 |
|||
 |
|||
|
Avanpremieră: fragmente din romanul „Bibliotecarul Infernului” de Constantin Severin
Colegul meu bibliotecar, Giuliano Roselli, care primise această slujbă extrem de onorabilă (bibliotecarii se numărau frecvent printre consilierii viceregilor) cu 7 ani înainte, era fratele cunoscutului editor Giuseppe Roselli şi un respectat cărturar, un expert în labirintul vechilor texte alchimice. Uneori, când încep să fiu convins că viaţa mea merge pe o cale greşită, prea egoistă, în minte îmi apare cu claritate propoziţia pe care obişnuia să o pronunţe cu fermitate în timpul dezbaterilor noastre, încercând să-şi aranjeze gulerul cămăşii sale dantelate, de obicei galbenă sau albastră: „E imoral să fii liber, libertatea e o fraudă ontologică”. „Libertatea e catalizatorul major al vieţii noastre interioare”, am încercat să replic într-o zi. „Poate e bună pentru imaginaţia ta, dar nu pentru acţiunea socială”, a punctat el. Întreaga sa viaţă era dedicată celorlalţi, până la punctul în care era în stare să-şi neglijeze propriile dorinţe şi plăceri. Cred că au dreptate cei care susţin că vorbele cele mai intime, convingerile contagioase proliferează şi creează liniile de forţă ale destinului, ele par într-adevăr să atragă realitatea, aproape inexorabil. Încet, încet, blândul Giuliano, cu ochii săi albaştri luminoşi, aprinşi de viziuni, se transforma de bună voie într-o fiinţă înlănţuită, în primul rând mental, iar soţia sa, Inna, devenise cea mai mare provocare pe calea iluzorie a modificării destinelor celorlalţi. Aceasta fusese în tinereţe o prostituată de origine rusă, originară din Sankt Petersburg, unde colegul meu fusese invitat de două ori, ca să-i ajute pe bibliotecarii imperiali să organizeze imensele colecţii de cărţi. S-au cunoscut într-o seară la un han, într-o mică sală cu câteva mese mici şi scaune scorojite, erau în acel moment doar ei şi o viespe insistentă, care încerca de zor să intre în paharul cu vin roşu al lui Roselli, ea îl privea fix, cu gura întredeschisă, cu o expresie ciudată pe chip, pielea lui se făcuse de găină, „o clipă universul fizic a încetat să mai existe”, aşa cum scria într-un jurnal, pe care l-am găsit pe biroul său. A intrat pe neaşteptate într-o intensă poveste de dragoste, un fel de sălbatică abandonare, iar după două săptămâni plecau împreună spre Napoli. Efortul său uriaş de a schimba comportamentul Innei este încă proverbial în Napoli, acum poţi citi în jurnalul său publicat postum propoziţii precum aceasta: „Viaţa ta e un manuscris viu, plin de erori, dar care pot fi corectate”. În primii cinci ani de convieţuire se pare că a avut succes, dar după naşterea celui de-al treilea copil, o fetiţă, Inna devenise o dulce ameninţare pentru toţi amicii săi, mă includ aici şi pe mine. Era una dintre cele mai voluptuoase femei pe care le-am cunoscut şi o genială tehniciană a sexului, chiar şi acum îmi năvălesc în memorie textura fină a pielii, sânii rotunzi şi pietroşi, ochii negri şi vocea hipnotică, o marcă certă a senzualităţii infinite. Mi-a spus de la început că are nevoie să-i spun vorbe magice ca să mă poată iubi, dar deşi iubirea pare într-adevăr nedespărţită de cuvânt, de comunicare, în scrisorile parfumate pe care mi le expedia zilnic accentua mereu că sufletul e întotdeauna mai sensibil şi mai elocvent decât un cuvânt perfect. Îmi amintesc şi acum un fragment dintr-o scrisoare, care m-a făcut să înţeleg mai bine sufletul femeii slave: „Eu cred că dragostea ar trebui să fie neîngrădită, violentă şi disperată, în caz contrar îşi pierde sensul…” Într-adevăr, toate femeile slave din viaţa mea m-au iubit cu o