Dario Fo: „Numai jocul, curajul şi ironia pot face suportabilă ideea sfârşitului”

În acest număr vă propunem o nouă întâlnire cu Dario Fo, celebrul dramaturg, regizor, director de companii teatrale, scenograf, cântăreţ, povestitor, pictor, colecţionar de artă şi actor, laureat al premiul Nobel pentru literatură în 1997. Alături de cunoscuta actriţă de teatru Franca Rame (1929-2013), cu care s-a căsătorit în 1954, a fondat în 1958 Compania Dario Fo-Franca Rame (Dario Fo fiind regizorul și dramaturgul grupului, Franca Rame prima actriță și administrator), companie care, în anii următori, va avea un mare succes de public în circuitul teatrelor instituționale din Italia.
Publicăm în continuare o nouă traducere inedită din excelenta carte-interviu Lumea văzută de Fo. Convorbire cu Giuseppina Manin. Originalul, Il mondo secondo Fo. Conversazione con Giuseppina Manin, a apărut în 2007 la Editura Guanda din Parma.
În acest capitol este înfruntată tema sfârşitului vieţii, despre care inegalabilul Dario Fo afirmă: „Numai jocul, curajul şi ironia sunt cele trei componente care pot face suportabilă ideea sfârşitului”.

A portretiza morţii

Leonardo este printre marile dumneavoastră iubiri din lumea picturii. Lui şi lui Caravaggio le-aţi dedicat şi două mari lecţii-spectacol. A treia, cu ocazia recentei mari expoziţii de la Mantova (iulie 2006), este însă dedicată lui Andrea Mantegna, pictor pe care l-aţi numit chiar „maestrul tuturor”.

Un artist incredibil, mai inovator decât s-ar putea crede. Unul capabil să îmbine sensibilitatea coloristică a veneţienilor cu plasticitatea puternică a şcolii toscane. Studiile sale cu privire la perspectivă ating culmi magistrale, aproape iluzioniste. A învăţat de la cei mai mari, de la Paolo Uccello la Donatello, de la Leon Battista Alberti şi Piero della Francesca la Giovanni Bellini, cu a cărui soră se va căsători. Pe de altă parte, lecţia lui Mantegna va fi decisivă în formarea celorlalte genii ale istoriei artei. Leonardo, în primul rând. Dar ceea ce pare uimitor azi, când la 30, 40 de ani ne considerăm copii cu diplomă, care nu ştim de unde să începem, este precocitatea acelor talente. La 17 ani, Andrea Mantegna este deja un maestru. Oricum, în acele vremuri nu îţi permiteai să rămâi un băieţandru prea mult timp, trebuia să creşti în grabă. Aşa că, la zece ani, Mantegna se află deja într-un atelier. Era băiatul bun la toate al lui Squarcione, pictor foarte priceput să descopere copii ingenioşi pe care să-i exploateze la maxim. În acelaşi atelier, se mai află un băiat căruia îi este rezervat un viitor strălucit, Cosme Tura. Dar, între timp, acei tineri ucenici trudeau ca nebunii. Un efort nemaipomenit, dar şi un sistem, brusc dar eficient, pentru a învăţa tot ceea ce este de învăţat în grabă: cum se realizează o frescă, cum se întinde o pânză, cum se amestecă o culoare, cum se întinde şi cum se trage. Pe scurt, munca unui pictor. Un laborator foarte dur, dar de acolo, cine este hărăzit iese format, gata să se descurce singur pe orice front. Din acest motiv, la numai 17 ani, Mantegna putea deja să se numească maestru.


