Un filosof în temniță: Constantin Noica, „Rugați-vă pentru fratele Alexandru”

La fel ca în cazul altor gânditori români, și opera lui Constantin Noica (1909-1987) este doar în parte cunoscută și tradusă în străinătate. Spre deosebire de alți intelectuali ai „tinerei generații”, precum Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Emil Cioran, care au ales exilul francez după cel de-al doilea război mondiali și au început să se adreseze, prin operele lor scrise în franceză, unui public care nu mai era cel românesc, Noica a preferat să rămână în România după instalarea puterii sovietice în Europa de est, cu toate că ar fi putut pleca în Occident. Așa cum de altfel au făcut, printre alții, și propria lui soție, britanica Wendy Muston, împreună cu cei doi fii ai lor, luând calea Angliei după instalarea regimului popular în România. Dar prețul pe care Noica avea să-l plătească pentru această alegere „eroică” avea să fie enorm. Timp de nouă ani, din 1949 până în 1958, a avut domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel, unde a reușit să se dedice unor lucrări filosofice ce aveau să apară ulterior; în plus, a ținut seminarii private în care erau discutate operele unor Goethe sau Hegel, dar și ale prietenilor „generaționiști” Cioran și Eliade. Pe aceștia din urmă, Noica avea să-i revadă doar în anii șaptezeci, cu ocazia primei călătorii pe care a putut-o face în străinătate.
La finele anului 1958, filozoful român a fost arestat şi deținut în închisoarea Jilava. Așa-zisul „lot Noica-Pillat” cuprindea douăzeci și cinci de oameni de cultură, arestaţi în momente diferite cu acuzația de „uneltire împotriva ordinii de stat”: de fapt, era vorba de „crima” de a fi citit și difuzat texte ale unor autori interziși precum Cioran și Eliade (ale căror opere franceze intrau clandestin în țară).
La ieșirea din închisoare, Constantin Noica a ajuns la un modus vivendi cu autoritățile comuniste, care i-a permis unele libertăți, nu și aceea de a urma o carieră profesională pe măsura valorii sale. I-au fost publicate din nou lucrările, iar singura „poziție” pe care a avut-o, în perioada 1965-1975, a fost aceea de cercetător în cadrul Institutului de Logică al Academiei Române. S-a retras apoi la Păltiniș, unde a petrecut ultimii doisprezece ani de viață și unde a încercat să construiască, în spiritul școlilor filosofice din Grecia veche, punți de legătură cu noile generații de intelectuali români.
În 1990 avea să apară, la nou înființata editură Humanitas, Rugați-vă pentru fratele Alexandru, un text autobiografic bazat pe experiența traumatizantă a detenției la Jilava. Textul fusese scris în 1965, așadar la scurt timp după eliberarea din închisoare, la începutul promițătoarei (pentru mulți cetățeni ai României de atunci) „epoci” inaugurate de Nicolae Ceaușescu. Acesta nu făcea însă parte din categoria textelor publicabile. La începutul anilor șaptezeci, Noica a reușit să-i trimită primei sale soții, Wendy Muston, unul după altul, capitolele acestei scrieri, pentru a fi traduse și publicate în străinătate. Însă cartea avea să vadă lumina tiparului doar după moartea autorului și, mai ales, după căderea dictaturii comuniste în România. Exemplarul păstrat de Noica al acestui insolit fragment autobiografic, în care meditația filosofică se împletește cu amintirea și transcrierea quasi-diaristică a unor întâmplări, episoade, descoperiri trăite în anii de pușcărie, a fost folosit la realizarea ediției din 1990, ulterior tradusă și în Italia de către regretatul profesor Marco Cugno (Il Mulino, 1994). Numai că patru capitole, ce fuseseră interceptate de Securitate, nu au fost incluse. Ele au fost restituite celei de-a doua soții a filosofului, Mariana Noica, în anul 1994, când au fost publicate de Marin Diaconul în revista „Viața românească”). Ulterior, ele au fost incluse în ediția din 2010.
