Franca Rame şi Dario Fo, o iubire de Nobel care a durat şaizeci de ani

În ediţia specială din martie dedicată figurilor feminine din cultura italiană şi română, vă prezentăm, în traducere românească, portretul cunoscutei actriţe de teatru Franca Rame (1929-2013), realizat de soţul acesteia, inegalabilul Dario Fo (1926-2016) – dramaturg, regizor, director de companii teatrale, scenograf, cântăreţ, povestitor, pictor, colecţionar de artă şi actor, laureat al premiul Nobel pentru literatură în 1997. Cei doi s-au căsătorit în 1954 şi au fondat în 1958 Compania Dario Fo-Franca Rame (Dario Fo fiind regizorul și dramaturgul grupului, Franca Rame prima actriță și administrator), companie care, în anii următori, va avea un mare succes de public în circuitul teatrelor instituționale din Italia.
Textul este extras din cartea-interviu Il mondo secondo Fo. Conversazione con Giuseppina Manin (Lumea văzută de Fo. Convorbire cu Giuseppina Manin), apărută în 2007 la Editura Guanda din Parma. Traducere inedită de George Popescu


Franca forever


Puţin mai încolo, un perete mai departe, un alt portret. De data asta, nuanţele sunt puternice, intense, senzuale. Potrivite Francăi. Cealaltă femeie din viaţa lui Dario. Jumătatea sa în toate, inclusiv în Nobel.


- Suntem împreună de mai mult de jumătate de veac, mai multă dragoste decât asta... Nu a fost mereu uşor, dar a meritat întotdeauna. Nu suntem un cuplu ca la carte, ne-am certat de multe ori, poate chiar uneori ne-am făcut rău. Dar niciodată nu am putut să ne lipsim unul de celălalt. Franca este parte din mine, cred că am iubit-o la prima vedere. Şi era într-o fotografie. Pe vremea aceea eu eram un lungan, un „vlăjgan”, cum se spune prin locurile noastre, puţin peste douăzeci de ani. În timp ce ea era deja o divă, o splendoare pentru care oricine ar fi recurs la orice.


- Dar cu acel aspect atât de puţin latin lover, cum vă descurcaţi cu fetele?

- Să spunem că mi-a mers mereu binişor. Frumos, nu, nu am fost niciodată. Am înţeles încă de la început că nu acela era punctul meu forte. Ca fizic nu arătam rău, slab şi înalt, spatele lat, musculos, nici un fir de grăsime. Însă faţa te dădea peste cap: nasul întru nimic de grec, ochii rotunzi ca o minge, dinţii mari în afară… Însă, plăceam. Nu eram frumos şi, pe deasupra, eram sărac. Pentru a avea succes, trebuia să mă bazez pe altceva. Ceva ce mi-a reuşit mereu: să le fac să râdă. Astfel, am înţeles că fetele pot rezista tuturor, în afara celor care reuşesc să le distreze. Am experimentat acest lucru de multe ori. Râsul scade tensiunea şi dacă ea se relaxează… Şi azi, când un tânăr îmi împărtăşeşte vreo problemă în dragoste, îi dau un sfat sigur: fă-o să râdă şi îţi va cădea în braţe.


- O reţetă care a funcţionat şi cu Franca?

- Eh, nu, în acest caz am fost depăşit. Ea mă făcea să râd! Ea a fost mereu glumeaţă, sarcastică, imprevizibilă. În acele vremuri, în 1951, abia începusem să fac teatru într-o revistă estivă condusă de Franco Parenti, cu titlul Şapte zile la Milano.Cu câteva luni înainte, în casa unor prieteni de-ai mei, mi-a picat cu tronc o fată splendidă, o blondă care îţi tăia răsuflarea… Înrămată. Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la fotografie. Cine e? Cu ce se ocupă? Vreau să aflu imediat totul despre ea. Se numeşte Franca, este o subretă, se trage dintr-o veche familie de actori-păpuşari. Tatăl ei, Domenico Rame, a fost un mare comediant de artă. Pe lângă faptul că era un legendar socialist anticlerical, era şi unul care oferea încasările seratelor susţinerii muncitorilor luptători. Iar mai la stânga lui se afla fratele, Tommaso, intelectualul companiei, cel căruia îi era încredinţat rolul de textier şi adaptator al operelor care urmau a fi puse în scenă. Ar fi făcut scenariu şi după Capitalul lui Karl Marx, dacă nu ar fi existat cenzura! Franca a urmat tradiţia neamului. Îi este suficientă răsfoirea unui text pentru a înţelege din zbor dacă merită osteneala sau e de aruncat.
Aflu şi alte lucruri despre ea: cântă, dansează, recită. Şi este de-a dreptul neruşinat de frumoasă. Distantă şi luminoasă, din acea fotografie irezistibilă alb-negru, îmi face cu ochiul. Ochii mei se măresc şi mai mult, fixaţi pe acea imagine. Au trecut mai mult de cincizeci de ani şi încă nu reuşesc să mi-i dezlipesc de ea.



