Din povestirile lui Dino Buzzati: „Ceva care-ncepe cu litera l”

Ajuns în satul Sisto şi descins la hanul unde obişnuia îndeobşte să tragă de două-trei ori pe an, Cristoforo Schroder, neguţător cherestegiu, se băgă numaidecât în pat, căci nu se simţea în apele lui. Apoi trimise după licenţiatul medic Lugosi, pe care îl cunoştea de ani de zile. Medicul veni şi păru a rămâne înmărmurit. Tăgădui c-ar fi vorba de ceva grav, ceru să i se dea o sticluţă cu urină spre cercetare şi făgădui să treacă din nou în aceeaşi zi.
În dimineaţa următoare, alde Schroder se simţea mult mai bine, într-atâta încât voi să se scoale fără să-l mai aştepte pe licenţiat. În cămaşă, tocmai se bărbierea când cineva ciocăni la uşă. Era medicul. Alde Schroder îl pofti să intre.
„Îs întremat azi-dimineaţă” zise neguţătorul, fără măcar să se întoarcă, răzându-se mai departe dinaintea oglinzii. „Mulţam domniei-tale că ai venit, dar acuma poţi să te duci”.
„Ce atâta zor, ce atâta zor?” spuse medicul, apoi tuşi uşurel, de parcă ar fi fost niţeluş stânjenit. „În dimineaţa asta am adus şi un prieten”.
Alde Schroder se întoarse şi văzu în prag, alături de licenţiat, un domn ca la patruzeci de ani, zdravăn, roşcovan la obraz şi mai degrabă din topor, ce zâmbea făţarnic. Neguţătorul, om pururi mulţumit de sine şi deprins s-o facă pe stăpânul, se uită sastisit la medic, cu un aer întrebător.
„Un prieten de-al meu” repetă alde Lugosi. „Don Valerio Melito. Mai târziu trebuie să mergem împreună la un bolnav, aşa că l-am poftit să mă-nsoţească”.
„Sluga” făcu alde Schroder, cu răceală. „Şedeţi, şedeţi”.
„Cu plecăciune”, urmă medicul, mai mult ca să-şi ceară iertare, „azi, pe cât se-arată, nu mai e nevoie de vizită. În privinţa urinei, toate-s bune. Aş vrea doar să-i iau domniei-tale olecuţă de sânge”.
„De sânge? Pentru ce sânge?”
„Are să-i facă bine domniei-tale” lămuri medicul. „O să te simţi alt om după aia. Face totdeauna bine firilor sangvine. Şi-apoi e-o trebşoară de două minute”.
Aşa grăind, scoase la iveală de sub pelerină un văscior de sticlă cu trei lipitori înlăuntru. Aşezându-l pe o masă, adăugă: „Pune-ţi câte una la fiecare încheietură. Ajunge să le ţii locului o clipă şi se prind numaidecât. Şi te rog s-o faci chiar domnia-ta. Ce s-o mai lungesc? De douăzeci de ani de când îs medic, n-am putut niciodată s-apuc cu mâna o lipitoare”.
„Dă-le-ncoace” zise alde Schroder, cu veşnicul şi nesuferitu-i aer de îngâmfare. Apucă văsciorul, se puse să şadă pe pat şi-şi lipi de încheieturi cele două lipitori, de parcă numai asta ar fi făcut de când era.
În vremea asta, oaspetele străin, fără să-şi lepede mantaua largă, îşi lăsase pe masă pălăria şi un pachet lunguieţ, ce răsună metalic. Alde Schroder băgă de seamă, cu un nedesluşit simţământ de îngrijorare, că omul se pusese să şadă aproape în prag, de parcă ar fi ţinut musai să rămână departe de dânsul.
„Don Valerio, nici nu-ţi închipui domnia-ta, dar te ştie mai de mult” îi spuse lui alde Schroder medicul, punându-se la rându-i să şadă, naiba ştie de ce, lângă intrare.
„Nu-mi amintesc să fi avut cinstea” răspunse alde Schroder care, şezând pe pat, îşi ţinea braţele întinse pe saltea, cu palmele în sus, pe când lipitorile îl sugeau la încheieturi. Adăugă: „Da’ ia spune, Lugosi, plouă azi de dimineaţă? Încă nu m-am uitat afară. Mare pacoste dacă plouă, va trebui să umblu toată ziua după daraveri”.