frenezie şi o disperare aproape apocaliptice. Era aproape imposibil să rezişti pasiunii şi farmecului ei, deşi era cu zece ani mai în vârstă ca mine. Biblioteca lua foc, atunci când nimfa blondă făcea câţiva paşi înăuntru. Eram captivat de funcţia mea publică de la Biblioteca Regală din Napoli, mai târziu am realizat că aceasta a fost şi o uimitoare şansă de a fi fost ghidat pe calea viitoarelor mele destinaţii, Viena şi Ada Kaleh. Şi am experimentat o stranie senzaţie de re-cunoaştere, necunoaştere şi pre-cunoaştere, când am găsit pentru prima dată o menţiune despre insula Ada Kaleh într-un manuscris în limba latină, semnat în secolul al XII-lea de către geograful şi cartograful arab, Muhammad al-Idrisi, care a fost mulţi ani consilier la Curtea din Palermo a Regelui Roger al II-lea al Siciliei. Deşi numele insulei era Saan în acea perioadă, mi-am dat seama că era vorba despre Ada Kaleh, după ce am studiat harta „Tabula Rogeriana”, una dintre cele mai avansate hărţi străvechi ale Eurasiei şi nordului Africii, concepută de acelaşi Al-Idrisi. După câteva luni, în timpul unui dialog în biblioteca în care lucram, cu binecunoscutul editor Antonio Bulifan, am avut surpriza să aflu că el vizitase în 1693 insula Ada Kaleh. Am avut ideea să-l invit într-o seară la „Taverna Del Cerriglio”, locul favorit al lui Caravaggio cu o sută de ani înainte, din mijlocul zonei Borgo Orefici (Burgul Aurarilor), unde pot fi găsiţi şi azi cei mai buni bijutieri din oraş. Mă frământa mult gândul de a afla mai multe amănunte despre acea mică insulă de pe Dunăre, situată între malurile sârbesc şi valah şi disputată de două mari puteri ale timpului, Austria şi Turcia. Beau un pahar de vin roşu de Capri cu prietenul meu Agostino Fiori, student la Facultatea de Drept, iar atmosfera din tavernă este deja încinsă, avem în jur numeroşi bărbaţi, care discută cu voce tare în italiană, spaniolă, franceză sau germană, printre ei se află şi câteva femei tinere, trei muzicanţi cântă la mandolină, caccavella (un instrument napolitan, alcătuit dintr-o membrană întinsă de-a lungul unei camere de rezonanţă, ca un tambur) şi tammorra (numele nostru pentru tamburină), aproape toate mesele şi scaunele din lemn masiv sunt ocupate, observ câteva scări din lemn suspendate de tavan, chiar deasupra noastră, cu frânghii care leagă cununi de ceapă şi de usturoi, acum privirea mea e furată de câteva graţioase mandoline şi chitare expuse în nişele din zidurile albe, vrăjitorii sunetului interpretează un canzone napoletana, admir frumoasele arcade de tip romanic şi iată-l pe Antonio Bulifan lângă noi, tocmai a sosit prin acelaşi pasaj îngust, care dă în strada aglomerată. Chiar acum, după câteva secole, când îmi amintesc de Antonio, primul lucru care mi se strecoară în minte e vocea lui catifelată. Când te-ai născut în Napoli, sunetul şi muzica reprezintă hrana inefabilă a sufletului tău. - Fiesta noastră poate să înceapă acum, spune Agostino. El este unul dintre puţinii bărbaţi blonzi din oraş, mama sa e originară din Ucraina. Un foarte pasionat cititor de poezie şi de filozofie, prietenul meu are acum o poveste de dragoste cu Inna Roselli şi nu-mi permite să spun nici cel mai mic cuvânt împotriva ei. - Cum ţi-a venit ideea să vizitezi Ada Kaleh? Întrebarea mea abruptă face să răsară un zâmbet pe chipul lui Antonio, încadrat de un bogat păr alb şi cârlionţat. - Nu a fost ideea mea, în acea perioadă am cunoscut o poetă interesantă din Pisa, Maria Selvaggia Borghini, şi în 1693 m-am hotărât să-i public o carte. E o femeie profundă şi frumoasă, o ferventă catolică, frumuseţea ei are ceva solemn, de efigie