În cel mai „dulce stil nou”, Dario se îndrăgosteşte. De o femeie pe care încă nu o cunoaşte, dar despre care într-un fel „ştie” că, mai devreme sau mai târziu, va fi a „sa”. Pentru a o întâlni personal, nu va trebui să aştepte mult. Lumea teatrului este mică, în acele vremuri se cunoşteau cu toţii. Ocazia o va constitui, bineînţeles, un spectacol, chiar acela cu titlul „Şapte zile la Milano” al lui Spiller şi Carosso, care debutează la Teatrul Odeon, aproape de piaţa Domului, în ’51. Fo şi Rame sunt amândoi angajaţi de apreciata companie Nava-Parenti. Şi ajung, fără să ştie unul de altul, să repete pe aceeaşi scenă.


- Când m-am trezit faţă-n faţă cu ea, inima a început să bată nebuneşte, bum-bum… Ea mă priveşte, îmi zâmbeşte. Ştie că sunt înscris la Arhitectură şi este amabilă: „Un actor-pictor-arhitect… Aveam nevoie!”. Cuvinte drăguţe, dar nimic mai mult. Şi, la urma urmei, ce pretenţii puteam avea? La cât de încântătoare e, Franca are în preajmă un număr impresionant de curtezani, care o înconjoară, o răsfaţă, o invită la cină cu numeroase maşini de serie. Eu, care nu am nici măcar o bicicletă, înalt şi slab şi cu dinţii mari, ce şansă aş putea avea vreodată? Nu aş vrea să mă identific cu vulpea care se întinde mai mult decât i-e plapuma ca să ajungă la struguri. Îmi spun că e mai bine să îmi potolesc sentimentele şi să mă gândesc la altceva. Însă ea este acolo, în fiecare zi lângă mine, atât de sigură şi insuportabilă pe scenă. Nu este uşor să te prefaci că nu o vezi. Încerc totul: mă uit mai departe, încerc să trec peste ea. Problema e că, făcând pe orbul, mă trezesc că mă lovesc de culise şi de pilaştri din scenă la fiecare pas. O tehnică pe cât de riscantă, pe atât de inutilă. Până când într-o zi, chiar după nişte culise, ea se aproprie, mă împinge către un perete şi mă sărută. Ce am simţit? Am rămas acolo, lipit de perete, transformat de-acuma în parte din scenă.


- Eh, acum era totul clar.

- Aşa am gândit şi eu. De fapt, nu. Mi-era teamă să nu sfârşesc păcălit ca în povestea lui Boccaccio, unde un sărut pentru a plăti penitenţa este confundat cu un act de iubire şi duce la un dezastru de râsul tuturor. Atunci, pentru a mă agăţa din nou de vis, am început să o curtez aşa cum se cuvenea în opinia mea. În picioare. Da, dragostea noastră a fost pedestră, construită pas cu pas pe străzile din Milano, ale cartierului Garibaldi unde trăia ea în casa surorii, până la capătul străzii Foppa, unde locuiam eu. Noaptea, după terminarea spectacolului, întâi o însoţeam eu acasă, apoi mă însoţea ea pe mine şi din nou eu… Astfel, ne dădeam sărutul de noapte bună de cel puţin cinci sau şase ori. Până când, într-o seară, Franca a izbucnit: „Scuză-mă, dar nu e mai bine dacă ne aşezăm pe băncuţa aceea şi ne sărutăm bine la fiecare jumătate de oră?”. Este adevărat că atunci când iubeşti, în special când suntem copii, nu ai nevoie de bani. Iar eu nici nu mă simţeam umilit pentru că acceptam, uneori, ca ea să plătească prânzul într-o lăptărie. Astfel, eram mereu împreună. Unul dintre gesturile care îmi făceau inima să tresalte de bucurie era să o văd că îi refuza pe pretendenţii cu maşini atunci când îi propuneau să o ducă acasă şi adăuga: „Trebuie să ajung acasă repede. Mulţumesc, dar iau tramvaiul.”