„Nu, nu plouă” zise medicul, fără a da însemnătate faptului. „Dar don Valerio te ştie de-adevăratelea, era nerăbdător să te revadă”.
„Să ne desluşim” făcu alde Melito, cu un glas neplăcut, ca din butoi. „Să ne desluşim: n-am avut niciodată cinstea să te-ntâlnesc faţă-n faţă, dar ştiu despre domnia-ta ceva pe care negreşit nici nu ţi-l închipui”.
„Zău nu văd ce anume” răspunse neguţătorul, cu deplină nepăsare.
„Acum trei luni?” întrebă alde Melito. „Caută să-ţi aminteşti: acum trei luni, n-ai trecut domnia-ta cu brişca pe şleaul dinspre Confine Vecchio?”
„Mde, se prea poate” făcu alde Schroder. „Se prea poate, într-adevăr, dar nu-mi amintesc prea desluşit”.
„Fie. Şi nu-ţi aminteşti atunci c-ai lunecat la o cotitură, c-ai sărit afară de pe şleau?”
„Ba da, aşa-i” încuviinţă neguţătorul, aţintindu-şi tăios noua şi nedorita cunoştinţă.
„Şi că o roată a sărit afară de pe şleau, iar calul nu izbutea s-o pună la loc pe făgaş?”
„Întocmai. Dar domnia-ta, unde te aflai?”
„Ah, asta am să ţi-o spun mai încolo” răspunse alde Melito, slobozind un hohot de râs şi făcându-i cu ochiul licenţiatului. „Şi atunci te-ai dat jos, dar nici domnia-ta nu izbuteai s-aburci îndărăt brişca. Nu aşa s-au petrecut lucrurile, ia spune?”
„Întocmai. Şi ploua, prăpădul lui Dumnezeu”.
„Afurisit să fiu de nu ploua!” urmă don Valerio, mulţumit foarte. „Iar pe când domnia-ta te opinteai astfel, nu s-a apropiat oare un ins ciudat, o prăjină de om, smolit la faţă?”
„Mde, de asta nu-mi amintesc prea bine” îi curmă vorba alde Schroder. „Nu-ţi fie cu supărare, doctore, dar mai ţine mult comèdia cu lipitorile astea? S-au şi umflat cât nişte broscoi. Mi s-a urât de ele până-n gât. Şi-apoi, ţi-am mai spus c-am o groază de treburi”.
„Câteva minute încă!” ceru medicul. „Un bob zăbavă, scumpe Schroder! După aia o să te simţi alt om, vei vedea. Nu-s încă nici ceasurile zece, ce naiba, e timp berechet!”
„Nu era un om nalt, smolit la faţă, cu o pălărie curioasă, cu ţilindru?” stăruia don Valerio. „Şi n-avea un soi de clopoţel? Nu-ţi aminteşti domnia-ta că tot suna dintr-însul?”
„Ei da, mi-amintesc” răspunse cu bădărănie alde Schroder. „Da’ nu-ţi fie cu supărare, unde vrei s-ajungi cu asta?”
„Niciunde!” făcu alde Melito. „Numai ca să-ţi arăt că te știu. Şi că am ţinere de minte. Din păcate, în ziua cu pricina mă aflam departe, dincolo de un şanţ, la cel puţin cinci sute de metri de domnia-ta. Mă aflam sub un copac, adăpostindu-mă de ploaie, şi am fost martor”.
„Da’ cine era omul ăla, la urma urmei?” întrebă alde Schroder, cu ţâfnă, ca spre a da de-nţeles că, dacă alde Melito avea oarece de spus, apoi era mai bine s-o spună numaidecât.
„Ah, păi nu prea ştiu cine putea să fie, l-am văzut de departe! Da’ zi domnia-ta, mai degrabă, cine crezi că putea fi?”
„Un biet nenorocit, pesemne” spuse neguţătorul. „Părea un surdomut. Când l-am rugat să vină să m-ajute, a-nceput parcă să mugească, n-am priceput o vorbuliţă”.
„Iar atunci domnia-ta ai mers spre dânsul, care s-a tras îndărăt, şi atunci domnia-ta l-ai apucat de-un braţ, l-ai silit să împingă şareta cot la cot cu domnia-ta. Nu-i aşa? Spune drept”.