Ucenicii dure. Ca pe vremuri…

Parţial, o experienţă pe care am gustat-o şi eu. Anii din Brera au fost de formare, intenşi, chiar violenţi. Pentru un băiat ca mine, care venea dintr-un mic sătuc de sticlari şi contrabandişti, faptul de a mă afla pe neaşteptate, fără experienţă, în contact cu cei mai mari artişti ai momentului, De Chirico, Savinio, mi-a provocat o emoţie de necontenit. Adevărate genii proclamate, şi totuşi, în acele vremuri, inaccesibile. Noi, studenţii, ştiam mereu unde să-i găsim. Ieşiţi de la Brera, ne împrăştiam cu toţii, care la Giamaica, care la cafeneaua administrată de legendara mama Lina, care la Lăptăria la fel de faimoaselor surori Pirovini. Eu, care nu aveam bani nici măcar pentru un suc, îi ajutam cum puteam, la nevoie la strângerea meselor, la servire. În schimb, aveam ocazia să stau acolo, să le ascult discursurile, să pot respira profund acea atmosferă plină de idei, pasiuni, frământări. Era un moment în care toţi călătoreau, toţi mergeau peste tot, toţi reveneau din locuri legendare, de la Paris, de la Roma, povestind despre ultimele expoziţii văzute, de noile tendinţe în pictură şi poezie. Încrengături de arte care explică cum de la acel cenaclu cu adevărat de boemă au rezultat personaje extraordinare ca Emilio Tadini, născut pentru a fi poet şi care ulterior s-a îndrăgostit de teatru, scrisese comedii şi a sfârşit prin a ajunge pictor. Acelaşi lucru se poate spune despre Alik Cavaliere sau Arnaldo Pomodoro.


Ambianţe cu adevărat extraordinare, pentru un tânăr un adevărat privilegiu să poată face parte din ele…

Da, cu toate că nu lipseau aspectele mai puţin plăcute. Spre exemplu, la cincisprezece ani frecventam sălile de anatomie pentru a desena corpurile morţilor. Puţin pentru a face practică pe corpul uman, puţin pentru că erau modele care nu costau un sfanţ şi puţin pentru a câştiga un ban. În acele vremuri, spitalele plăteau studenţii cei mai buni ai Academiei pentru a avea studiile anatomice cele mai precise cu putinţă. Evident, era important să surprinzi totul şi în cele mai mici detalii. Pe dinafară şi pe dinăuntru. Uneori până în despicăturile efectuate de anatomo-patologi în acele corpuri: oasele dezvelite, muşchii descărnaţi… La primele experienţe mi s-a făcut rău, vomitam. O grămadă de timp nu am mai putut să mănânc carne. Dar după aceea… Mă întorceam cu dosarul sprijinit pe genunchi, creionul în mână, să trasez liniile, pliurile, cicatricele acelor corpuri inerte, fără viaţă. Exact contrariul acelor modele care pozau goale la Brera, voluptoase, senzuale, superbe. În orice caz, pentru un tânăr, experienţe violente.


O abordare precoce a morţii. A te măsura cu ea, mai devreme sau mai târziu, e inevitabil, chiar dacă nu totdeauna revine…

Nu mi-e frică de moarte. Ceea ce mă indispune cu adevărat e să nu mai pot trăi…pentru că viaţa a fost generoasă cu mine. Mi-a permis să realizez mai multe vise decât aveam. În concluzie, faptul de a părăsi această viaţă mă întristează puţin. Dar, dincolo de asta, nu, moartea nu mă sperie. Nu sunt un credincios, nu îmi imaginez nicio lume de dincolo. Însă, fără a trece cumva în metafizică, îmi place să-mi imaginez, să sper, că ceva din spiritul nostru va supravieţui. Cel puţin, atâta timp cât va exista amintirea cuiva care să-l determine să acţioneze. Poate că de aceea bătrânii din satul meu mergeau la cimitir să vorbească cu morţii. Obiceiuri uitate, nici eu n-am mai făcut asta de când eram copil. Din contră, trebuie să vorbeşti cu morţii pentru a-i păstra mereu vii. Nu merg des la cimitir, dar câteodată mă duc la cimitirul din Sartirana, unde este îngropată Pina, să mai schimb două vorbe cu ea...  Îmi amintesc că în Lomellina, până acum câţiva ani, în timpul petrecerilor în familie, era obiceiul să se păstreze un loc la masă pentru vreun defunct drag. Şi în Romagna, pentru primul născut se spunea ’l’e` nait ol pa’’. S-a născut tatăl, pentru a indica strânsa legătură dintre viaţă şi moarte. Pentru că morţii nu trebuie să-i tragi obloanele, nu te poţi preface că o ignori. Mai bine încerci să stabileşti un bun raport cu ea. Pentru un tânăr, acest lucru e dificil de înţeles şi acceptat. Când eşti tânăr, moartea e mereu pentru alţii. Însă, azi i se întâmplă unui drag prieten, fratelui, mâine poate ţie. Cui îi vine ceasul, îi vine, nu există vreun motiv sau vreo dreptate. Numai jocul, curajul şi ironia sunt cele trei componente care pot face suportabilă ideea sfârşitului. În caz contrar, sursă de disperare, de angoasă, de violenţă.


