Aniversare Claudio Magris. Traducere inedită din „Microcosmosuri”

Claudio Magris, cunoscut eseist, istoric literar, prozator și dramaturg, împlineşte în 10 aprilie 84 de ani. Expert în problematica Europei Centrale, şi-a elaborat propria teorie în această direcţie în cărțile sale, începând cu Il mito absburgico nella letteratura austriaca moderna, 1963 (Mitul habsburgic în literatura austriacă modernă), masivul studiu care urmăreşte evoluţia mitului habsburgic de la geneza sa din raţiuni politice până la dezagregare, la acel finis Austriae      
În 1997 a câştigat prestigiosul premiu Strega cu Microcosmosuri (Microcosmi), apărut în acelaşi an, netradus în română. După cum sugerează titlul, volumul invită la descoperirea unor spaţii restrânse, circumscrise zonei triestine – locul de obârşie al autorului – o zonă căreia, istoric, îi aparţine şi Istria. Este o carte autobiografică la persoana a treia, povestea unui personaj în trecerea sa prin viaţă, prin locurile – reale şi simbolice – ale devenirii sale. Un periplu în care i se alătură, ca protagonişti, oameni şi animale, clienţi ai cafenelei San Marco ori locuitori din insule, ursul de pe Monte Nevoso sau câinele abandonat în lagună, cunoscuţi iredentişti ori simpli trecători. Dar personaje sunt şi pietrele sau valurile, zăpada ori nisipurile, frontierele, o inflexiune a vocii ori un gest. Fiecare dintre aceste lumi atât de diferite între ele – care, toate, se oglindesc şi se integrează în parabola existenţei – trăieşte din prezent şi trecut, epifanie a clipei şi memoriei.
Fragmentul de faţă recompune din descrieri amănunţite de natură, evocări de oameni şi fapte, din mituri şi istorie, laguna Grado, supranumită „mica Veneţie”. În peisajul literar gradez se distinge figura poetului Biagio Marin – emblematică pentru însuşi autorul povestitor. Născut în 29 iunie 1891, Marin face parte din generaţia de aur a literaturii triestine de început de secol XX, contemporan cu Umberto Saba, Italo Svevo şi Scipio Slataper. A urmat studii la universităţile din Viena şi Florenţa, fiind însă licenţiat în filosofie la Roma. A predat la Goriţia, apoi la Triest, unde a fost un timp şi bibliotecar. Şi-a consacrat opera evocării locurilor natale, dar şi personalităţii lui Carlo Michelstaedter sau Slataper. Impresionanta sa creaţie poetică – scrisă atât în dialect, cât şi în italiana literară – celebrează spaţiul închis şi perfect al lagunei Grado, în numeroase volume.
Imaginii tutelare a lui Biagio Marin i se asociază aceea a fiului său, Falco, şi el scriitor, care s-a stins din viaţă la numai douăzeci şi patru de ani, în 25 iulie 1943, luptând în Slovenia împotriva partizanilor. Jurnalul şi scrisorile sale au apărut postum, în 1950, într-un volum îngrijit cu devotament de propriul tată.

[…] Grado, 26 iulie ’62. Ascultă, dragul meu, tocmai am terminat de copiat scrisoarea ta în jurnal. Azi dimineaţă am fost pe culme... am avut norocul să găsesc un mic «argonaut»... Ţineam în căuşul palmei mirabila formă. Ce bucurie a sufletului, la cât de rară este o asemenea scoică. Şi iată, ajuns acasă, am găsit scrisoarea de la tine, nu mai puţin frumoasă decât «argonautul»... ieri a fost comemorarea a nouăsprezece ani de la moartea lui Falco şi am aprins la mormântul lui o vâlvătaie de trandafiri şi garoafe roşii. O enormă vâlvătaie. Aş fi vrut să fii lângă mine, tu, care eşti parte din viaţa mea... sigur că trebuie să te întorci la Grado. Aş vrea să vii într-o seară cu vaporul, ca apoi să mergem împreună, dis-de-dimineaţă, pe culme. Nu poţi să-mi fii sufleteşte aproape fără să fi fost cu mine aici, pe culme, ori în pădurea de pini din San Marco. Ai putea rămâne cu prietena ta până la amiază, să înotaţi. După-masă pe la cinci ne-am duce în pădurea de pini din San Marco. Aşa vei putea face mai multe lucruri într-o singură zi. Sunt fericit că prietena ta se simte bine aici... te salută şi te îmbrăţişează, pe tine şi pe părinţi – Biagio Marin.”