- Oricine îşi poate da seama că voi reprezentaţi proba vie că dragostea există şi rezistă, chiar şi în teatru.

- O probă deloc uşoară, nici nedureroasă. În acele vremuri, Franca avea deja succes şi lumea cinematografică începuse să o observe, propunerile începuseră să curgă chiar dacă rolul oferit era mereu acelaşi: gâsculiţa cea frumoasă sau şanteza nemiloasă. Cinematograful, scenă după scenă, a purtat-o prin Italia câţiva ani. De cealaltă parte, eu eram angajat la o companie de varietăţi cu Giustino Durano şi la rândul meu călătoream… Relaţia noastră s-a resimţit din această cauză. Chiar s-a întrerupt. Când eşti departe de cel iubit e uşor de văzut cum se sting sentimentele. „Peste firul care îi leagă pe îndrăgostiţi nu trebuie aşternută uitarea profundă”, spune Catul. Păcat, o poveste aşa frumoasă se făcea bucăţi.
Din fericire, după ceva timp, ea s-a întors la teatru. Ne-am regăsit la Piccolo Teatro, în scenele din Degetul în ochi, piesa satirică pe care o scrisesem împreună cu Parenti şi Gustino Durano, cu pantomime de Jacques Lecoq. Primul exemplu de reprezentaţie satirică în Italia postbelică. A avut un succes incredibil: patru luni consecutive cu casa închisă, numai la Milano! Şi a plouat cu primele cenzuri. Între obiective, figura lui Andreotti dusă pe scenă. Ne-au impus să-l îndreptăm: la revedere acea cocoaşă, la revedere acea voce de preot! În companie eram treisprezece, mimi, actori, cântăreţi, dansatori. Am făcut turul Italiei. Franca şi cu mine eram mereu împreună. Anul următor eram căsătoriţi. I-am cerut să ne căsătorim într-un bar din piaţa Imperatore Tito, lângă bulevardul Umbria. Era vară, oraşul pustiu, noi doi eram singurii clienţi. Îmi vine în minte acea melodie a lui Gino Paoli: „Într-o cafenea la periferie, ne-am iubit pentru prima dată…” Eu trebuia să plec într-un turneu. Altă separare, nu voiam să o pierd din nou. Franca, ne căsătorim? Ea mă priveşte şi izbucneşte în lacrimi. Ospătarul băgăreţ, care servea cafeaua, a intervenit: „Nu vă supăraţi, domnişoară. Veţi vedea că totul va fi bine… După aceea, vă veţi împăca”. Nuntă cu toate aprobările cerute. Pentru a nu o îndurera pe mama sa, catolică practicantă, deja trecută prin căsătoria civilă a celeilalte fiice, Pia, cu Carlo Mezzadri, s-a decis pentru biserică. Dar nu orice biserică! Dacă tot ne-am hotărât, am ales biserica Sant’Ambrogio. Eu în haine de culoare închisă, ea în alb, cu o pălărie mare. Multe flori, multe rude şi prieteni. Profesori şi foşti elevi din Brera şi din lumea spectacolului, evident. Chiar şi preotul care oficia căsătoria nu era un preot oarecare, ci nici mai mult, nici mai puţin decât episcopul bisericii. Era foarte simpatic, foarte pasionat de teatru. Cred că a fost bucuros că ne-a căsătorit, chiar dacă piesa Degetul în ochi, cu valenţele sale satirice, nu era prea agreată de lumea catolică, astfel că pe porţile bisericilor numele noastre apăreau pentru a-i pune în gardă pe credincioşi să nu vină să ne vadă. Dar episcopul bisericii Sant’Ambrogio s-a făcut că plouă. Prins de un val de onestitate, am dorit să clarific lucrurile: „Părinte”, i-am spus, „eu vin la Dumneavoastră să mă căsătoresc, dar să ştiţi că sunt ateu”. „Nu-ţi face griji”, mi-a răspuns. „Unii vorbesc de Dumnezeu la fiecare pas şi nu îl întâlnesc niciodată, alţii nu vorbesc niciodată de el şi poate într-o zi îl vor întâlni cu adevărat”.




Dario Fo şi Franca Rame




Traducere de George Popescu
(nr. 3, martie 2022, anul XII)