„Şi ce-i cu asta?” i-o întoarse alde Schroder, intrat la bănuieli. „Nu i-am făcut nici un rău. Ba chiar i-am dat după aia două lire”.
„Ai auzit?” îi strecură alde Melito medicului, cu jumătate glas; apoi, ceva mai tare, către neguţător: „Nici un rău, cine zice altminteri? Dar domnia-ta recunoşti c-am văzut totul”.
„N-ai nici o pricină să te tulburi, scumpe Schroder” făcu medicul în momentul acela, văzând că figura neguţătorului nu menea a bine. „Preabunul don Valerio, aci de faţă, e-un ins glumeţ. Voia doar să te zăpăcească”.
Alde Melito se întoarse către licenţiat, încuviinţând din cap. Mişcându-se, pulpanele mantăii i se întredeschiseră niţel, iar alde Schroder, care-l aţintea cu privirea, se făcu palid la obraz.
„Nu-ţi fie cu supărare, don Valerio” zise, cu un glas mult mai puţin semeţ ca de obicei. „Domnia-ta porţi un pistol. Puteai să-l laşi jos la intrare, pare-mi-se. Asta-i datina şi prin satele de pe-aci, dacă nu mă-nşel”.
„Drace! Să-mi fie cu iertăciune!” strigă alde Melito, plesnindu-se cu palma peste frunte a părere de rău. „Nu ştiu, zău, cum să-mi cer iertăciune! Uitasem ca pământul. Nu-l port niciodată cu mine, îndeobşte, de-aia am şi uitat. Iar azi trebuie să mă duc călare la ţarină”.
Părea sincer, dar de fapt îşi păstră pistolul la brâu, clătinând mai departe din cap. „Şi zi-i domnia-ta” adăugă, întors tot spre alde Schroder. „Ce părere ţi-a făcut amărîtul ăla?”
„Ce părere era să-mi facă? Un amărît, un nenorocit”.
„Da’ clopoţelul, drăcovenia aia din care suna într-una, nu te-ai întrebat ce anume putea să fie?”
„Mde” răspunse alde Schroder, măsurându-şi vorbele, căci presimţea vreo capcană. „O fi fost vreun ţigan: ca s-adune lumea, i-am văzut nu o dată sunând dintr-o talangă”.
„Un ţigan!” răcni alde Melito, punându-se pe râs, de parcă gândul l-ar fi înveselit la culme. „Aha, domnia-ta ai crezut că-i vreun ţigan?”
Alde Schroder se întoarse către medic, zădărît.
„Ce se petrece?” întrebă el, aprig. „Ce vrea să-nsemne iscodirea asta? Scumpul meu Lugosi, povestea asta nu-mi place nici să mă tai! Spuneţi-mi lămurit, dacă vreţi ceva de la mine”.
„Nu te tulbura, rogu-te...” răspunse medicul, descumpănit.
„Dacă vreţi să spuneţi că pribeagului ăluia i s-a-ntâmplat vreo năpastă, din vina mea, vorbiţi limpede”, urmă neguţătorul, ridicând tot mai mult glasul, „vorbiţi limpede, scumpii mei domni. Vreţi cumva să spuneţi c-a fost ucis?”
„Ucis? aş’ de unde!”, zise alde Melito, zâmbind, cu desăvârşire stăpân pe situaţie, „da’ ce Dumnezeu ţi-a dat prin minte? De te-am necăjit, zău că-mi pare rău. Doctorul mi-a spus: don Valerio, hai şi domnia-ta la cavalerul Schroder. Aa, păi îl cunosc, i-am spus eu. Bine, mi-a spus dânsul, hai şi domnia-ta, va fi bucuros să te vadă. Zău că-mi pare rău de m-am făcut nesuferit…”
Neguţătorul îşi dete seama că se lăsase dus de mânie.
„Eu îmi cer iertăciune, mai degrabă, de mi-am pierdut răbdarea. Dar părea aproape o iscodire în toată legea. Dacă-i ceva, spuneţi-mi-o fără atâtea ocolişuri”.
„Ei bine” se amestecă medicul, cu multă fereală. „Ei bine, e ceva, într-adevăr.”