romană, cu un profil perfect şi un adorabil păr şaten, lung şi creţ. Mă simţeam de asemenea foarte atras de parfumul unic al vocii sale, parcă simţeam că în preajma ei chiar vocea mea devenea mai melodioasă şi mai luminoasă, avea un grăunte solar în miezul ei. M-am îndrăgostit nebuneşte, dar ea încerca cu fineţe să mă îndepărteze de gândul unei posibile poveşti de dragoste. Dar salvarea mea a fost tocmai numele Ada Kaleh, pe care l-a pronunţat într-una din numeroasele noastre discuţii, din acel moment aveam o ancoră pentru atingerea scopului meu. Când a început să-mi spună povestea insulei, i-am promis pe loc că o voi duce în acel loc. Era o minunată zi de mai când am părăsit împreună Napoli, cu diligenţa, iar după o săptămână ne aflam deja într-o barcă închiriată în satul Tekija, care ne-a dus în micul nostru paradis, ţinta visului meu neostoit. Şi am găsit acolo, într-o aşezare orientală şi patriarhală, în casa unei familii de evrei sefarzi, dragostea pură, ca un dar al luminii şi al sunetului. O iubire care transformă lumea şi amintirile în voci ale îngerilor, care te înfioară în anumite momente magice. Un vechi samovar turcesc era piesa centrală din camera noastră, iar pentru noi devenise un fel de diapazon, atât pentru sunet cât şi pentru lumină. Degetele noastre febrile au început să se încrucişeze şi să vibreze împreună, pentru prima oară, pe învelişul său strălucitor de argint. A atinge containerul în formă de urnă, străbătut vertical de o ţeavă din cupru în mijloc, era un ritual cotidian, un fel de descărcare a curenţilor ascunşi de sub piele. Probabil cunoaşteţi, pielea unui îndrăgostit e la fel de încordată precum cele opt corzi ale unei mandoline napolitane. Cupidonul de argint reflecta aproape fiecare îmbrăţişare de pe micul pat cu lenjerie de culoare roşie, în lumina tremurătoare a candelabrului de bronz, originar din Spania. Uneori, dimineaţa, puteam admira în oglinda samovarului umbra unui porumbel pe umărul meu stâng, prietenul nostru argintiu care aştepta o bucăţică de pâine proaspătă, în cadrul ferestrei gotice. Dar apogeul experienţei noastre singulare cu acest minunat samovar, având inscripţia K.P. Adapazari 1658 pe suportul de granat verde, erau momentele în care umpleam ţeava cu combustibil solid (conuri de pin, cărbuni, aşchii de lemn) şi îl aprindeam pentru a fierbe apa. Atunci samovarul începea să cânte. Auzeam sunete variate, de la cele joase la cele acute, şi încercam să le descifrăm înţelesurile legate de destinele noastre. Tonalitatea dulce a vocii mamei. Răsfoitul paginilor unei cărţi vechi. Sunetele înalte ale unui plâns de copil. Scârţâitul uşii deschise. Paşii unui hoţ. Zefirul din ţinutul natal. Zgomotul ciocului unui cocor. Susurul unui izvor de munte. Niciodată nu voi înţelege de ce dragostea m-a transformat într-un umil copist de sunete pe această insuliţă exotică, dar pot să afirm cu tărie că a fost prima şi ultima dată în viaţa mea când am intrat în acest joc, încercând cu iubita mea, Maria, să înţelegem sufletul unui samovar şi reflecţia sa în sufletele noastre, să ne îmbătăm cu sunete. Ada Kaleh stăruie acum în memoria mea precum un balans sonor şi o hartă sonoră de voci transfigurate, ca şi cum toate celelalte simţuri s-ar fi topit în Imperiul Auzului, vuietul Dunării suprapus peste fâlfâitul nenumăratelor rândunici, melodiile cântate la lăută de câţiva bătrâni de origine turcă, şoaptele samovarului, bolboroseala credincioşilor care spuneau rugăciuni, strigătele negustorilor de dulciuri orientale şi cele ale copiilor. Prezenţa noastră în acel loc magic părea o nuntă sonoră a două voci magnetice