Cu Marin nu se pierdea vremea; ignora aproape fizic banalitatea, tergiversarea care se consumă în neant şi protejează uneori de violenţa adevărului, impunându-ţi să te arunci în gol. A studiat la Viena şi a evocat cu măiestrie ultimii ani habsburgici, dar sigur nu a învăţat arta austriacă de a fi afabil şi reticenţa ironică, şarmul evaziv al „omului dificil” al lui Hofmannsthal. Esenţial până la inoportunitate, mâniat sau surâzător ca o zeitate a mării, dar incapabil de a râde, Marin abandona repede contingentul şi ajungea la absolut sau măcar la ceva care, în viaţa lipsită de perfecţiune, s-ar apropia de absolut. Ştia să te înveţe „cum se eternizează omul”; gestul cu care risipea vreo temere sau incertitudine care îi erau mărturisite – un gest al mâinii care lasă hainele murdare să cadă în coşul cu rufe de spălat – risipea negurile psihologice şi te ajuta să înfrunţi umbra şi să-ţi accepţi propriile limite şi propria lege, să-ţi continui drumul cu mai puţine temeri şi mai puţină idolatrie.
Cu vitalitatea lui avidă şi devoratoare, Marin era, într-un mod infantil şi uneori chiar deplorabil, dornic de recunoaştere, ca şi copilul care vrea o jucărie şi o smulge de la un altul; ştia însă că aceasta nu-i decât o poftă căreia îi poţi ceda, dar nu i recunoaşte nici o valoare, şi, dacă este satisfăcută, nu duce la fericire, iar dacă nu, nu te face să-ţi pierzi buna dispoziţie. 
Marin avea autosuficienţa extraordinară a copiilor şi a unora dintre cei bătrâni, care există pur şi simplu, la fel ca natura, fără să depindă de privirea celorlalţi. A cunoscut – într-o viaţă plină de întâmplări, ca şi de greşeli ori căderi – dificultăţile, mizeria, tragedia morţii fiului Falco, însă nu acea nelinişte care consumă mai mult decât durerea. A vorbi cu un prieten sau într-o situaţie publică încordată era pentru el acelaşi lucru, conceptul şi realitatea stresului îi erau perfect străine. Poate şi de aceea a ajuns la nouăzeci şi patru de ani în perfectă luciditate şi într-o stare perfectă de sănătate.
Vitalitatea prodigioasă şi demonică îi conferea o personalitate multiplă, abnormă, tumorală, care putea să se extindă strivindu-i pe cei din jur. Cum spunea Diderot despre Racine, şi Marin a fost un copac gigantic, destinat să se înalţe, dar şi să sufoce în creşterea lui plantele din jur. Uneori părea că în el sunt mai multe persoane, nobile şi umile, mărinimoase şi avide. Sigur nu a ştiut întotdeauna să înveţe pentru propria viaţă acele valori pe care, însă, ştia atât de bine să le înveţe altora. „Mi-e ruşine de mine”, îi scrisese odată lui Giorgio Voghera. Mai ales în tinereţe, dar şi mai târziu, Marin a fost şi prevaricator, devastator; scrisorile şi jurnalele fiului său Falco, om de o rară verticalitate morală, sunt, în tonalitatea lor plină de afecţiune, şi o apăsătoare mărturie în acest sens. Însă vitalitatea şi aroganţa lui ştiau să se prefacă într-o elevată spiritualitate.