Unul dintre acestea este capitolul al XIII-lea, care în ediția din 1990 apăruse sub forma unui succint rezumat redat între paranteze drepte. Reproducem, cu permisiunea editurii Humanitas, acest capitol, precedat de textul rezumativ din 1990, și aici tot între paranteze drepte.
Pe lângă ediția italiană (Pregate per il fratello Alessandro) mai există o versiune engleză a textului, tradusă de Wendy Muston, care a circulat într-un cerc strâns de persoane. Mai recent, în 2012, ea a fost inclusă în primul volum al Noica Anthology (ediție bilingvă, română-engleză, Universitatea București, Contemporary Literature Press, vol. I-III, 2010-2015). De asemenea, o ediție americană în traducerea profesorului Octavian Gabor a apărut în 2018 la editura Punktum Books, California. La aceeași editură californiană a apărut acum câteva luni volumul The Romanian Sentiment of Being / Sentimentul românesc al ființei (trad. Octavian și Elena Gabor).
Dintre țările în care au fost publicate operele lui Noica, Italia e țara cea mai bine reprezentată, cu cinci titluri, dintre care unul (Sei malattie dello spirito contemporaneo / Șase maladii ale spiritului contemporan) a apărut în două traduceri: prima, la editura Il Mulino (1993), semnată de Marco Cugno, iar cea mai recentă, la Carbonio Editore (2017), realizată de Mira Mocan; așadar, în total șase volume, ultimul fiind Congedo da Goethe / Despărțirea de Goethe, în traducerea lui Davide Zaffi (editura Rubbettino, 2019). Nu e exclus să asistăm la un reviriment în mai multe țări al interesului editorial pentru opera lui Noica.




Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele Alexandru

(Humanitas, București, 2010, pp. 98-105)

XIII


[Capitolul acesta a fost trimis de autor, din țara sa, de cinci ori – prin poștă, ca toate celelalte –, dar n-a ajuns la destinație niciodată, iar manuscrisul din țară s-a pierdut și el.
Autorul își amintește că descria în capitolul acela cei doi ani pe care i-a petrecut în celulă singur, la început ca fiind convalescent, după ieșirea din spitalul închisorii, apoi deoarece era prea slăbit spre a participa la opera de „reeducare“ ce se întreprindea în închisori în anii aceia, în vederea eliberării deținuților politici, pe care o ceruse și obținuse în principiu U Thant, secretarul de atunci al O.N.U.
La început, singurătatea totală i-a fost autorului o încântare. Ce blestem devine ea, totuși, când constați că nu poți să-ți dai singur un conținut de viață mai plin! Poate că tehnicile spirituale din Orient știu cine să populeze singurătatea – prin pădurile Indiei sau chiar în închisorile Europei de Est –, dar autorul acestor pagini nu le cunoștea. Cu Exercițiile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola sau cu Meditațiile lui Descartes pe care le avea în minte n-a reușit să facă mare lucru. A încercat apoi, cu câteva fire de paie din salteaua de pe patul de ciment, ruptă într-un colț, să „facă” o geometrie, ca Pascal copil, sau să regăsească una, cunoscută fie și pe sfert, calculul vectorial, de pildă. Nu a reușit mai nimic, iarăși.
Atunci omul își cere iertare că există. „Doamnă – îți spui – sau Maică Natură, șterge-mă de pe lista civilă a celor ce există și acordă iertare spermatozoidului care m-a făcut cu putință, că s-a grăbit să ia locul altui spermatozoid, poate sortit să ducă la o ființă mai vrednică  decât mine!“
Într-una din acele clipe, gardianul a deschis vizeta și a dat autorului acestor pagini primul volum din Operele complete ale lui Marx. Avea să i le dea în continuare, volum cu volum.]


