 |
|||
 |
|||
|
„În spatele măştii”. Lumea văzută de Dario Fo
- Că sunt optzeci de ani sau o sută, nu are importanţă. Dario Fo este şi rămâne Dario Fo. Sărmanul pitic şi artistul insolent, bufonul şi laureatul premiului Nobel, actorul, pictorul, dramaturgul, istoricul de artă, revoluţionarul, politicianul, imprudentul, soţul plin de exces şi şovăitor, necredinciosul şi provocatorul sacrului… Optzeci de ani. Mult prea puţini pentru atâtea vieţi. - Într-adevăr, am încă multe de făcut, ne asigură el. Carneţelul este împânzit de angajamente de acum până peste câteva secole: bătălia pentru o lume mai bună, pentru o planetă mai puţin batjocorită, pentru oraşe mai pe măsura omului şi a naturii… Trebuie să ne suflecăm mânecile şi să luptăm pentru drepturile cetăţeneşti, ale noastre şi ale celor care vin de departe, cerând numai să lucreze la noi. Şi, în final, pentru a încerca să alcătuim un guvern bun sau, cel puţin, unul decent. Trebuie să ieşim în stradă pentru combaterea războiului. Care nu previne şi nu ameliorează niciodată nimic, care niciodată nu are scopul eliberării celor oprimaţi, ci acela de a susţine un opresor. Trebuie să luptăm împotriva armelor, care nu sunt inteligente, ci mereu înfricoşător de obtuze, violente, crude, la fel ca şi cei care pledează pentru ele. Trebuie să fim mereu în alertă faţă de fantasme, de intoleranţe, de terorism. Care niciodată nu ating doar o parte şi care deseori, aşa cum istoria ne-a obişnuit, sunt strategic funcţionale pentru o putere în criză, pregătită chiar să subvenţioneze bombe şi terorişti pentru a-şi salva scaunul. Trebuie să ne luptăm pentru un învăţământ, o cultură, o informare demne de numele lor, pentru că acestea sunt unicele şi adevăratele căi pentru o democraţie reală. Nu întâmplător sunt cele mai boicotate şi nesocotite de cei care au tot interesul să ţină oamenii subjugaţi, în întuneric, îndobitociţi. Trebuie să urlăm de indignare împotriva unui sistem de sănătate care îi exclude pe cei mai slabi, împotriva unei pieţe a muncii care lasă tinerii pe dinafară, din ce în ce mai mult. - Lista continuă. Bătrânul bufon a fost martorul atâtor întâmplări, dar nu este obosit. E adevărat, este puţin dezamăgit, dar nu se lasă, nu dă înapoi, nu se dă bătut. Într-o lume din ce în ce mai slabă şi lipsită de apărare, el şi alţii ca el, alţi mari bătrâni, generoşi, de neclintit: un Asor Rosa, un Abbado, un Peter Brook, sunt cavaleri Jedi ai unor războaie deloc stelare, însă foarte cetăţeneşti. Fie ca forţa să fie de partea lor. Dar cum de vă păstraţi atâta energie? - Fapt e că îmi place viaţa. Şi încă foarte mult. Pentru mine, să trăiesc este o adevărată bună-dispoziţie, mă interesează totul, aş vrea să pot scotoci fiecare colţişor al existenţei. Care cu mine a fost generoasă, aproape exagerat de generoasă. Viaţa mi-a oferit cu adevărat totul, dincolo de orice aşteptare. Mi-am putut îndeplini visurile şi chiar mai mult decât atât. Am fost iubit, am iubit. De aproape o jumătate de veac am lângă mine o femeie extraordinară şi un fiu, Jacopo, de care sunt foarte mândru. Cireaşa de pe tort – am câştigat chiar un premiu Nobel şi am obţinut o diplomă de licenţă la Sorbona… - Un curriculum care-ţi dă ameţeli. Care-i face pe mai mulţi să-şi piardă minţile… - Din fericire, eu am fost hărăzit cu un alt dar al zeilor, poate cel mai de preţ: ironia şi autoironia. În consecinţă, m-am bucurat de acest noroc, dar nu l-am luat niciodată în serios până la capăt. Aş putea spune că am trăit totul ca o sărbătoare de parcurs. Magnifică, dar mai devreme sau mai târziu trebuie să ieşi din scenă. - Exact aşa cum se întâmplă în fiecare seară la teatru.
