Din povestirile lui Dino Buzzati: „Secretul impresarului”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Secretul impresarului (Il segreto dell’impresario), din volumul Bestiario, 1991, tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.


Linda Daccò, de nouăsprezece ani, fată frumoasă și ambițioasă, asista dintr-o lojă, cu soră-sa și câțiva prieteni, la un spectacol de revistă. Era slab. În mijlocul estradei, o mulatră, imitând-o pe alde Dunham, cânta o arie mexicană. Iar Linda își spunea: „Mare brânză. Și eu aș fi-n stare. Ba chiar, vocea mea e cu mult mai bună. Și-apoi, pe lângă ea eu sunt o Afrodită”. În clipa aceea portița lojei se deschise încetișor.
Un om de serviciu din teatru – un moșulică încărunțit – se iți discret de după aceasta, dădu roată cu privirea înăuntru, ceru voie, se apropie de Linda și o înștiință: „Domnișoară, atenție, că numaidecât veți intra în scenă”.
Linda nu se uimi, lucrul îi părea foarte firesc. „Scuzați-mă un moment”, le spuse ea celorlalți, care n-auziseră; apoi, savurând dinainte surpriza pe care urma să le-o facă, ieși din lojă împreună cu moșulică.
„Pe-aici, vă rog. Vă arăt calea”, zise acesta, deschizând o ușă de serviciu care dădea într-un coridor îngust.
Ea nu-l întrebă cum se făcea că o selecționaseră cu anticipație, nici ce anume ar fi trebuit să-nvârtă pe scenă, nici ce costum ar fi avut de purtat. De luni, ba chiar de ani de zile, visând cu ochii deschiși în pat înainte de-a stinge lumina, cu ochii țintă la o pată din tavan, se tot pregătise pentru ceea ce i se-ntâmpla acuma. Destinul! Basm banal și fascinant visat de milioane de fete: convocarea misterioasă, ieșirea la rampă, bătăile de inimă, senzația de-a pica într-o prăpastie, vocea care se sugrumă, murmurele publicului batjocoritor, apoi cântul ce se descătușează în valuri pătimașe, licărul de lacrimi pe chipurile din primele rânduri, apoi ultima notă acută, victorioasă, o clipită de tăcere și de spaimă, dar iată cascada de aplauze, mulțimea înnebunită de entuziasm, gloria, bogăția; iar viitorul se pierdea într-o perspectivă de bucurii fără sfârșit.
Însă doar câțiva pași mai încolo tânăra remarcă un cotoi de culoare gri-sidefie care mergea în fața omului de serviciu și din când în când se întorcea spre el ca pentru a-l îndemna să-i dea zor. Cotoiul ăla emana lumină. La început Linda socoti că era vorba de vreo iluzie optică, apoi se încredință că fenomenul era real.
„E-al dumitale cotoiul ăla?”
„Aș’ de unde!” și moșulică râse amuzat de-o asemenea nerozie. „Eu îi sunt doar păzitor. Ăsta-i cotoiul comandorului Stragioni, impresarul.” Îi pronunță numele cu glas scăzut, dintr-un respect instinctiv, de parcă ar fi fost vreun zeu.
„Da’ cum se face că-i fosforescent?”
„Mulțumiți proniei, domnișoară. I-ați căzut cu tronc jivinei ăsteia. Mulțumiți proniei!”
„De ce?”, întrebă ea. Însă celălalt nu-i mai dădu nicio altă lămurire.
Ajunși în capătul unui coridor lung, coborâră niște trepte abrupte, o cotiră la dreapta, suiră din nou, străbătură o galerie suspendată deasupra unei curți interioare, o apucară pe un alt coridor. Moșulică, gâfâind, abia de se ținea după cotoiul care iuțise pasul. Iar Linda începu să se neliniștească. Prin pereți răzbăteau zvonurile îndepărtate ale muzicii, curând avea să se facă ora unu, spectacolul era probabil pe terminate.
„Da’ așa de lungă-i calea?”
„Deh, îi lunguță”, răspunse bătrânul.
Scăpând din alte labirinturi, se pomeniră în sfârșit într-un hol puternic luminat unde domnea o forfotă cumplită. Artiști și artiste care ba intrau, ba ieșeau din cabine, strigăte, clopoței, fețe încinse, garderobiere, costumiere, coșuri cu flori, balerine pe jumătate despuiate care alergau. Însă toți și toate, la vederea cotoiului, se trăgeau la o parte adresându-i zâmbete și complimente.
„Pe-aici, repede, pe-aici!”, făcu omul de serviciu, cu înfrigurare, călăuzind-o pe Linda într-o încăpere cu sute de costume multicolore aliniate pe rasteluri lungi. „Edmira! Edmira! Fuguța! Costumul alb cu pene!”
