Din povestirile lui Dino Buzzati: „Se-ntâmplase ceva”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Se-ntâmplase ceva (Qualcosa era successo), din volumul Il crollo della Baliverna (Prăbuşirea Balivernei), 1954, tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

Trenul abia de străbătuse câțiva kilometri (și calea era lungă, urma să oprim doar hăt departe în gara de sosire, gonind așa zece ceasuri în șir) când la o trecere de nivel zării pe fereastră o tânără. Cu totul din întâmplare, mă puteam uita la atâtea alte lucruri și când colo mi-au căzut ochii tocmai pe ea, nici frumoasă, nici cu o siluetă atrăgătoare, n-avea chiar nimic ieșit din comun, cine știe de ce s-a nimerit să mă uit la ea. Se rezemase vădit de barieră ca să admire mai pe-ndelete trenul nostru ultradirect, expresul de nord, simbolizând, pentru populațiile alea necioplite, miliardele, viața ușoară, aventurierii, valizele luxoase de piele, celebritatea, vedetele de cinema, un minunat spectacol o dată pe zi, și gratis pe deasupra.
Dar când trenul trecu prin fața ei nu se uită spre noi (deși aștepta acolo poate de vreun ceas), ci avea capul întors în urmă luând seama la un bărbat care sosea în goană din capul drumului și urla ceva pe care noi, firește, nu-l puteam auzi: ca și cum ar fi venit într-un suflet s-o prevină pe femeie de vreo primejdie. Însă dură numai o clipă: scena îmi și zbură de dinainte, și iată-mă întrebându-mă despre ce necaz aflase oare, de la bărbatul ăla, fata venită să ne soarbă din ochi. Era cât pe ce să mă fure somnul în legănarea ritmică a vagonului când din întâmplare – sigur era o pură nimereală – remarcai un țăran în picioare pe un zid jos, care tot chema și chema peste țarină cu mâinile pâlnie la gură. Și de data asta dură doar o clipă căci trenul ultradirect trecea ca vântul, totuși, apucai să văd șase-șapte inși care veneau într-un suflet peste câmpii, culturi, iarbă medicinală, fără să le pese că o calcă-n picioare, era vorba pesemne de ceva foarte important. Soseau din mai multe direcții: care dintr-o casă, care printr-o spărtură într-un gard-viu, care dintr-o podgorie ori mai știu eu ce, îndreptându-se cu toții spre zidulețul ăla cu flăcăul care chema suit pe el. Goneau, goneau de mama focului, ai fi zis că-s înspăimântați din senin de vreo înștiințare ce le stârnea grozav curiozitatea, tulburându-le tihna. Însă dură numai o clipă, repet, cât o străfulgerare, nu mai fu vreme de alte amănunte.
Ce ciudat, cugetai, doar în câțiva kilometri deja două cazuri de oameni care primesc o veste neașteptată, cel puțin așa presupuneam. De-acuma, vag sugestionat, scrutam țarina, drumurile, cătunele, fermele, cu presimțiri și neliniști.
Poate că mă influența starea aia aparte de spirit, dar cu cât observam lumea, țărani, căruțași etc., cu atât mi se părea că pretutindeni domnea o agitație neobișnuită. Ba chiar așa, de ce atâta du-te-vino prin curți, atâtea femei îngrijate, atâtea care, atâtea vite? În tot locul era la fel. Din pricina vitezei era imposibil să deslușești cum trebuie și, totuși, aș fi jurat că în tot locul motivul era același. Poate că în zonă se țineau niscai sărbători? Ori oamenii se găteau să meargă la târg? Dar trenul trecea mai departe iar satele erau toate în fierbere, judecând după învălmășeală. Atunci făcui legătura între femeia de la trecerea de nivel, flăcăul de pe zidul jos și forfota țăranilor: se-ntâmplase ceva de care noi, cei din tren, habar n-aveam.
Mă uitai la tovarășii mei de călătorie, cei din compartiment, cei în picioare pe culoar. Ei nu băgaseră nimic de seamă. Păreau fără griji, iar o doamnă de vizavi era gata să tragă un pui de somn. Ori aveau și ei bănuieli? Da, da, și ei se nelinișteau, unul după altul, dar nu-ndrăzneau s-o spună. Nu o dată îi surprinsei, cu o ocheadă-fulger, pândind afară. Mai ales doamna somnoroasă, chiar dumneaei, se zgâia pe sub pleoape, apoi verifica rapid de nu cumva o demascasem. Dar de ce anume se temeau?
Neapole. Aici trenul oprește de obicei. Nu și ultradirectul de azi. Se perindară ca vântul razant pe lângă noi casele vechi, iar prin curțile întunecoase zărirăm ferestre luminate de odăi – dură numai o clipă – cu bărbați și femei aplecați făcând la boccele și-nchizând la valize, pare-se. Ori mă-nșelam eu și toate astea erau doar năluciri?
Se pregăteau de plecare. Încotro? Vasăzică nu o veste îmbucurătoare electriza orașe și sate, ci o amenințare, o primejdie, o prevestire de rele. După aia-mi spuneam însă: de-ar fi fost o mare năpastă, s-ar fi ordonat și oprirea trenului; or, trenul găsea toate în regulă, numai semnale de linie liberă, macazuri fără cusur, ca la o călătorie de inaugurare.