- Rampa tuturor marilor magii: a vieţii, a invenţiei, locul unde se pot nara Istoria şi poveştile, stârni pasiuni, exaltări, reflecţii. Teatrul se naşte odată cu omul, vorbeşte despre tine, despre mine, despre noi. Shakespeare a povestit totul despre vremurile lui şi chiar şi despre cele ce urmau să vină. Cei de pe scenă te pot face să râzi, să plângi, te pot înduioşa. Te pot face să gândeşti. Arme teribile, puternice, subversive. Nu este întâmplător că actorii şi bufonii au fost mereu persecutaţi, ţinuţi la distanţă, îngropaţi în afara zidurilor cetăţii. Puterea se teme de cei ce-i pun în scenă faţa obscură. Şi bine face. Un râset declanşat la momentul potrivit poate fi suficient pentru a-i îngropa pe toţi. Jumătate de secol înainte de acel celebru slogan din ’68, Georg Groddeck, analist «sălbatic» şi de geniu, scria astfel: «Mă voi prezenta încă o dată în calitate de bufon. Pentru mine, satira este unica formă prin care persoanele mediocru dotate pot continua să trăiască, chiar şi în viitorul îndepărtat . - A continua să trăieşti. O artă dificilă în vremuri în care cu toţii par a se bucura că supravieţuiesc. - Se învaţă. Ca toate artele şi meşteşugurile. Noi, cei care am crescut în timpul războaielor, poate a trebuit să învăţăm acest lucru mai în grabă. Dar, ca fiecare disciplină, pentru a şti să rezişti ai nevoie de un antrenament constant. Dacă te dai bătut în faţa micilor obstacole, vei ceda şi în faţa celor mari. În schimb, atunci când ţi-ai antrenat respiraţia, poţi înfrunta orice maraton. - Chiar şi când înaintezi în vârstă? - Oboseala şi suferinţele sunt inevitabile. Accidentul vascular cerebral de acum câţiva ani a lăsat urmări. Dar mi-a dat şi o teribilă dorinţă de a mă repune pe picioare. Pentru a antrena ochii, vederea slăbită pe jumătate, pentru a reda forţa mâinii nesigure, am reînceput să pictez şi utilizând tehnica cea mai dificilă, în ulei. Încet-încet, mi-am revenit parţial, chiar dacă plătind preţul oboselii şi durerilor. Seara, aveam impresia că ochii îmi sângerau şi trebuia să îmi aplic comprese cu gheaţă pentru a alina usturimea. Şi apoi, există boala cea mai fără de leac, vârsta. Crudă, evident, însă capabilă să îţi aducă daruri neaşteptate. Pe de o parte, te face să te împleticeşti în cuvinte, îţi răpeşte detaliile memoriei, pe de alta îţi acordă o mai mare libertate, o mai mare ironie. Când eşti bătrân eşti ceea ce eşti. Nu trebuie să mai demonstrezi nimic nimănui. Mari bătrâni ca Mario Monicelli, unul care a ştiut să-şi conserve raţiunea la cei nouăzeci şi de ani, sau ca Giorgio Bocca, care spune numai ceea ce gândeşte, fără a privi în faţă pe nimeni, ca Giovanni Pesce, lider partizan eroic, stau mărturie a faptului că atât de temuta vârstă a treia poate fi o stagiune încărcată şi interesantă. La bătrâneţe îţi poţi permite chiar luxul de a te juca cu anii tăi, într-o zi ai 80, în dimineaţa următoare te trezeşti şi te simţi ca la 25. Şi când soseşte nepoţelul tău, redevii copil şi te joci cu el. Nu este rău să poţi întoarce înainte şi înapoi rotiţa timpului.
