Centenar Renato Dulbecco, Nobel pentru medicină

Pentru a înţelege extraordinara contribuţie pe care Renato Dulbecco a avut-o în domeniul ştiinţei, e de-ajuns să ne gîndim că astăzi, fără studiile sale, mai mult ca sigur tumorile ar fi în continuare învăluite total în mister. Ba mai mult. Poate că astăzi nu s-ar vorbi de medicină personalizată, de secvenţialitatea genomului şi de susceptibilitate la anumite boli.

Viaţa şi activitatea ştiinţifică

Născut la Catanzaro, pe 22 februarie 1914, la doar şaisprezece ani Dulbecco se înscrie la facultatea de Medicină a Universităţii din Torino, unde cunoaşte trei persoane care îi vor schimba viaţa. In primis Giuseppe Levi (1872-1965), profesor de anatomie şi titularul laboratorului unde tînărul Dulbecco va petrece mult timp, asimilând principiile de cercetare şi cultivare a ţesuturilor. Celelalte două figuri au fost, în schimb, doi studenţi care vor cîştiga, la rîndul lor, două premii Nobel: Rita Levi Montalcini (1909-2012, Nobel 1986) şi Salvador Luria (1912-1991, Nobel 1969).
Dulbecco îşi ia diploma în 1936, cu puţin timp înainte de a începe serviciul militar ca medic ofiţer, pînă în 1938. După un an este chemat înapoi şi trimis mai întîi pe frontul francez şi apoi în Rusia, unde, în 1942, riscă să moară şi rămîne cîteva luni în spital. Trimis înapoi în Italia, cînd ţara trece sub controlul armatei germane, se alătură unităţilor de partizani ai Rezistenţei, tot ca medic. Ulterior îşi începe activitatea de cercetare şi, în acelaşi timp, se înscrie la facultatea de Fizică pe care o frecventează din 1945 pînă în 1947, an în care părăseşte Italia pentru a merge în Statele Unite.
Este chemat să desfăşoare activitate de cercetare la University of Indiana din Bloomington şi, ulterior, se transferă la California Institute of Technology. În 1955 reuşeşte să izoleze prima mutantă a virusului poliomielitic, care îi va folosi medicului Albert Sabin la prepararea vaccinului antipoliomielitic care l-a făcut celebru.
În 1958, Dulbecco începe să se intereseze de cercetarea oncologică, studiind virusuri animale care provoacă forme de alterare în celule. Descoperirea cea mai importantă este demonstrarea faptului că ADN-ul virusului este încorporat în materialul genetic celular, din care cauză celula suferă o alterare definitivă. În 1964 cîştigă premiul Lasker pentru cercetare medicală şi din 1972 se mută la Londra, la Imperial Cancer Research Fund, unde are ocazia să lucreze în domeniul oncologiei umane, şi ulterior la Salk Institute din La Jolla (California).