Când am ieșit din spital, mi-a fost clar, deși eram singur în celulă, că se schimbase ceva în lume și că schimbarea era în bine. Mi s-a dat hârtie și creion, la început doar ca să-mi fac pe larg autobiografia. (Poate mai era ceva de aflat!) M-am precipitat să scriu, dar am văzut degrabă cât de vide sunt viețile noastre. Deși mulți își scriu amintirile cu plăcere și cu un secret orgoliu, în fapt e un teribil supliciu să-ți refaci în gând viața, cu ocaziile ei pierdute și cu stupiditățile ei. Ce interesantă e viața proprie! Am suferit, descriindu-mi-o, mai mult decât în cele câteva dăți când am fost bătut.
Îmi aminteam chiar cu oarecare plăcere de una din bătăi, care-mi fusese administrată ca să spun „tot”, ca acum – dar cu alte mijloace –, când desfășuram, pe 200 de coli mari, o viață anostă de intelectual. Fusesem întins pe podea cu fața în jos, îmi puseseră o bucată de piele pe părțile moi ale spatelui, iar voinicul care ținea în mână un bici gros, cu noduri, îmi dădea câte două lovituri. Prima era, nu știu cum, mai suportabilă, dar a doua, care cădea cam în același loc, era tare greu de îndurat. Nu-mi dăduseră mai mult de opt sau zece, totuși întreg corpul meu se reînvigorase, parcă, și – aproape că mi-e rușine s-o spun – când m-am întors în celulă am avut o digestie mai bună decât oricând.
E curios ce legătură are spiritul cu trupul. Ori de câte ori am o idee mai bună, resimt o fericire în tot corpul, inclusiv stomacul. Dar acum, când îmi scriam biografia, ce indigestie mă încerca! Singurul lucru pe care l-am scris atunci cu plăcere a fost prima jumătate de pagină, oarecum provocatoare într-un regim socialist, în care descriam felul cum apărusem pe lume. „M-am născut – scriam – ca un protest: mama mea a valsat la un bal o noapte întreagă spre a mă pierde, dar eu m-am înverșunat să apar pe lume. Probabil de aceea – adăugam eu – sunt atât de încăpățânat și câteodată impertinent”. Restul autobiografiei era proza însăși. Cred că e una din cele mai aspre pedepse să pui pe oameni să-și facă autobiografia – și de altfel așa s-a și întâmplat prin părțile acestea ale lumii.
Mi-am dat seama atunci, refăcându-mi viața, cât de vană este, într-un sens, filozofia europeană, singura de care mă ocupasem și în spiritul căreia scriam. Nu te învață nimic, deși cred pe de altă parte că fără ea nu poți gândi nimic articulat, nimic care să „țină” rațional, în nici o cultură a lumii. (Vorba lui Goethe are sens pentru oricine: „Nu mă pot lipsi de filozofie și nu am ce face cu ea”. Din păcate pentru el, se lipsise de filozofie după moartea prietenului său Schiller, și avea să plătească pentru asta. Filozofia europeană nu te învață nici măcar să meditezi, căci nu-ți oferă nici o tehnică spirituală.)
Cu Meditațiile… lui Descartes, pe care le cunoșteam bine, am văzut de la început că nu am ce face. M-am gândit apoi la Meditațiile spirituale ale lui Ignațiu de Loyola, încercând cu vagi amintiri să fac exercițiile de imaginare organizată pe care le preconizează (să vezi concret pe Christ, cu sudoarea pe frunte, ducându-și crucea etc.), dar nici ele nu mă puteau duce nicăieri. Probabil erau bune, ca efort de meditație, numai pentru fixarea imaginației (le péché de distraction, spun catolicii francezi) și spre a nu lăsa memoria, atât de capricioasă și tiranică, să-ți arunce înainte, în conștiință, toate ororile, aș zice toate lăturile ei. E parcă în noi un diavol care, atunci când omul e singur și neocupat, vine să-și bată joc de toată neputința noastră. Câte o amintire dezgustătoare refuză să se retragă în cloaca ei din subconștient și, cu cât vrei să nu gândești acel lucru anumit, cu atât îl faci să devină mai rezistent, ca microbii de azi cu penicilina.
