Pictorul Bogdan Vlăduţă, invitat la „Orizonturi de Artă”

Invitatul rubricii noastre „Orizonturi de Artă” este, în acest număr, pictorul Bogdan Vlăduţă (n. 1971). A studiat pictura la clasa profesorului Ștefan Câlția până în anul 1996, la Universitatea Națională de Artă din București. I-a avut ca maeștri de pictură pe artiștii Sorin Dumitrescu și Ion Grigorescu. Între anii 1996-2009 a fost Lector la Catedra de pictură a Universității Naționale de Artă din București. În 2017 susține teza de doctorat cu titlul Peisajul roman - Itinerar de pictor.
În 2010 fondează Galeria de Artă Contemporană Recycle Nest din București, împreună cu pictorul Sorin Neamţu, proiect care va dura până în anul 2013.

Dintre expozițiile personale enumerăm, dinspre prezent spre trecut: X'S and MARTYRS, Baril Gallery, Cluj-Napoca (2017); Loci, Ana Cristea Gallery, New York (2014); Războaiele aduc muzee, cu Ion Grigorescu, Galeria Recycle Nest, Bucureşti (2012); Roma văzută cu ochii - Roma inventată, cu Ion Grigorescu, Storck Museum, Bucureşti (2011); Urban Archeology, Ana Cristea Gallery, New York (2011); The Self-portrait, Galeria Recycle Nest, Bucureşti, (2010); Moarte Romei!, Muzeul National de Artă, Cluj-Napoca (2008); ROMA, Muzeul National Cotroceni, Bucureşti (2007); Arte in cantiere, Galleria A.A.M. Roma (2004); Extreme Paintings, Galeria Catacomba/Muzeul Naţional de Artă, Bucureşti (1999).

Dintre expozițiile de grup amintim: Mother Tongue, Sector1 Gallery, Bucureşti (2019); Lux, Une Energie Roumaine, Tours Société Générale, Paris La Défense (2018);  A Midday Stillness, Feinkunst Krueger Gallery, Hamburg (2018); From diffrent Angles, MNAC Bucureşti (2018); Seing the History – 1947-2007, The collection of MNAC/MNAC Bucureşti (2018); The oppening of the MARE museum in Bucharest (2018); The Burning Island, The City Museum of Belgrade, Serbia (2017); Opening Night: Part II, Galeria Yelmani, Bruxel (2016); Art Encounters - Bienala de la Timişoara (2015); Romanian Scenes, Espace culturel Louis Vuitton, Paris (2013); The Naked Man, Ludwig Museum Budapesta (2013); The Continuation of Romance, Rosenfeld Porcini Gallery, Londra (2012); Funeraria, Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti (2011); Curated by_EAST by SOUTH WEST – by Ion Grigorescu/, Gallerie Mezzanin, Viena (2011);  Construcţii Auxiliare Provizorii, Galeria Recycle Nest, Bucureşti (2009); PAINTING (RO)MANIA, Pictura figurativă contemporană din România, Banca Central Europeană, Frankfurt am Main (2009); Lamentaţii, Galeria HT003, Bucureşti (2007); Fresce din Colecţia Fundaţiei Anastasia, Casa GHIKA BOSSY, Bucureşti (2007); Rudenie şi Patrimoniu, Casa Kalinderu, Bucureşti (1999); Una Bisanzio Latina, Salla Bramante, Roma (1999).

În 2007 publică Roma (Ed. A.A.M. și UNARTE), volum bilingv în română şi italiană, imaginat ca obiect artistic, cu text, pictură, fotografie şi concept propriu de editare. Poate fi consultat integral, în format pdf, clicând pe coperta de mai jos.


Bogata sa cariera artistică este marcată de experienţa bursei „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania din Roma între anii 2002-2004, perioadă despre care Bogdan Vlăduţă ne oferă în cele ce urmează o intensă şi revelatoare mărturie.