„Vreo pâră?” întrebă alde Schroder, încă sigur de sine, pe când căuta să-şi prindă iar la încheieturi lipitorile dezlipite în timpul răbufnirii de mai-nainte. „E vreo bănuială în ce mă priveşte?”
„Don Valerio” spuse medicul. „Poate că-i mai bine să vorbeşti domnia-ta”.
„Bine” începu alde Melito. „Ştii cine era ipochimenul care te-a ajutat să-ți aburci îndărăt şareta?”
„Da’ de unde, vă jur, de câte ori vreţi să vi-o repet?”
„Te cred” zise alde Melito. „Te-ntreb doar dacă ţi-nchipui cam cine putea fi”.
„Habar n-am, vreun ţigan, am socotit, vreun pribeag...”
„Nu, nu era un ţigan. Ori, dacă fusese cândva, nu mai era. Omul ăla, ca să ţi-o spun pe şleau, era ceva care-ncepe cu litera l”.
„Ceva care-ncepe cu litera l?” repetă maşinal alde Schroder, căutând în amintire, şi o undă de temere i se întinsese pe chip.
„Da. Începe cu litera l” întări alde Melito, cu un zâmbet răutăcios.
„Un lotru, vrei să spui?” făcu neguţătorul, luminându-se la față, încredinţat că ghicise.
Don Valerio slobozi un hohot de râs: „Aha, un lotru! Chiar că-i bună! Aveai dreptate, doctore: un om de duh, cavalerul Schroder!” În clipa aceea se auzi în fereastră răpăitul ploii.
„Mă-nchin domniilor-voastre” spuse ritos neguţătorul, scoţându-şi ambele lipitori şi punându-le la loc în văscior. „Acuma plouă. Eu unul trebuie să plec, altminteri îs în întârziere”.
„Ceva care-ncepe cu litera l” stărui alde Melito, ridicându-se şi el în picioare şi moşmonind ceva pe sub pelerina cea largă.
„Habar n-am, îţi spun. Cu mine nu merg ghicitori de-astea. Hotărăşte-te, dacă ai ceva să-mi spui... Ceva care-ncepe cu litera l?... Un lăncier, poate?...” adăugă, în derâdere.
Alde Melito şi licenţiatul, în picioare, se strânseseră unul într-altul, rezemându-se cu spatele de uşă. De acuma, nici unul din cei doi nu mai zâmbea.
„Nici un lotru, nici un lăncier” grăi rar alde Melito. „Un lepros, asta era”.
Neguţătorul se uită la cei doi bărbaţi, palid ca un mort.
„Ei şi? Ce dac-ar fi fost un lepros?”
„Asta era, din păcate, neîndoielnic” zise medicul, cătând spărios să se pitească pe după umerii lui don Valerio. „Iar acuma eşti şi domnia-ta unul”.
„Destul!” zbieră neguţătorul, tremurând de furie. „Afară de-aci! Glumele astea nu le-nghit. Afară de-aci, amândoi!”
Atunci alde Melito scoase binişor afară de sub manta una din ţevile pistolului.
„Sunt alcaldele, scumpe domn. Potoleşte-te, că mai bine ţi-a prii”.
„O să v-arăt eu cine sunt!” zbiera alde Schroder. „Ce-aţi vrea să-mi mai faceţi de-acuma?”
Alde Melito nu-l slăbea din ochi pe alde Schroder, gata la o adică să preîntâmpine vreun atac. „În pachetul de colo se află clopoţelul dumitale” răspunse. „Vei ieşi neîntârziat de-aci şi vei suna într-una din el, până ce vei ieşi din sat, şi mai departe, până ce vei fi ieşit din regat”.
„O să v-arăt eu clopoţel!” i-o întoarse alde Schroder, încercând încă să mai ţipe, dar glasul i se stinsese în gâtlej, grozăvia celor dezvăluite îi îngheţase inima. În sfârşit, pricepea: licenţiatul, vizitându-l cu o zi în urmă, avusese o bănuială şi se dusese să-l înştiinţeze pe alcalde. Alcaldele îl văzuse, din întâmplare, înşfăcând de braţ, cu trei luni în urmă, un lepros nimerit pe-acolo, iar acuma el, Schroder, era osândit. Povestea cu lipitorile fusese ticluită pentru a câştiga timp. Mai spuse: „Plec fără să am nevoie de poruncile voastre, ticăloşilor, o să v-arăt eu, o să v-arăt eu…”
„Pune-ţi surtucul” porunci alde Melito, al cărui chip se luminase de o bucurie drăcească. „Surtucul, şi-apoi afară, neîntârziat”.