- Să te joci cu timpul, şi nici să nu-ţi pese de problemele micului Hans, pare să amuze masca de piele închisă la culoare care, din partea de sus a bibliotecii, între o masivă Istorie a teatrului şi o colecţie colorată despre pictura medievală, schiţează un rânjet cu gândul la acest lucru. O mască de Arlechin, de Zanni din Commedia dell’Arte. O fiinţă demonică, cu chipul întunecat, ars. Un faun al pădurilor insolent, infernal, obscen, liberator. Cine ştie de câte ori a purtat-o Fo. Dar în amplul birou-reşedinţă din Porta Romana, unde Dario şi Franca trăiesc şi scriu, se iubesc şi se ceartă, sunt o mulţime de măşti. Risipite printre rafturi, agăţate pe pereţi, ascunse printre cărţi, atârnate de coada unor vechi căluţi din lemn, sunt cel puţin o sută. Străvechi şi actuale, tradiţionale şi inovative. Toate cu o poveste de spus în ciuda orbitelor fără conţinut, toate vechi prieteni de familie. Degetele osoase ale lui Fo ating uşor, cu duioşie, câte una. - Când porţi masca nu poţi minţi, ne avertizează cu seriozitate. Masca se naşte odată cu omul, pe orice meridian, încă de la primele civilizaţii. A-ţi putea ascunde propria identitate şi a-ţi lua temporar o alta este o adevărată minune, de altfel, o libertate la care nu ai putea spera. Pentru că masca ascunde individualitatea, relativul, caducul şi în acelaşi timp descoperă universalul, ceea ce nu poate fi mărturisit. Acoperă trăsăturile, schimbă vocea şi lasă să străbată un singur lucru: adevărul. Purtând-o, actorii, dar şi lumea obişnuită, au dreptul de a spune ceea ce gândesc. Oricum, doar nu vorbesc eu, vorbeşte „celălalt”, acea figură ciudată pe care am împrumutat-o pentru câteva ore. Aşa se naşte Carnavalul: un an suporţi în tăcere samavolnicii şi abuzuri şi, apoi, o zi de eliberare pentru a răscoli tot ceea ce ai ţinut ascuns în inimă. Infracţiunile regelui şi ale papei, ale baronului local şi ale episcopului… Care, măcar o dată, văd, simt, ceea ce gândesc ceilalţi despre ei, dar nu ne pot face nimic. Pentru că masca şi sărbătoarea garantează că totul e un pamflet menit să amuze. O violare a cenzurii politice, sociale sau chiar, cum se va întâmpla în secolul al XVIII-lea, a regulilor de bună purtare ale epocii, atunci când a purta o mantie de seară cu glugă sau o mască neagră echivala cu a-ţi îngădui libertăţi mai personale. Un simplu şi maliţios passepartout pentru iatacuri, tainice întâlniri amoroase, aventuri interzise. - În fine, viaţă lungă măştii care dăruieşte tuturor ocazia unei alte vieţi, a unui strop de libertate fără plata taxelor vamale. - Nu, nu tuturor. Politicienilor, spre exemplu, nu li se potriveşte. Dimpotrivă, le este total nerecomandabilă. Masca este o armă periculoasă, cu două tăişuri. O libertate subtilă, pe care dacă nu ştii să o foloseşti rişti să te tai. Ascunzând chipul, te obligă la gesturi „obiective” şi face în aşa fel încât să răzbată adevărul „tău”, ceea ce eşti cu adevărat. Dacă i-am impune-o lui Berlusconi, Bush, Blair şi compania, ei nu ar mai avea scăpare. - Dacă spuneţi dumneavoastră, care v-aţi născut cu mască... Nasul acela, ochii rotunzi, zeflemitori, uimiţi, acel zâmbet până la urechi. Mama Fo trebuie să fi avut un dezvoltat simţ al umorului. - Ei bine, da. Mama Pina era glumeaţă, superficială, curioasă. Eu, recunosc, am fost mereu răsfăţatul ei. Poate pentru că am făcut-o să râdă şi am disperat-o atât de mult încă de la început… Era ironică mama Pina. Specială, chiar puţin vrăjitoare. Îmi amintesc că eram încă la începuturile carierei, la primele succese pe scenă şi ea, entuziastă, decretase deja în sânul familiei: „După părerea mea, acesta câştigă premiul Nobel!” Pentru a o aduce cu picioarele pe pământ, fratele meu, Fulvio, i-a explicat că pentru a câştiga premiul Nobel trebuie să fii om de litere, nu doar să mergi pe la teatre. „Şi Pirandello, atunci… – a replicat ea – E un om de teatru sau nu?”
| ||
