Din povestirile lui Dino Buzzati: „O picătură”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm O picătură, după Una goccia, din volumul Paura alla Scala, 1949, tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.


O picătură de apă suie treptele scării. O auzi? Întins în pat pe-ntuneric, îi ascult umbletul tainic. Cum face? În salturi? Tic, tic, se deslușește la răstimpuri. Apoi picătura se oprește și uneori pe tot restul nopții nu mai dă semn de viață. Și totuși, suie. Din treaptă-n treaptă tot urcă, diferită de celelalte picături care cad perpendicular, supunându-se legii gravitației, iar la urmă fac un mic pleosc, binecunoscut în lumea-ntreagă. Nu și cea de-aici: încet-încet se-aburcă de-a lungul casei scării E a blocului ăstuia fără sfârșit.
Nu noi, adulți rafinați, ultrasensibili, am semnalat-o. Ci o slujnicuță de la catul întâi, amărâtă făptură mică și neștiutoare. O remarcă într-o seară, la o oră înaintată, când toată lumea se dusese deja la culcare. În scurt timp nu se putu abține, se coborî din pat și dădu fuga să-și trezească stăpâna. „Coniță” șușoti ea „coniță!” „Ce-i?” făcu stăpâna, tresărind. „Ce se-ntâmplă?” „I-o picătură, coniță, o picătură care urcă pe scări!” „Ce-ndrugi acolo?” întrebă cealaltă, buimăcită. „O picătură care suie treptele!” repetă slujnicuța, parcă gata să se pună pe bocit. „Ho, ho” se zborși stăpâna „ești țicnită? Marș îndărăt în pat! Ai băut ceva, asta-i, neobrăzato. Pun rămășag că mâine dimineață o să lipsească vin din sticlă! Purcea nenorocită, dacă-ți închipui...” Însă copilița o și ștersese ca să se ghemuie sub pături.
„Cine știe ce i-o fi trăsnit prin cap dobitoacei” cugeta mai târziu stăpâna, în tăcere, căci de-acuma îi sărise somnul. Tot ascultând așa fără voie noaptea ce domnea peste lume, desluși și ea zgomotul cel curios. O picătură suia pe scări, efectiv.
Cum ținea cu strășnicie la ordine, pentru o clipă pe cucoană o bătu gândul să iasă ca să vadă. Însă ce-ar fi putut găsi oare la lumina chioară a becurilor afumate, spânzurând de rampă? Cum să dibuie o picătură în toiul nopții, pe frigul ăla, de-a lungul balustradelor întunecoase?
În zilele ce urmară, de la o familie la alta, zvonul se răspândi pe nesimțite iar acum toți cei de-ai casei au aflat, deși preferă să nu vorbească despre asta, ca despre o nerozie de care s-ar putea rușina. Acuma multe urechi rămân ciulite în întuneric, când noaptea s-a lăsat ca să apese neamul omenesc. Și se gândesc care la una, care la alta.
În unele nopți, picătura tace. Alte dăți, în schimb, ceasuri întregi nu face decât să se deplaseze, mai sus, mai sus, de-ai zice că n-o să se mai oprească niciodată. Zvâcnesc inimile pe când pasul cel gingaș pare s-atingă pragul. Ce bine, nu s-a oprit. Iat-o îndepărtându-se, tic, tic, luînd-o către etajul de deasupra.
Știu cu certitudine că chiriașii de la mezanin își imaginează că de-acuma sunt în siguranță. Picătura – așa cred ei – a trecut deja pe dinaintea ușii lor, încât n-o să mai aibă ocazia să-i deranjeze; alții, de pildă eu care stau la etajul șase, au acum motive de neliniște, contrar lor. Dar de unde să știe dacă în nopțile următoare picătura își va relua drumul din punctul unde ajunsese ultima oară, ori mai degrabă o va lua de la capăt, începându-și călătoria de la poalele treptelor, veșnic jilave și negre de gunoaie lăsate vraiște? Nu, nici măcar ei nu se pot considera la adăpost.
Dimineața, ieșind din casă, fiecare cercetează scara cu băgare de seamă, doar-doar o fi rămas vreo urmă. Nimic, cum și era de așteptat, nici cea mai măruntă pată. Dimineața de altminteri cine mai ia în serios povestea asta? Sub soarele de dimineață omul e tare, e un leu, chiar dacă tremura ca varga câteva ceasuri mai-nainte.
Ori chiar să nu se-nșele cei de la mezanin? Și noi de altminteri, care la-nceput n-auzeam nimica și ne socoteam scutiți, în unele nopți deslușim ceva. Picătura e încă departe, ce-i drept. Până la noi răzbate doar un pic-pic foarte slab, ecou înăbușit de atâția pereți. Și totuși, e semnul că suie într-una și că se-apropie din ce în ce.
Nici măcar dormitul într-o cameră din fund, departe de casa scării, nu slujește la nimica. Mai bine să-l auzi, zgomotul ăla, decât să-ți petreci nopțile întrebându-te dacă-i acolo ori ba. Cine șade în camerele alea la o parte câteodată nu mai izbutește să reziste, se strecoară în tăcere pe culoare și rămâne în antreul înghețat, îndărătul ușii, ținându-și respirația, ascultând. Dacă o aude, nu mai îndrăznește să se-ndepărteze, pradă unor spaime nelămurite. Încă și mai rău dacă-i liniște peste tot: în cazul ăsta cum să fie încredințați că abia înapoiați în așternut n-o să-nceapă tocmai atunci zgomotul?
Ce viață ciudată, deci. Și nici măcar să nu poți face vreo reclamație, încerca vreun leac, nici găsi o explicație care să elibereze cugetele. Și nici măcar să nu-i poți convinge pe ceilalți, din celelalte case, care nu știu. Dar ce-o fi oare și picătura asta: – întreabă ei cu o bună-credință exasperantă – vreun șobolan, poate? Vreun broscoiaș râios ieșit din pivniță? Nici pe departe.
Păi atunci – insistă ei – o fi cumva vreo alegorie? Ceva care, să zicem, ar simboliza moartea? ori nu-ș’ce primejdie? ori trecerea anilor? Nicidecum, domnilor: e o simplă picătură, numai că urcă pe scări.
Ori, mai subtil, ceva ce să reprezinte visurile și himerele? Ținuturile închipuite și îndepărtate unde s-ar afla fericirea? Ceva poetic, la o adică? Nu, absolut deloc.
Ori poate meleaguri încă și mai îndepărtate, de la capătul lumii, unde n-o să ajungem niciodată? Ba nu, când vă zic, nu-i o glumă, nu există sensuri duble, e vorba, vai, de-o picătură de apă sadea, după cât se poate deduce, care noaptea urcă pe scări. Tic, tic, în chip misterios, din treaptă-n treaptă. De-acolo vine frica.