„Aşteptaţi numai să-mi iau lucrurile” zise alde Schroder, dar vai, fără fălnicia de altădată. „De cum mi-adun lucrurile într-o boccea, plec, fiţi pe pace”.
„Lucrurile dumitale trebuiesc arse” îl înştiinţă rânjind alcaldele. „Vei lua clopoţelul, şi nimic altceva”.
„Barem lucrurile mele!” izbucni alde Schroder, până atunci atât de mulţumit şi destoinic; şi se milogea pe lângă magistrat, ca un copil. „Barem straiele şi banii o să mi le lăsaţi!”
„Surtucul şi pelerina, şi nimic altceva. Restul trebuie ars. Pentru şaretă şi cal s-au şi făcut cele de cuviinţă”.
„Cum? Ce vrei să spui?” gângăvi neguţătorul.
„Şi şareta, şi calul au fost arse, după cum porunceşte legea” răspunse alcaldele, desfătându-se cu disperarea lui. „N-o să-ţi închipui dumneata că un lepros are să iasă la plimbare în rădvan, nu-i aşa?”
Şi se puse pe un râs deşănţat. Apoi, necruţător: „Afară! afară de-aci” zbiera către alde Schroder. „N-o să-ţi închipui c-o să stau ceasuri întregi la palavre cu tine? Afară, neîntârziat, câine!”
Alde Schroder tremura ca o piftie, mare şi gros cum era, pe când ieşea din odaie, sub ameninţarea ţevii pistolului, cu falca atârnândă, cu privirea îndobitocită.
„Talanga!” îi strigă iarăşi alde Melito, făcându-l să se cutremure; şi-i azvârli pe jos, la picioare, pachetul cel misterios, ce slobozi un clinchet metalic. „Scoate-o afară şi leagă-ţi-o la gât!”
Se plecă alde Schroder, cu mare caznă, ca un moşneag neputincios, culese pachetul, desfăcu încet sforile, scoase la iveală din înveliş un clopoţel de aramă, cu mâner de lemn strunjit, şi nou-nouţ. „La gât!” zbieră către el alde Melito. „Dacă nu dai zor, al dracului să fiu de nu te-mpuşc!”
Mâinile lui alde Schroder erau zgâlţâite de un tremur, şi nu-i era lesne să urmeze porunca alcaldelui. Totuşi, neguţătorul izbuti să-şi petreacă pe după gât cureaua prinsă de clopoţel, care-i spânzură astfel pe pântec, răsunând la fiece mişcare.
„Apucă-l cu mâna, scutură-l, ce dracu’! O să fii ascultător, nu-i aşa? Un zdrahon ca tine. Ia uite ce mândreţe de lepros!” se stropşi don Valerio, pe când medicul se trăgea într-un ungher, zăpăcit de priveliştea cea scârbavnică.
Alde Schroder, cu paşi de beteag, începu să coboare scările. Capul i se bălăbănea într-o parte şi într-alta, ca la unii idioţi ce se văd câteodată la marginea şleaurilor. După două trepte, se întoarse, cătând spre medic, şi-l aţinti lung în ochi.
„Nu-i vina mea!” gângăvi licenţiatul Lugosi. „A fost o nenorocire, o cumplită nenorocire!”
„Înainte, înainte!” îl îmboldea în vremea asta alcaldele, ca pe o jivină. „Scutură clopoţelul, îţi zic, lumea trebuie să ştie că soseşti!”
Alde Schroder reîncepu să coboare scările. În scurt timp, se ivi la poarta hanului şi purcese încet prin piaţă. Zeci şi zeci de inşi se dădeau în lături la trecerea lui, trăgându-se îndărăt pe măsură ce se apropia. Piaţa era mare, parcă nu-i vedeai capătul. Cu o mână ţeapănă, scutura acum clopoţelul, ce slobozea un sunet cristalin şi sărbătoresc; cling, cling, făcea.