Roma, oraș al pictorilor

Fiind vorba despre o declaraţie de iubire pentru trecut, timbrul cuvintelor poate induce un excesiv vaiet. La Roma, loc inundat de metafizica vechiului, unde actualitatea sfârşeşte printr-un remarcabil eşec, dinamica picturală a suferit o evidentă schimbare. Am fost tras înăuntru de energiile vechiului şi implicat în cel mai amplu proiect al afectivităţii mele. Nu eu sunt cel care am ales să-mi pictez tablourile înfăţişând Oraşul, nu sunt acela care a stârnit cântecul de îndrăgostit, dar nici aici unde mă aflu acum, răbdând greu la reîntâlnirea cu Cetatea, nu mă aflu din propria chemare. Nimic din acestea nu am putut controla ori premedita, toate au fost hotărâte odată cu prima admirație adresată Oraşului.
La nivel metafizic şi iconografic Roma posedă expresia evidenţei, potenţial irepetabil la nivelul istoriei urbane europene, dar şi şansă care aşteaptă să fie activată sub semnul artei. Întâlnirea cu locul nu poate deveni fructuoasă decât sub semnul imaginii cu „relief” şi al caracteristicilor pe care le indică Tradiţia: măsura reală, adumbrirea ficţiunii prin relansarea modelelor figurative şi retorica înaintării/inovaţiei prin întoarcere/recidivare ca mentalitate artistică.

Ce-i oferă Roma, astăzi, pictorului peisagist? Sub semnul naturii, romanii au intuit şi au cultivat şcoala prezervării unor soluţii remarcabile de alcătuire a formelor peisagistice. Grădinarii ei au elaborat la nivelul amenajărilor compoziţionale (allestimento), al conceptelor de păstrare, al capacităţii de articulare cu structurile urbane, dar şi la nivelul răspunsului spontan pe care îl dă natura, unele din cele mai înalte exemple de parcuri şi zone verzi.
Am plecat de la convingerea că orice pictor care se face responsabil de patrimoniul personal al investigaţiei artistice trebuie să vadă şi să parcurgă Roma. Daca Realul decodificat se identifică cu frumuseţea şi se poate strânge esenţial într-un loc, dacă peisajul poate exista şi prolifera în multiple aspecte naturale, botanice, climatice, psihologice, emoţionale etc. apte să întrupeze subiectul picturii, atunci aş alege Roma ca rezervor al acestora.
Roma place imediat, prin energii care lasă urme şi schimbă vieţi. „Am văzut Roma” nu e doar o afirmaţie circumstanţială, e şi o dovadă de orgoliu care ascunde în ea felul în care am încercat sa furăm cu noi parţi ale oraşului dorind a le face ale noastre. Ochiul nostru fură şi strânge în minte. Pictorul peisagist reuşeşte să mărturisească ce a văzut, prin puteri care demonstrează capacitatea sa magica de a re-oferi, re-prezenta, adevăruri înţelese de el, schimbate de opinia personală adăugată realului.
De felul în care se arată lumii obişnuite, omului de pe stradă, dar mai ales ochiului deştept al pictorului se face responsabilă Roma şi îmi rămâne mie, pictorului investigator, să aduc aminte. Dacă sunt de acord că locul ăsta place într-un fel patologic, atunci accept ipoteza laboratorului artistic din spatele fiecărei privelişti, al statuilor şi stâlpilor aruncaţi în verdeaţa Oraşului.