Marin a simţit profund tragicul conflict imanent vieţii şi scurgerii ei, naşterii şi morţii; l-a simţit în plan filozofic, în plan religios, în plan istoric, în drama Italiei orientale şi adriatice, la care a fost şi martor şi părtaş, de la primul război mondial la trecerea la fascism şi la perioada foarte dificilă a celui de al doilea război mondial. „Dacă Spiritul Lumii a hotărât să şteargă milenara amprentă venetă din spaţiul adriatic oriental”, spunea, „mă voi pleca şi voi spune «facă-se voia Ta», dar apoi, pentru mine, voi adăuga: «fir-ar...»” şi urma clasica ocară.                       
Dincolo de orice conflict, oricât de intens, Marin a spus „da”, amin vieţii depline, mai presus de bine şi de rău. Vedea şi simţea pretutindeni, chiar şi în durere ori moarte, unitatea vieţii, o poseda cu o senzualitate extatică, neliniştitoare, fiindcă dorea totul, chiar şi moartea; nu numai pescăruşii brăzdând cerul de vară, ci şi pescăruşii morţi în nisip, în descompunere, pe care-i lua în mână dornic aproape. Eternitatea oricărei creaturi, pentru el, era un simbol al vieţii depline, creasta vie a valului pe mare, nu mortificată de valul care s-a spart prea devreme. Întreaga lui poezie cântă această unitate în care fiecare fiinţă înfloreşte şi se stinge, precum planta care se ofileşte şi apoi renaşte.    
Viaţa, chiar şi în tragedie, era, aşadar, pentru el un cântec, un „da”; Marin ignora acel „nu” pe care, chiar iubind oamenii, animalele, plantele, fiinţele toate, este uneori necesar să îl spunem universului, big bang-ului şi întregului carnaval sângeros care i-a urmat, dacă vrem să acordăm atenţie nu numai călcâiului lui Ahile, ci şi vaietului disperat al suferinţei umile şi fără nume care nu reuşeşte nici măcar să capete glas. Însă dragostea lui Marin pentru viaţă nu avea nimic pilduitor; era dragostea puternică pentru încântările de care aceasta abundă, în ciuda a tot şi a toate, şi pe care poezia lui le-a cultivat şi recreat cu o vrajă muzicală ce pare a se naşte din murmurul devenirii, inexprimabil aproape, un cântec de sirenă înainte de raţiune şi istorie.
Argonautul acela, scoica despre care vorbeşte în scrisoarea din iulie ’62, este un simbol al poeziei sale, armonia în care, dintr-o singură mişcare, prinde formă fluxul vieţii. Ca şi el – de tânăr trebuie să fi fost insuportabil de exaltat – poezia lui Marin s-a rafinat, a crescut în timp, ca şi cum anii i-ar fi rarefiat vitalitatea excesivă, conferindu-i echilibru şi nobleţe. Primele volume conţin deja câteva capodopere, rare însă şi izolate; dacă ar fi murit la şaizeci sau şaizeci şi cinci de ani, Marin ar fi rămas din punct de vedere literar o figură marginală. Lirica cea mai frumoasă a scris-o la şaptezeci, optzeci de ani. Se supăra când i se spunea că din enorma lui producţie lirică, probabil nemărginită şi repetabilă într-o serie de variaţiuni la infinit, s-ar fi salvat numai o mică parte.