Sosi cu sufletul la gură o femeiușcă ducând pe brațe un veșmânt alb ca neaua, garnisit cu puf de lebădă și paiete. Iar la vederea Lindei: „Sfântă Fecioară!” exclamă, „iat-o în sfârșit! Da’ știți că v-așteptăm de două ceasuri? Veniți, veniți, doar n-o să vă rușinați, sper. Nu mai e un minut de pierdut. Schimbați-vă aicea, ca o fată de treabă”.
Până să se dezmeticească, îi scoseseră rochia și tot restul, apoi trăseseră pe ea veșmântul pentru scenă. Din câteva gesturi iuți ca fulgerul, Edmira îi întinse sulimanul pe față, îi boi buzele cu mult ruj. „Hai, hai, fetițo. Ești pupuică. Drăgălașă foc. Ce-o să cânți?”
„Cingallegra montanina”, zise Linda, pregătită, fiindcă asta-i era specialitatea. Era vorba de-un cuplet popular, un pic cam vulgar, dar cu un efect irezistibil (de câte ori îl cânta la ea acasă, bărbați chiar de-o vârstă respectabilă, capi de familie la locul lor – fără greș –, se ițeau pe la ferestrele dinspre curte).
Iar acum alde Linda se simți împinsă spre scena deschisă de unde venea un sunet asurzitor de trompete. Trecând pe dinaintea unei oglinzi mari cu ramă izbuti să se vadă în ea preț de-o clipită. Cât pe ce să nu se mai recunoască. Decolteul îi păru scandalos. Dar n-avu răgazul să cugete la asta.
Printre grupuri de mașiniști aferați, ajunse în culise. La rampă, sub fascicolele concentrice ale tuturor proiectoarelor disponibile, se înșiruia întreaga trupă în ordine ierarhică, răgind în cor un mereu același refren.
„E rândul meu?”, întrebă alde Linda.
Păzitorul îi făcu semn să mai aștepte.
Dar în vremea asta orchestra iuți ritmul, balerinele își întredeschiseră buzele pentru rânjetul surâsului reglementar și se repeziră spre estradă. Scurt triumf. Fu de ajuns un tur și aplauzele se dezumflară. Apoi căzu cortina.
„Da’ eu? da’ eu?”, strigă Linda, îngrijorată.
„Trebe răbdare, fetița moșului”, zise bătrânelul. „Rămâne pe-altă dată. Astea-s ale vieții valuri.”
„Da’ de ce”, protestă ea cu toată furia care-o ardea pe dinăuntru, „de ce m-ai adus pân-aici? Să-mi joci mata un renghi ca ăsta!” Și izbucni într-un plâns disperat.
„E vina lu’ Robi.”
„Robi? Care Robi?”
„Robi, cotoiul. Când cineva, bărbat sau femeie, vădește pe bune înclinare spre teatru, el ghicește numaidecât și se-apucă să lumineze. O sensibilitate miraculoasă. Lui îi datorează comandorul Stragioni faptul că a putut strânge o avere.”
„Și nu se-nșală niciodată?”
„Chiar să se-nșele, nu. Uneori, însă, le mai șuguiește și el... Hai, hai, nu mai plângeți, o să vedeți că toate se vor drege... Uitați-vă, colo-i secretarul comandorului, pe cât pariu că vine taman după dumneavoastră.”
Ghicise. Era un trimis de-al marelui Stragioni, care voia s-o vadă numaidecât. Alde Linda simți că reînvie. Poate era vreo propunere de contract. O rugă pe Edmira să-i dreagă ochii, rămași mânjiți de lacrimi. Apoi se grăbi spre biroul impresarului.
Firește, și-l închipuise gros și impunător, cu un trabuc mare în gură. Stragioni întrecu toate așteptările. Era gigantic, piramidal, un monument, un adevărat Everest de cărnuri. Și trabucul îi era enorm.
De cum intră la el alde Linda, o și cercetă cu luare aminte, fără s-o scape din ochi nici pe felina care, după ce se cuibărise într-un fotoliu, mai emana doar o lucoare potolită.
„Curaj, copilă, fă-te-ncoace, încă n-am mâncat niciodată carne de om”, zise el râzând, deși faptul, dat fiind cum arăta, putea să pară mai mult decât credibil. „Da’ ce porcărie de costum ți-au pus? Hai să te vedem mai bine!”
Cu două degete, și ele urieșești, Stragioni apucă delicat de un fald al fustei și atunci, fie că erau niscai fermoare, fie că rochia avea vreun chichirez, fapt e că întreg costumul se desfăcu în fâșii, ca la o figură de prestidigitație, și lunecă jos la picioarele fetei.
„Ei, domnu’ comandor! ușurel!”, reacționă alde Linda cu un curaj care-o uimi și pe ea. Iar ca să se acopere cu ceva, îi cășună să tragă de un șal de mătase brodată așternut peste o masă. Șalul cedă, răsturnând pe dușumea pahare, cărți, scrumiere, până și o lampă de sticlă ce se sparse zgomotos în mii de cioburi. Neînfricată, alde Linda își drapă țesătura peste umeri.