Asemeni unui fel de mâncare, pastele preferate ale romanilor, făina din ostia de împărtăşanie a unui Hristos roman la rândul Lui, brânză din La ricotta a lui Pasolini, la care ajung să guste doar jertfitorii Romei, tot astfel mi se oferă şi mie, pictorului, spre mâncare, cu întreg peisajul ei bine amestecat cu pământ, verdeaţă şi ruine.
Reprezentările pe care oraşul le aruncă în afară asemeni unor săgeţi postulează progresul înăuntru. Roma e un loc asurzitor prin frumuseţe, dar şi pentru că şi-a murit sieşi de nenumărate ori asemeni unei entităţi care se îngroapă la nesfârşit în aceeaşi bucată de pământ, de parcă l-ar munci prin propria-i dispariţie.
Metafizica Oraşului baleiază pe un necontenit drum înăuntru-în afară. Ea nu poate lua chip dar îşi poate compensa orgoliul în lamentaţiile prin care tradiţia îşi exhibă conturul.
Conştiinţa de sine a tradiţiei, fiind exacerbată, se proclamă o dictatură a vechiului. Care să fie şansa modernităţii? Roma nu poate fi ea însăşi transcendentă – aşadar, îi lipseşte sclipirea, piatra rară a verticalităţii – dar îşi compune măreţia din a colecta reziduurile participanţilor la transcendenţă, proliferând caracterul de excepţională gazdă. Un fel de privelişte de neuitat care atrage înăuntrul său istoria însăşi. Ori tocmai metafizica despre care vorbeam mai devreme, a unui minunat mecanism înauntru-în afară, construieşte unicitatea acestui loc. Aici se cuantifică urma şi se inventariază ductul unei aventuri. Jocul provocat de numărarea acestor secreţii ale istoriei, numit uneori arheologie, dar înrudit atât de des cu poezia ori pictura, care celebrează reuşita istoriei de a-şi muri sieşi (mă gândesc la capacitatea unei epoci care dispare şi atrage după sine urme ale dinamicii ei transferate rudelor sale, mai tinere), construieşte farmecul Oraşului.

[…] „Există o dumnezeiască motivaţie în facerea omului, acolo unde aflăm cum mersul nostru pe picioare, orientarea şi mişcările ce compun existenţa noastră cotidiană se întind înspre imagine, spre ceea ce se vede.
Şi atunci cînd ne gîndim la ordinea în care Dumnezeu a compus omul, realizăm că peisajul e anterior vederii/ochiului, iar trupul e posterior contemplării. Nu e inutil a spune că ochiul e motivat de substanţa locului de văzut. Domnul a început a ne construi de la cap, dinspre ochi.
Mersul e o chestiune puternic determinată de văz. Diferenţele dintre planul anterior/faţa şi planul posterior al corpului/spatele sunt marcate de văz şi de faptul că înaintăm în aceeaşi direcţie cu planul vederii. De unde şi survine predispunerea „spatelui” către retorici abstracte şi fragilitate în raport cu concretul vederii.
Expresia „şi a fost ucis pe la spate...” – dezvăluie tocmai caracterul abstract pe care-l capătă moartea nebănuită, neconştientizarea ei. Se va muri cu faţa!
Sau: „atunci i-a întors spatele peisajului şi a pictat...” – semnifică retragerea din proximitatea concretului, refugiul în abstract şi în ceea ce constituie orgoliul personal. Un pictor realist e cel care nu abandonează concretul, mîna vînătă a mortului, chipul superb al iubitei. E modelul Van Gogh, cel ce dă nume lumii văzute şi are curajul să vadă.
(cu adevărat vă spun că, în această clipă, aflîndu-mă în trenul ce mă duce la Roma, a trecut pe lîngă mine un nevăzător. Cu bastonul îşi caută drum către scaunul său.)”
Bogdan Vlăduţă, Jurnal, 12 mai 2003, drumul dinspre Venezia spre Roma

Experienţa picturală îmi dă certitudinea că locul care îl conţine pe pictor determină şi organizarea percepţiei asemeni unui studiu inefabil, care te învaţă să priveşti şi să cercetezi, şi care se insinuează prin fiecare privelişte pictată. Prin apropierea de Roma, propria experienţă atestă un alt fel de a vedea, deosebit de cel originar deprins în şcoala şi locurile native. Potrivit aspectului său, Roma introduce într-un malaxor de stimuli, zăpăceşte simţurile, dilată porii senzaţiilor, contrazice locurile comune ale comunicării vizuale. Îndrăznesc să afirm că Roma te învaţă să vezi altfel. E de notorietate faptul că lucrurile de văzut sunt aşezate într-o altă măsură decât în mod curent. Aici mă uit sus şi jos, caut sub o piatră, dezvălui noi intuiţii, elaborez atracţii particulare, cercetez fiecare colţ al priveliştii, pentru că am certitudinea bogăţiei şi a maturităţii imaginii. Oriunde, se poate ascunde pictura.








































Bogdan Vlăduță
(nr. 6, iunie 2020, anul X)