Aspecte care, pe de altă parte, par să exercite o deosebită atracţie pentru cei în viaţă…

Da. Poate pentru a o exorciza, sau poate din cruzimea înrădăcinată în neamul nostru, al oamenilor, dacă există moarte, sângele, cruzimea sunt mereu necesare. De la peregrinările în masă la locurile celor mai crude crime, la excursiile din week-end în locuri lovite de catastrofe, de la încetinirea pe autostradă pentru a privi mai bine între mormanele de metal de pe urma unui accident la asistarea la pedepsele capitale în ţările unde sunt încă în vigoare… Aşa este. A fost mereu aşa. De la vremurile în care la Roma se mergea pentru a vedea sclavii ucişi de fiare la cele ale Revoluţiei franceze cu „tricotezele” care tricotau şi bârfeau între un cap tăiat şi altul. La Roma, în 1599, într-o epocă de maximă înflorire a artelor şi ştiinţelor, papa Clement al VIII-lea a ordonat cel mai înfricoşător dintre masacre, acela de la Cenci. O întreagă familie considerată vinovată pentru a fi ucis pe tatăl-stăpân, care întreaga sa viaţă descreierată abuzase de fiica sa, Beatrice, pe deasupra şi snopindu-o în bătaie. Nu i-a salvat nimic: au fost condamnaţi să fie masacraţi public şi în modul cel mai crud pe care mintea umană îl poate imagina. Giacomo, fratele lui Beatrice, a fost torturat cu cleştele, cu un fier încins care îi smulgea carnea bucată cu bucată, apoi ucis cu parul – o bâtă groasă care i-a crăpat craniul, deci tăiat în patru, cu mâinile şi picioarele terminate atârnate în cele patru părţi ale scenei. Beatrice şi mama ei au fost decapitate, iar Bernardo, celălalt frate, având în vedere vârsta fragedă, a fost cruţat. Dar constrâns să asiste la măcelul restului familiei şi, pe deasupra, castrat, pentru ca numele să nu poată fi dus mai departe. Ei bine, pentru a nu pierde acea paradă a ororilor, la Roma, în civilizata Romă, leagănul culturii din acei ani, s-au strâns 500 000 de oameni. Un număr impresionant, mai ales că, în acele vremuri, nu te puteai deplasa cu uşurinţă. Erau aşa de numeroşi că, tot împingându-se pentru a vedea, o mare parte din ei au fost striviţi, doborâţi de lume, de care şi de boi, ucişi în lupte. Astfel că, în final, numărul celor ucişi pe eşafod nu era nici măcar jumătate din cei zdrobiţi în piaţă. În fine, era preţul care trebuia plătit pentru un spectacol pe care nu voia să-l piardă nimeni. În rest, existau toate elementele povestirii cu tuşe puternice: o virgină care s-a întors împotriva tatălui violent şi libertin, un tată care o abuzase în faţa fiilor, care o târa până în faţa patului mamei pentru ca aceasta să vadă ce îi face fiicei… În fine, când familia s-a decis să-l elimine, era prea târziu. Orice tribunal, atunci ca şi acum, i-ar fi conferit circumstanţe atenuante, invocând o mai mult decât legitimă apărare. Dar papa, nu. Să-i absolve pe Cenci echivala cu a-i lăsa să moştenească uriaşele averi ale capului familiei. Eliminarea moştenitorilor îi îngăduia însă să le închidă în deja opulentele cufere ale Vaticanului.

Traducere de George Popescu
(nr. 10, octombrie 2023, anul XIII)