A revoluţionat lupta împotriva tumorilor

Importanta contribuţie ştiinţifică a lui Dulbecco capătă şi mai multă valoare dacă luăm în considerare contextul istoric în care şi-a desfăşurat activitatea. Erau anii ’60 şi, pe vremea aceea, comunitatea ştiinţifică nu credea, aşa cum a făcut-o Dulbecco, că unele forme de tumori puteau fi declanşate de un defect al ADN-ului.
Trecuseră, într-adevăr, puţini ani de la prima descriere a moleculei cu dublă spirală a ADN-ului, atunci cînd au început primele studii care-l vor conduce pe Dulbecco la realizarea uneia dintre cele mai importante descoperiri din medicină. Analizînd cauzele pentru care o celulă sănătoasă este forţată „să înnebunească”, primele bănuieli ale lui Dulbecco se concentrează asupra infecţiei provocate de unele virusuri care reuşesc să pătrundă în ADN-ul uman, din care devin parte integrantă şi-l alterează definitiv. Aceste virusuri, denumite virusuri oncogene, reuşeau cu alte cuvinte să transforme o celulă sănătoasă într-o celulă tumorală.
Din acea idee s-a născut la fel de extraordinara intuiţie cercetătorilor David Baltimore şi Howard Temin (care, în 1975, au împărţit premiul Nobel cu Dulbecco), conform căreia transferarea materialului genetic al virusului în celulă este opera unei enzime numite transcriptaza inversă. Practic, oamenii de ştiinţă au descoperit mecanismul molecular care-i permite virusului să-şi multiplice materialul genetic care va fi, apoi, încorporat în cel al celulei.
Virusurile oncogene se află la originea multor forme de tumori la om, iar cercetările lui Dulbecco au pus bazele unei mai bune înţelegeri a mecanismelor moleculare prin intermediul cărora se propagă. În plus, mecanismul prin care virusurile oncogene fac o celulă sănătoasă să degenereze într-una tumorală seamănă mult cu procesul general prin care o celulă degenerează. Aceste cercetări au stat la temelia celei mai avansate strategii actuale a luptei împotriva cancerului, care se bazează pe posibilitatea identificării numeroasele mutaţii genetice care îi permit tumorii să scape efectului medicamentelor sau să interfereze cu mecanismele moleculare prin care tumora se dezvoltă şi se răspîndeşte în organism.

O puternică legătură cu Italia

Dulbecco a dedicat ultimii ani ai cercetărilor sale tocmai bazei genetice a tumorilor, în special a tumorilor la sîn. Deşi avea cetăţenia americană din 1953, Dulbecco a păstrat tot timpul legătura cu Italia, astfel încît este considerat părintele cercetărilor italiene în ce priveşte harta ADN-ului, efectuate la Institutul de Tehnologii Biomedicale al Consiliului Naţional de Cercetări (CNR) din Milano. Numai vîrsta înaintată şi condiţiile precare de sănătate i-au întrerupt naveta între Milano şi La Jolla, în California, unde trăia şi lucra la Institutul Salk.
Astfel, prezenţa sa în Italia a lăsat urme semnificative. Mai precis, în 1986, Dulbecco a lansat Proiectul „Genomul” pentru decodificarea hărţii genomului uman, devenit ulterior un program de colaborare internaţională. Revenit în Italia, a fost, din 1992, responsabil al părţii italiene a Proiectului Genom la Consiliului Naţional de Cercetări din Milano. Odată întregită, în 2003, cartografia genomului, Dulbecco a început să se ocupe de un nou proiect care a dus, în 2005, la identificarea genelor responsabile de carcinomul mamar.
Dulbecco a lăsat un alt semn profund în Italia. În 1999, omul de ştiinţă a acceptat invitaţia de a conduce Festivalul de la Sanremo împreună cu Fabio Fazio, donîndu-şi retribuţia în favoarea reîntoarcerii în Italia a „creierelor” fugite în străinătate. O iniţiativă simbolică ce continuă încă şi astăzi prin Proiectul „Cariere Dulbecco” promovat de Telethon, care a oferit multor cercetători italieni şansa să-şi urmeze propria vocaţie. „A trăit o viaţă lungă şi plină de succese şi satisfacţii, ca o persoană liberă, cu acea libertate mentală fundamentală pentru cine face cercetare”, spunea despre el Fabio Fazio. „N-a fost un om de ştiinţă străin de lume, ci deschis spre semenii săi”, animat de „curajul şi luciditatea care produc viziunile ieşite din comun ale celui care ajunge să facă o descoperire. O persoană deosebită, blîndă, cu un zîmbet extraordinar şi întotdeauna la dispoziţia tuturor”.
Renato Dulbecco a fost membru al mai multor organisme ştiinţifice internaţionale, printre care Accademia dei Lincei, National Academy of Sciences din Statele Unite, Royal Society din Marea Britanie şi IPPNW (International Physicians for the Prevention of Nuclear War).
S-a stins în 20 februarie 2012, cu două zile înainte să împlinească 98 de ani, în La Jolla (California), unde lucra la Istitutul Salk.



Cerasela Barbone
(nr. 3, martie 2014, anul IV)