îndrăgostite, fascinate de perfecţiunea sunetelor. Acum iartă-mă Nini, dar voi face o scurtă pauză, îmi face cu ochiul vulturul de pe blazonul Casei Imperiale Ruse, imprimat pe foiţa de aur a filtrului ţigării mele favorite, ’’Sobranie Black Russian’’. Am aflat de această marcă (cu un tutun de lux, amestec de Virginia, Latakia şi Yenidje, care se numără printre cele mai vechi şi rafinate din lume) tot în Ada Kaleh, în perioada în care Regele României, Carol al II-lea, vizitase insula. Nu voi mai desface prea mult ghemul întâmplărilor din vremea în care eram bibliotecar în Palatul Reale, o perioadă fastă în care am aprofundat studiile de alchimie şi de magie, aş dori să redau mai degrabă un moment de răscruce în viaţa mea, întâlnirea din 1720 cu Prinţul Eugen de Savoia. Mare iubitor de artă, venise la noi să cumpere un tablou de Caravaggio pentru noul său palat în stil baroc, Belvedere din Viena, reşedinţa sa de vară, iar cei din Casa Regală i-au sugerat că ar trebui să mă caute, eram un expert demn de încredere în opera sa şi a principalilor discipoli din Napoli, Giovanni Battista Caracciolo şi Artemisia Gentileschi, prima femeie admisă în Academia de Artă şi Desen din Florenţa. Poate ar trebui să accentuez că paginile adresate ţie, dragă Nini, nu sunt decât frânturi dintr-un nesfârşit monolog interior, care îmi colorează acum existenţa destul de anodină din Australia. Tensiunile dintre conştiinţa de sine şi îndoiala de sine fac monologul interior mai fecund, mai expresiv, mai cioranian. O stranie asimetrie guverna făptura faimosului Prinţ, om de arme şi patron al Artelor: deşi era foarte mic de înălţime avea umerii largi şi gâtul lung, capul cu mult mai mare în comparaţie cu întregul, în timp ce faţa era îngustă, irizată de dinţii laţi şi strălucitori din faţă, cu buza superioară extrem de mică, aproape insesizabilă. Senzaţia de aparentă urâţenie a unei astfel de alcătuiri era însă repede înlăturată de privirea hipnotică a ochilor săi de smarald, de o frumuseţe neobişnuită. Iar peruca imensă, cu râuri de cârlionţi gri cu reflexe argintii, accentua o apariţie aproape galactică. - Caravaggio era un zeu al războiului, care ştia să picteze. De câte ori mă aflu în faţa unui tablou semnat de el, trăiesc aceleaşi senzaţii pe care le am atunci când sunt pe câmpul de luptă, îmi spune distinsul meu oaspete. Acum două săptămâni am admirat la biserica dominicană Sfântul Paul din Antwerp „Madona cu Rozariul”, de aceea aş dori să aud povestea acestei lucrări tulburătoare, se spune că a fost pictată chiar în Napoli. - Desigur, Excelenţa Voastră, e cea mai mare pictură în ulei pe pânză a Maestrului şi a fost realizată foarte repede, a lucrat ca în transă între 8 ianuarie şi 15 iulie 1607, fiind gândită ca piesă principală a altarului capelei San Domenico Maggiore, aparţinând faimoasei familii aristocratice Colonna, protectorii săi de aici, după fuga din Roma. Michelangelo Merisi, supranumit Caravaggio după locul său natal din Lombardia, nu ar fi ajuns niciodată artistul uriaş pe care îl ştim fără relaţia apropiată cu alte două personalităţi ale vremii, marchiza Costanza Sforza Colonna, femeia-umbră a vieţii sale, care l-a îndrumat şi i-a vegheat destinul încă de la naştere şi Sfântul Carlo Borromeo, cardinalul de Milano, duhovnicul şi sfătuitorul de taină al Costanzei, un triunghi astral care a făcut posibil un capitol glorios din istoria artei. Costanza era fiica faimosului protagonist al bătăliei de la Lepanto din 1571 împotriva turcilor, Marcantonio Colonna, desemnat în 1577 vicerege al Siciliei de către regele Filip al II-a al Spaniei. Copilăria ei liniştită şi presărată