Poate că alte școli europene de înțelepciune să fi dat tehnici spirituale mai adecvate: steinerismul, guénonismul… Dar ce sărăcuțe s-au dovedit a fi și ele! Dac-aș ști măcar puțină Yoga. Dar ce m-a speriat întotdeauna în gândirea indiană – cea care a dat matematicilor cifra zero –  este că anulează, mai degrabă decât să edifice. Mă rog, o părere și asta…
Nu știm mai nimic despre viața spirituală aici, în Europa. Vom întâlni în curând asiatici, mari sau mai de rând, care știu câte ceva despre spirit (nu doar despre intelect) și care, pe deasupra, își pot cu ușurință însuși tot ce credem noi că avem mai bun: matematicile, fizica și tehnica noastră. Ce antimister, matematicile astea! Ele sunt misterul religios întors pe dos. Toate culturile au avut mistere și inițiere, cu simboluri încărcate de înțeles și de un bun echivoc. Noi singuri am descoperit (sau valorificat) simbolul descărcat de sens, simbolul pur, semnul matematic. Că joaca asta cu figurile și semnele (mai târziu cu structurile) a fost la început simplă joacă o spunea un geniu matematic ca Pascal, care, invitat fiind de un matematician al timpului să se întâlnească în nu știu ce oraș din Franța, îi răspundea ceva în genul acesta: „Da, bucuros, dar să vorbim de lucruri serioase, nu de matematici”.
S-a întâmplat pe urmă ceva – în afară sau chiar înainte de aplicarea matematicilor la fizică și tehnică –, probabil captarea singurului mister care mai putea opera în lumea asta profană: captarea infinitului. Matematicile noastre s-au acreditat și aplicat, dincolo de geometrismul antic, numai pentru că au îmblânzit infinitul (cu calculul infinitezimal), apoi pentru că au trișat cu el (Cantor și teoria mulțimilor). Abia de la îmblânzirea infinitului începe delirul matematic. Dar, iată, e un delir care stă la înde-mâna oricui, chiar și a negrilor cu cercei în buză.
E totuși un fel de-a vorbi să pretinzi că matematicile „stau la îndemâna oricui”. Ce nu înțelege matematicianul, când îl rogi să meargă mai lent cu demonstrațiile sale ca să-l poți urmări, este că îți trebuie o anumită animalitate spre a face bine matematici: o „bossă”, cum spunea frenologia, așa-zisă știință a spiritului, sau o protuberanță craniană în plus, sau cine știe ce încrețire a materiei cenușii. Îți trebuie ceva ca animalitatea pianistului ori a pictorului. Chestia cea mai „rațională” a culturii cere și cel mai mult talent irațional. (Vai de poporul lui Israel – vorba inginerului Goldstein –, care a vândut această animalitate superioară pentru animalitatea de primă instanță. Dacă lucrurile continuă așa, imaginez un ceas în care evreii – cel puțin cei din Israel – nu vor mai ști bine nici tabla înmulțirii.)