Un tânăr de lângă mine se ridicase, chipurile ca să se mai dezmorțească. În realitate voia să vadă mai bine și se-apleca peste capul meu ca să fie mai aproape de geam. Afară, țarinile, soarele, drumurile prăfuite și pe ele căruțe, camioane, pâlcuri de oameni pe jos, lungi alaiuri ca alea care se urnesc spre locurile sfinte în ziua hramului. Dar erau atât de multe, din ce în ce mai dese pe măsură ce trenul se apropia de nord. Și toate o luau în aceeași direcție, coborau spre miazăzi, fugeau de primejdie pe când noi înaintam glonț spre ea, ne năpusteam cu o viteză nebună spre război, revoluție, ciumă, foc ori ce altceva mai putea fi și aia! N-am fi aflat ce anume decât peste cinci ceasuri, la sosire, când poate ar fi fost prea târziu.
Nimeni nu crâcnea. Nimeni nu voia să fie el primul care să se piardă cu firea. Probabil că fiecare se-ndoia de sine însuși, ca mine, nelămurindu-se dacă toată panica aia era reală sau pur și simplu vreo idee țicnită, vreo halucinație, unul din gândurile absurde ce-ncolțesc uneori în tren când ești cam obosit. Doamna de vizavi scoase un oftat, făcându-se că se trezește, și ca omul deșteptat din somn care-și ridică mașinal ochii își aținti pupilele în sus, spre maneta semnalului de alarmă. Și noi ceilalți ne uitam tot la mecanismul ăla, cu același lucru în minte. Dar nimeni nu deschise gura, n-avu curajul să rupă tăcerea ori nu-ndrăzni pur și simplu să-i întrebe pe ceilalți dacă remarcaseră cumva afară ceva alarmant.
De-acuma drumurile mișunau de vehicule și de lume îndreptându-se cu toatele spre sud. Trenurile care veneau din partea opusă, ticsite. Uluite, privirile celor care ne vedeau de jos trecând, zburând cu atâta zor către miazănoapte. Și bucșite gările. Unii ne mai făceau semn, alții urlau spre noi fraze din care nu se-auzeau decât vocalele ca niște ecouri de munte.
Doamna de vizavi începu să se uite fix la mine. Cu mâinile-i încărcate de bijuterii mototolea nervos o batistă pe când privirile ei implorau: să deschid în sfârșit gura, să-i ușurez de povara tăcerii ăleia, să rostesc întrebarea pe care-o așteptau cu toții ca pe-o mântuire dar pe care nimeni nu-ndrăznea s-o pună primul.
Încă un oraș. Cum trenul, intrând în gară, încetini un pic, doi-trei inși se și ridicară în nădejdea de nestăpânit că fochistul avea să oprească. Când colo trecurăm valvârtej, cu mare zarvă, pe lângă băncuțele unde se-nghesuia o mulțime neliniștită așteptând cu înfrigurare să plece vreun personal printre mormane haotice de bagaje. Un băiețel încercă să alerge după noi cu un vraf de ziare din care flutura unul având pe prima pagină un titlu cu litere negre de-o șchioapă. Atunci, cu un gest fulgerător, doamna de vizavi se aplecă pe fereastră, izbuti să-nșface foaia, dar curentul iscat de goană i-o smulse dintre degete. Rămase cu un crâmpei. Băgai de seamă că mâinile îi tremurau despăturindu-l. Era o bucățică triunghiulară. Se putea citi antetul, dar din titlul de-o șchioapă, doar două litere. IE, se deslușea. Nimic mai mult. Pe dos, niște știri banale de cronică.
Fără o vorbă, doamna săltă un pic peticul ca toți să-l poată vedea. Însă toți se uitaseră deja la el. Și se făcură că nici nu se sinchisesc. Cu cât creștea spaima, cu atât sporea în noi și reținerea. Goneam ca nebunii spre ceva care se termină cu IE, ceva pesemne înfiorător de vreme ce, prinzând de veste, populații întregi o luaseră imediat la sănătoasa. Un fapt nou și cumplit întrerupsese viața întregii Țări, bărbați și femei nu se mai gândeau decât cum să scape, părăsindu-și casele, slujba, afacerile, tot și toate, doar trenul nostru ba, blestematul ăla de tren mergea ca un ornic, asemeni unui soldat conștiincios care-și face pârtie prin oastea pusă pe fugă îndărăt spre tranșeea lui unde dușmanul și-a și instalat tabăra. Iar din decență, dintr-o păcătoasă de respectabilitate umană, niciunul din noi n-avea curajul să reacționeze. Oh, cum mai seamănă trenurile cu viața!
Mai lipseau doar două ceasuri. Peste două ceasuri, la sosire, aveam să aflăm ce soartă obștească ne păștea. Două ceasuri, un ceas și jumătate, un ceas, deja se lăsa întunericul. Zărirăm de departe luminile multdoritului nostru oraș și strălucirea lor statornică reverberându-se pe cer într-un halou galben ne mai îmbărbătă oleacă. Locomotiva șuieră o dată, roțile scrâșniră pe labirintul de macazuri. Gara, arcul negru al acoperișurilor, felinarele, panourile, toate erau la locul lor.
Dar, grozăvie! trenul ultradirect înainta încă și văzui că gara era pustie, goale și stinghere băncuțele, nici țipenie de om, oricât ai fi căutat. Trenul oprea în sfârșit. Ne repezirăm în jos pe peroane, spre ieșire, doar de vom da peste un seamăn de-al nostru. Mi se păru că-ntrezăresc, în colțul din dreapta, în capăt, aproape în umbră, un impiegat cu chipiu care-o tulea pe-o ușă, ca-ngrozit de moarte. Ce se-ntâmplase oare? N-aveam să mai dăm peste nicio suflare în oraș? Până ce glasul unei femei, strident și brutal ca o împușcătură, ne cutremură. „Ajutor! Ajutor!” urla ea și țipătul i se repercută pe sub bolțile de sticlă cu ecoul sinistru al locurilor părăsite pentru totdeauna.