Mircea a prins deja rădăcini la Pisa şi că apelurile părinților și ale surorilor s-au pierdut înainte de a ajunge la el. După două luni, nu s-a îndurat să plece, avea un aspect tot mai neîngrijit faţă de cum fusese până atunci, aranjat şi ordonat, iar îngrijorarea puncta obiectele de care nu se mai putea lipsi odată întors în România: un ceas nou şi eficient, o valiză nouă care nu era din carton, un vocabular al noii limbi pe care o învățase: italiana.
Ea, care avea antene, a înţeles mesajul că prietenii nu se abandonează niciodată. A vorbit cu soțul ei și împreună au decis să îl ajute. El se pricepea la ceasuri și a venit în întâmpinarea dorinței prietenului său cu un frumos cronometru; ea se pricepea la obiecte personale utile și i-a cumpărat o valiză pe care o dorea eternă, adică din piele, nu din oribila muşama. Voia ca prietenul ei să se gândească la alte viitoare şederi la Pisa, să înlăture ideea definitivului din întoarcerea lui dureroasă la Cluj, a închisorii care protejează, dar taie aripile celor care au înclinații să zboare, fără a reuși să îi asimileze.
Când Franco i-a oferit cronometrul, el s-a emoţionat, iar când ea i-a oferit valiza, a zâmbit fericit și s-a gândit la o petrecere: „O vom arunca pe cea veche în Arno ... și va sfârși în ocean... m-am schimbat acum ... am trecut granițele cortinei de fier ... am făcut-o o dată ... o voi face din nou ... mă voi întoarce curând”. Și-a îmbrățișat prietenii. Trupurile vibrau de emoţie, în limitele admise, dar au reuşit să se exprime. Mircea era din ce în ce mai preocupat şi lovit de incapacitatea de a-și planifica întoarcerea, iar prietenii îl invitau adesea la cină și încercau să-l distragă de la gândurile întunecate, dar nu era ușor.

În momentul acela ea, sesizând dificultățile economice ale prietenului său, a cumpărat un castron ermetic pe care în fiecare dimineață îl umplea și, înainte de a lua trenul spre Pontedera, unde preda, lua bicicleta ca să i-l ducă. Apoi, privind locul unde îl punea, pe jos în fața ușii casei lui, simțea că inima îi zvâcnește şi spera că şi el va avea aceeaşi reacție atunci când îl va fi văzut. Apoi se întorcea acasă să-şi lase bicicleta, şi se grăbea spre gară absorbită de viața ei de zi cu zi, dar a înțeles că viaţa i s-a schimbat puțin.
Și într-o dimineață, trezindu-se devreme, el a auzit pașii tăcuți, și-a imaginat gestul devenit obișnuință și a deschis ușa. Surprinsă, dar practic fericită, ea îi zâmbi și, în timp ce el șopti: „Doar tu ... numai tu poți face așa ceva ...”, s-au îmbrățișat. Apoi, şi mai grăbită din cauza timpului pierdut, ea s-a dus la datorie, iar el în mica lui cameră tăcută, încă pradă emoţiei. Și atunci, reflectând asupra dificultăților pe care le-a avut întotdeauna cu femeile, pe care le-a înfruntat de foarte puţine ori şi abia după ce băuse, ea i s-a părut un înger bun, care l-ar fi salutat și liniştit cu un zâmbet blând ce înțelege și iartă. Și într-o zi, aflându-se împreună pentru scurt timp, „Acum ori niciodată”, şi-a spus el și i-a mărturisit problemele pe care le avusese întotdeauna și pe care nu le-a putut rezolva normalizându-se. Iar ea, convinsă că era ceva la mijloc, s-a aventurat: „Dar cu sora mea, nu este totul în regulă? Mi se pare că sunteți foarte apropiaţi...”. „Da – a bolborosit el – dar nu a fost niciodată nimic... nimic semnificativ... este rece, distantă... foarte diferită de tine ... nici măcar nu păreţi surori...”. Și i-a zâmbit larg, așa cum fac adesea bărbații mici de statură pentru a părea mai înalţi și mai bine făcuţi.
La aceste cuvinte, ea nu știa cum să-și ascundă uimirea: „M-am gândit că era ceva între voi, de aceea plecam devreme, să vă lăsăm singuri. Îmi pare rău că m-am înşelat... am fi putut fi prieteni cu mult mai devreme... am pierdut mult timp”. „Nina, să nu mai pierdem timpul... – a spus el – lasă-mă să mă apropii de tine... Mi-a fost întotdeauna teamă de femei, ca să mă apropii de ele trebuia să mă îmbăt și atunci am fugit mereu... cu tine nu mi-ar fi teamă... lasă-mă să-ţi spun că te doresc... te doresc atât de mult...”. „Mircea... dar nu pot ... ești un prieten drag, ţin la tine și te voi proteja mereu... dar nu pot. Și apoi tu nu mai ai nevoie de mine... nu-ți mai este teamă... se vede... se înțelege când mă uit la tine... te-ai schimbat... nu-ți face griji”. O tăcere complice i-a învăluit și amândoi au înțeles că au crescut. Apoi ea a trebuit să se întoarcă acasă: „Mâine seară mă voi întoarce la tine”, i-a spus, „vom lua vechea valiză de carton și vom pune toate preocupările noastre în ea, iar când va fi plină de toată durerea noastră, o vom închide și ne vom duce pe podul Vittoria, iar de acolo o vom arunca în Arno... vom scăpa de toate”. Așa au făcut și marea a înghiţit toate durerile lor din trecut, iar ei au reușit să înfrunte viața cu o seninătate mai mare din acea zi. Apoi, când, câteva zile mai târziu, el îşi făcea ultimele pregătiri, ea și soțul ei s-au dus să-l ia cu mașina pentru a-l însoți la gară și s-au străduit să-i pună în valiză Dicționarul pe care i-l oferiseră, iar el s-a emoţionat și, ridicând acea greutate, a înțeles că era ancora care-l lega de Bel Paese și de prietenii pe care îi părăsea acum, dar pe care îşi promitea să îi revadă cât mai curând. Iar acum, când au trecut mulți ani și Mircea Țoca nu mai este printre noi, răpus de tânăr de o tumoare care nu iartă, ea își amintește de el cu blândețe și recunoștință pentru faptul că s-a lăsat ajutat fără să pretindă de la ea ceea ce nu i-ar fi putut da, întrucât a fost educată după legea tatălui și de această lege, chiar şi atunci când a crescut, era tot mândră și ataşată.



Antonia Guarnieri

Traducere de Afrodita Cionchin
(nr. 11, noiembrie 2019, anul IX)