„Păi, nu-i cazul să-ți ieși așa din fire”, făcu Stragioni, vădit deprins cu scene de soiul ăsta. „Am văzut, am văzut. Nu-i rău deloc. Ca să nu pierdem vremea, uite ce pot face pentru tine... În următoarea reprezentație de revistă a lui Glen Morrow, care va avea premiera peste trei luni, ar fi rolul... ar fi rolul de-a doua subretă... Îți convine? (și iarăși aruncă o privire de verificare înspre cotoi). Douăjdouă pentru fiecare apariție. Mulțumită?”
„Douăjdouă de mii?”, întrebă alde Linda, care nici nu-și imaginase atâta bănet.
„De ce? Îți pare prea puțin? Ești o amatoare, fetițo, adu-ți a...”
Se întrerupse. Rămase cu gura căscată, holbându-se consternat la motan. Care, metamorfozat din senin, nu mai era de culoare gri-sidefie, nici nu mai emana raze de lumină. Dintr-o dată se transformase într-o pocitanie de cotoi de-ăla maidanez, cu blana țepoasă și spălăcită.
„Da’... da’...”, gângăvi Stragioni, căutând să iasă basma curată. „Ia spune-mi, păpușico. Unde-ai învățat tu englezește?”
„Englezește? Da’ io nu știu o boabă englezește.”
„Păi zi așa!”, exclamă impresarul, încântat că-și găsise un bun pretext. „E la mijloc o confuzie. Noi avem nevoie doar de una care să cunoască repertoriul american și să aibă un accent perfect. Păpușico, ne-am înțeles greșit.”
„Da’ domnu’ comandor...”, gemu fata.
„Nu-i chip altfel. Puteți pleca. Noapte bună. Duceți-vă repejor să vă-mbrăcați și trimiteți-mi prin cineva cârpa aia care m-a costat o groază de parale.”
„Sunteți... sunteți o secătură!”, zise alde Linda, palidă de umilință și de rușine. Strângându-și în jurul trupului șalul, ieși pe dată, trântind ușa atât de tare, încât răsună în tot teatrul.
Se înapoie la garderobă, își puse iar rochița modestă ce-i zăcea mototolită pe-un scaun și porni să caute ieșirea, prin holurile de-acum pustii și tăcute.
O umbră îi țâșni printre picioare. Era tot cotoiul comandorului. „Jiganie afurisită!”, ocărî ea și era gata să-i repeadă una cu pantoful. Dar cotoiul se transformase din nou. Ca și cum eclipsa de adineauri i s-ar fi datorat doar unui moment de neatenție, și ar fi dorit să-și ceară iertare, felina trecu în fața fetei, pășind solemn, legănându-și șoldurile, cu capul sus, cu coada băț, triumfătoare. Era din nou gri-sidefie, strălucind ca o faclă argintată.
Iată și tropăitul greoi al cuiva sosind în pripă din spate, și glasul de stentor al comandorului.
„Domnișoară!”, striga chinuindu-se s-o ajungă din urmă. „Opriți-vă! Așteptați! Vreau să vă explic!” Dar ea nici nu-l luă în seamă.
Afară erau noaptea lină, luna, mireasma dulce a pajiștilor și a grădinilor. Sătui de așteptat, soră-sa și prietenii pesemne plecaseră. Orașul era adormit. Tramvaiele se isprăviseră, nu se zărea niciun taxi. Tânăra o luă pe jos spre casă.
„Motănel, drăguț motănel! Hai, vino cu mine, drăguț motănel!” N-avea însă nevoie să-l îndemne. Ca și cum s-ar fi supus unei tainice chemări, mult mai imperioase decât cea a comandorului Stragioni, jivina se îndepărtă împreună cu fata, și cu fiece pas părea să devină mai învoalată și mai luminoasă.
În liniștea aia, casele repercutau cu ecouri stranii bocănitul tocurilor pe asfalt. Apoi, de pe câmpiile din depărtare răzbătu șuierul unui tren, neobișnuit de evocator. Totul în jurul ei, cufundat în somnul adânc de la ceasurile două, era minunat de frumos și fericit. Încât Linda se simți luată pe aripile unei delicioase exaltări. Cotoiul fatidic – era de-acuma o certitudine – n-avea s-o mai părăsească niciodată, avea să-i rămână alături pentru totdeauna, sclavul ei credincios, de la un teatru la altul, printre ropotele furtunoase de aplauze.
„Domnișoară, vă rog!”, urla în noapte comandorul Stragioni. „Am să vă dau cincizeci de mii! Fie-vă milă, vă implor!... Optzeci de mii... Opriți-vă, domnișoară... O sută de mii pentru fiecare apariție!”
„Ai sfeclit-o!”, cugetă ea. „Poate-poate o să mai vorbim despre asta pe viitor. De-acuma te am la mână!” Apoi, jubilând, grăbi pasul, câștigând tot mai mult teren. Până ce larma aia plângăreață se stinse în spatele ei.