Cât despre câte unul ca mine, pot spune că-mi voi sfârși viața cu tristețea de-a nu fi fost matematician. Mă silesc acum, în singurătatea în care mă aflu și cu resturile de hârtie la îndemână, după ce mi-am terminat și predat autobiografia, să fac puțină matematică de unul singur. Nu spune oare Platon, în absolut, că divinitatea, rămasă singură, geometrizează? Să încerc și eu, ca un omuleț, să descopăr sau măcar să redescopăr (ca Pascal copil) puțină matematică. Știu, de pildă, începutul calculului vectorial. Iau din saltea câteva fire de paie – căci hârtia mi se termină repede și nu pot spera că mi se va da alta, deși aveam să fiu dezmințit în curând – și încep să lucrez. Mă împotmolesc de la primele teoreme. Cum a făcut Descartes să scoată din nimic (ca și dans un poêle, cum spunea el singur, într-o odaie cu sobă-cuptor, unde era încartiruit pe iarnă ca… ofițer), din nimic, adică dintr-o joacă cu axe de coordonate, geometria analitică? O reiau, căci îi știu perfect începutul, dar mă opresc iarăși, deși mai am loc să scriu pe marginea câtorva coli de hârtie unele formule regăsite.
Trec atunci la „topologia” modernilor. Poate ar fi ceva de încercat cu ea. Știu că topologia e „știința cauciucului” (sau era, până să devină o disciplină abstractă la culme), adică a figurilor răsucite oricum, care păstrează totuși anumite relații constante. Dar și de astă dată ceva – ca o femeie frumoasă mult râvnită – mi se refuză statornic. Știu perfect că după ce ai „avut” matematicile, ele nu mai sunt interesante („Cine știe cât fac unu și cu unu știe tot ce poate cunoaște spiritul uman în această privință”, spunea Descartes), ca bietele femei care nu sunt decât frumoase. Dar ce suferință să nu le poți avea!
Ca o binecuvântare, mi se dă într-o zi, prin vizetă, primul volum al ediției complete din operele lui Marx și Engels. Înțeleg că mi se vor da toate, rând pe rând, dacă vreau. Mă avânt în lectură – cititul, singura formă de viață spirituală a europeanului! – și, cu toate că traducerea e făcută după versiunea rusă, unde lipsesc paginile adânci din Manuscrisele economico-filozofice, sunt încântat. Îmi place cu-adevărat Marx? Să fi ajuns eu în situația aceasta de-a săruta mâna care m-a lovit? Sau mai degrabă sărăcia mea lăuntrică, incapacitatea mea de-a geometriza, medita și crea în gol mă fac să simt drept o binecuvântare până și lectura aceasta, în măsura în care e vorba de hârtie imprimată, așadar, pentru mine ca european, de adevăr, de viață? „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”, spusese omului european Cartea, de câteva veacuri…
Citesc febril primul volum al ediției, și încă de la capătul lui înțeleg ceva care-mi pare esențial și pentru reușita marxismului și pentru lamentabila lui nereușită ideologică pe lângă cei care sunt siliți să-l învețe. Doctrina aceasta nu poate avea sens decât: sau pentru cei fără cultură, cărora le dă câteva lozinci, în speță pentru masele de muncitori din fabrici și numai pentru ei; sau are sens pentru cei care au întârziat mai mult în cultură. E sau ceva elementar, sau ceva prea rafinat. La nivelul mijlociu nu rezistă. Dar, după victorie, tocmai la nivelul mijlociu este predată doctrina – și de aci catastrofa ei în conștiințe. În loc ca oamenii să fie lăsați să sfârșească la ea, ei încep cu ea, continuă cu ea și rămân la ea, fiind siliți să treacă examene și să învețe legi (ascultați: legi în filozofie!), sau uneori crezând chiar că înțeleg ceva și explicându-ți contradicția dialectică în sensul că un același lucru poate să fie și să nu fie: „Uite, tovarășe, pălăria asta este; dacă o duc la spate, nu mai este”. Am încercat să spun unui asemenea propagandist că mai degrabă ar putea folosi, pentru contradicția dialectică, vorba unui umorist francez, Allais mi se pare: „Ce trist este să știi că un pahar pe jumătate plin e un pahar pe jumătate gol”. Dar el mi-a replicat că asta e o vorbă pentru bețivani, care nu se potrivește cu morala proletară.

© Humanitas, 1990, 2010

Prezentare de Horia Corneliu Cicortaș
(nr. 6, iunie 2022, anul XII)