În casa din lagună a lui Pasolini, cu acoperiş de paie, poetul a istorisit cu ajutorul aparatului de filmat povestea vrăjitoarei şi a străinului – victimă prin excelenţă, povestea Medeei. Familiară spiritelor întunericului, pentru ea zei ai pământului şi ai nopţii, aproape de rădăcinile străvechi şi obscure ale mitului – de totalitatea indistinctă a vieţii – Medeea este o străină în lumea bărbatului iubit, Iason, şi în Grecia solară care străluceşte peste secole ca patrie universală a oricui. De aceea este condamnată la chin sfâşietor, la a fi cea mai străină între străini, inacceptabil cea mai diferită – împinsă, de violenţa şi de înşelăciunile de care a avut parte, să violeze cel mai universal dintre sentimente, dragostea maternă, devenind astfel, prin uciderea odraslelor, în chip monstruos diferită până şi de ea însăşi, de sufletul ei, după ce s-a înstrăinat de pământul natal, Colhida, şi de cel ales, Grecia.

Laguna Grado se termină la Anfora şi la Porto Buso. Până la războiul cel mare, mai încolo era Italia, iar iredentiştii gradezi, republicanii din cercul Ausonia, traversau noaptea canalul pentru a ajunge în patrie. În ’15 un torpilor italian a tras câteva focuri în bunker-ul de pe insulă, austriecii i-au răspuns cu câteva rafale, au părăsit apoi bunker-ul şi astfel a început acel sfârşit al lumii care astăzi riscă să se repete.
Acel canal era o graniţă fatală, linia de foc a unui conflict mondial. Grado însăşi este o graniţă, o fâşie care marchează frontiere diferite. Între pământ şi mare, între marea deschisă şi laguna închisă, dar mai ales între civilizaţia continentală şi civilizaţia marinară. Grado se naşte la Aquileia, însă cei unsprezece kilometri care le separă marchează o distanţă substanţială. Din cele mai vechi timpuri, Aquileia şi-a extins autoritatea asupra episcopiilor de pe uscat; marea ei istorie şi cea a patriarhilor ei se extinde spre Germania, Ungaria, spre Europa centrală şi imperială. Grado devine metropolă pentru diocezele Istriei şi ale Veneţiei maritime, se deschide spre o cultură adriatică şi mediteraneană. Până şi dialectul se transformă în acei unsprezece kilometri de la Grado la Aquielia, se friulanizează.
Unsprezece kilometri marchează trecerea de la veneţianitatea maritimă deschisă la Mitteleuropa continentală şi problematică, grandios şi melancolic laborator al neajunsurilor civilizaţiei, expertă a golului şi a morţii. Acel continent cultural, care îşi avea deja în vecina Goriţie a lui Michaelstaedter o extraordinară staţiune meteorologică a apocalipsei, era o lume destul de închisă în sine, în grele mantale soldăţeşti, împotriva vântului vieţii. În vremea când Marin, înainte de Marele război, licean fiind la Goriţia şi asociat fondator al Ausoniei, traversa înot canalul pentru a ajunge în Italia, trebuia cu siguranţă să-i facă plăcere să-şi scoată tot arsenalul acela de apărare deprins la marea şcoală mitteleuropeană şi să se arunce în apă, să se lase purtat de fluxul vieţii. Traversa canalul, se întorcea înapoi şi nu mai ştia unde-i era locul, patria, de care parte să stea. A aflat câţiva ani mai târziu, odată pentru totdeauna, când s-a declarat – la Viena, unde îşi făcea studiile, într-o discuţie furtunoasă cu rectorul, în martie 1915 – un patriot italian dornic să declare război Austriei, iar la câteva săptămâni – în Italia, protestând împotriva unui căpitan insolent din armata italiană, unde s-a înrolat voluntar – un austriac obişnuit cu un stil şi cu un ton ceva mai civilizat.          
Frontierele cer adesea sacrificii de sânge, provoacă moarte; în 1023 marele patriarh de Aquileia, Poppone, devastează sângeros Grado, între ’15 şi ’18 frontierele orientale ale Italiei sunt o hecatombă. Poate unica modalitate de a neutraliza puterea letală a frontierelor este să te simţi şi să te situezi mereu de cealaltă parte.

 

Claudio Magris
Prezentare şi traducere de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)