cu întâmplări şi vise frumoase a luat luat o turnură dramatică la vârsta de 12 ani, când a devenit victima unei afaceri matrimoniale: reprezentanţii celor două vechi şi faimoase familii cu ramificaţii în toată Italia, Colonna şi Sforza, au hotărât să o mărite cu Francesco Sforza, pe atunci un adolescent de 17 ani, iar cei doi tineri s-au mutat împreună în palatul din Caravaggio. Se pare că micuţa şi sensibila marchiză de Caravaggio nu a dorit să-şi înceapă viaţa erotică atât de devreme, fapt pentru care ar fi fost maltratată de soţ. „Dacă nu mă eliberezi din această casă şi de acest soţ, mă voi sinucide, puţin îmi va păsa dacă îmi voi pierde sufletul deodată cu viaţa”, îi scria disperată tatălui ei, în 1568. Marcantonio Colonna l-a rugat pe prietenul său, Carlo Borromeo, pe atunci arhiepiscop de Milano, să intervină şi să o liniştească, eventual să o ducă la o mănăstire. Sfaturile şi influenţa sa au fost benefice, deoarece Costanza s-a împăcat cu Francesco, iar în 1569 l-a născut pe primul dintre cei şase fii ai lor, Muzio. Fermio Merisi, tatăl pictorului, era arhitectul Casei Sforza din Caravaggio, iar cei doi tineri soţi, Costanza şi Francesco, au fost martori la căsătoria sa din 1571, cu Lucia Aratori. Aşa se explică relaţia apropiată, pe viaţă, cu marchiza Costanza, care l-a tratat la început aproape ca pe propriul său fiu, apoi se spune că a avut cu el chiar o poveste de dragoste, deşi era cu 16 ani mai în vârstă, de altfel ea a rămas văduvă de la vârsta de 25 de ani. În perioada copilăriei l-a învăţat principiile fundamentale ale credinţei creştine şi i-a încurajat talentul de desenator, ulterior l-a recomandat unor maeştri din Milano, fiind acceptat de Simone Peterzano, cu care a început să înveţe de la 13 ani tainele picturii în ulei, apoi i-a comandat lucrări şi l-a recomandat unor membri ai familiei sale din întreaga Italie, care de asemenea l-au sprijinit şi i-au cumpărat tablouri, iar în perioada în care se afla în exil, datorită acelui tragic incident cu un tânăr din Roma, Ranuccio Tomassoni, pe care l-a ucis din cauza unei faimoase curtezane, Fillide Melandroni, marchiza şi-a folosit toată influenţa la Vatican pentru a obţine anularea condamnării sale la moarte. Lumina vibrantă şi misterioasă a tablourilor sale, viziunea artistică dominată de iubirea şi de compasiunea pentru cei săraci şi abandonaţi au izvorât în mod cert din influenţa exercitată de faptele şi vorbele înflăcărate ale cardinalului Carlo Borromeo, care a transformat comunitatea catolică din Milano într-un loc al credinţei fervente, al căutării purităţii, austerităţii şi splendorii sale originare. Exemplul său personal, neîncetata penitenţă şi rugăciune, caritatea şi sacrificiul întru Hristos, grija pentru cei aflaţi în suferinţă, curajul cu care i-a îngrijit pe bolnavi în timpul ciumei din 1576, vizitele sale în leprozerii, cu asumarea unor riscuri atât de mari, alcătuiesc o pagină de neuitat din istoria bisericii catolice şi nu întâmplător Carlo a fost canonizat, la 26 de ani de la moartea sa. Probabil Prinţul Eugeniu de Savoia a fost plăcut impresionat de taifasul nostru de peste două ore, în care subiectele au început să se înşire precum mărgelele pe aţă, de la Caravaggio la Vico şi Descartes, de la alchimie şi magie la istoria oraşului Napoli, fiindcă în final mi-a lansat neaşteptata şi măgulitoarea invitaţie de a deveni bibliotecar la Biblioteca Imperială din Viena, care rivaliza atunci cu Biblioteca Vaticanului. Am acceptat fără să stau prea mult pe gânduri, iar peste trei luni eram deja în cel mai important oraş de pe tot cursul Dunării.
Constantin Severin | ||
