Din povestirile lui Dino Buzzati: „Uciderea balaurului”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Uciderea balaurului (L’uccisione del drago), din volumul I sette messaggeri (1942), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

În mai 1902, un ţăran de-al contelui Gerol, un oarecare Giosuè Longo, ce mergea deseori la vânat prin munţi, istorisi cum că văzuse în Valle Secca o dihanie uriaşă aducând a balaur. La Palissano, ultimul cătun din vale, umbla de veacuri legenda cum că prin niscai sterpe strungi ar mai vieţui încă un monstru de soiul acela. Dar nimeni n-o luase vreodată în serios. De data aceasta, însă, cuminţenia lui alde Longo, şartul istorisirii sale, amănuntele păţaniei repetate de mai multe ori fără cea mai mică sminteală vădiră că trebuia să fie ceva adevărat la mijloc, încât contele Martino Gerol hotărî să meargă la faţa locului. Fireşte, nu se gândea la vreun balaur; totuşi, era cu putinţă ca oarece şarpe uriaş, dintr-o specie rară, să fi vieţuit prin strungile acelea nelocuite.
Îl întovărăşiră în expediţie guvernatorul provinciei, Quinto Andronico, cu frumoasa şi cutezătoarea-i soţie Maria, profesorul naturalist Inghirami şi colegul său Fusti, expert îndeosebi în arta îmbălsămării. Slăbănogul şi scepticul guvernator de mult băgase de seamă că nevastă-sa îi purta o mare simpatie lui Gerol, dar nu-şi făcea sânge rău. Ba chiar primi cu dragă inimă când Maria îi propuse să meargă împreună cu contele la vânătoarea balaurului. Nu era gelos pe Martino nici cât negru sub unghie; nici nu-l pizmuia, deşi alde Gerol era mult mai tânăr, mai frumos, mai vânjos, mai destoinic şi mai bogat decât el.
Două rădvane porniră puţin după miezul nopţii din oraş, escortate de opt vânători călări, ajungând către ceasurile şase dimineaţa în cătunul Palissano. Alde Gerol, frumoasa Maria şi cei doi naturalişti dormeau; numai alde Andronico era treaz şi porunci să oprească rădvanul dinaintea casei unei vechi cunoştinţe: medicul Taddei. Puţin după aceea, înştiinţat de un vizitiu, doctorul, buimac de somn, cu scufia de noapte pe cap, se iţi la o fereastră de la primul cat. Andronico, venind până dedesubt, îl salută jovial, lămurindu-i scopul expediţiei; şi se aşteptă ca acela să râdă auzind pomenindu-se de balauri. Dimpotrivă, alde Taddei scutură din cap a dezaprobare.
„Eu, în locul domniei-tale, n-aş merge” zise el, ritos.
„De ce? Crezi deci că nu-i nimic acolo? Că toate astea-s doar braşoave?”
„Habar n-am” replică doctorul. „Eu, unul, chiar cred că balaurul există, deşi nu l-am văzut niciodată. Însă nu m-aş băga în dandanaua asta. Poartă ghinion”.
„Ghinion? Vrei să susţii, Taddei, că domnia-ta ai crede aievea în de-alde astea?” „Îs bătrân, scumpe guvernator” făcu celălalt „şi am văzut multe. E cu putinţă ca totul să fie o scorneală, dar s-ar putea să fie şi adevărat; în locul domniei-tale, nu m-aş băga. Şi apoi, ascultă numai: drumul e greu de găsit, îs doar munţi putrezi plini de surpături, ajunge o boare de vânt ca să se işte un prăpăd întreg, şi nu dai de-un strop de apă. Las-o baltă, guvernatorule, mergi mai degrabă în sus, la Crocetta” (şi arăta spre un muncel rotunjit, năpădit de iarbă, ce domina cătunul), „dai acolo de iepuri câţi îţi pofteşte inima”. Tăcu o clipă, apoi adăugă: „Eu zău că n-aş merge. Şi apoi, am auzit o dată spunându-se, dar degeaba, o să te umfle râsul…”.
„De ce musai să râd?” exclamă alde Andronico. „Domnia-ta spune-mi numai, spune”. 
„Bine: zic unii că balaurul scoate fum, iar fumul ăla e otrăvit, ajunge niţeluş ca să pricinuiască moartea”.
În ciuda făgăduielii făcute, alde Andronico izbucni într-un hohot de râs sănătos:
„De când te ştiu eşti reacţionar” conchise el „sucit şi reacţionar. Dar de data asta-ntreci orice măsură. Un medieval, asta eşti, scumpul meu Taddei. La revedere, pe diseară, cu capul balaurului!”.
Schiţă un gest de salut, se sui la loc în rădvan, porunci să pornească din nou. Giosuè Longo, ce se afla printre vânători şi cunoştea drumul, se puse în fruntea alaiului.
„Ce-avea moşneagul ăla de scutura din cap?” întrebă frumoasa Maria, care se deşteptase între timp.
„Nimic” răspunse alde Andronico „era dragul de Taddei, care în ceasurile libere face şi pe veterinarul. Vorbeam amândoi de afta epizootică”.
„Dar despre balaur?” zise contele Gerol, care şedea în faţă. „L-ai întrebat dacă ştie ceva despre balaur?”
„Nu, ca să fiu drept” făcu guvernatorul.  „Nu voiam să se chicotească în spatele meu. I-am spus c-am venit cu toţii încoace la o mică vânătoare, nimic altceva nu i-am mai spus, na!”
Odată cu înălţarea soarelui, toropeala călătorilor se risipi, caii iuţiră pasul, iar vizitiii se puseră pe îngânat cântece.
„Era medicul nostru de familie, alde Taddei. Cândva” istorisea guvernatorul „avea o clientelă aleasă pe sprânceană. Într-o bună zi, după mai ştiu eu ce dezamăgire din dragoste, s-a retras la ţară. Apoi trebuie c-a picat pe el vreo nouă năpastă, şi a venit să se-ngroape aci, sus. Încă o năpastă, şi Dumnezeu ştie unde s-o mai aciua; o ajunge şi el un soi de balaur!”.
„Ce neghiobii!” zise Maria, cam sastisită. „Iar povestea cu balaurul, începe să devină plicticos refrenul ăsta, n-aţi mai vorbit despre altceva de când am plecat”.
„Păi tu, nu alta, ai ţinut să vii!” i-o întoarse, cu ironică blândeţe, soţul. „Şi apoi, cum puteai s-auzi despre ce discutam, dac-ai dormit într-una? Poate te făceai doar?”
Maria nu răspunse, şi se uita neliniştită pe ferestruică. Scruta munţii, ce se făceau tot mai înalţi, mai râpoşi, mai sterpi. În fundul văii se întrezărea un şirag haotic de culmi, cele mai multe de formă conică, văduvite de păduri sau păşune, de culoare gălbuie, fără seamăn de mohorîte. Bătute de soare, acestea sclipeau de o lumină crudă şi pătrunzătoare.
Era spre ceasurile nouă când caleştile se opriră, căci drumul se sfârşea. Vânătorii, coborîţi din rădvan, băgară de seamă că se aflau de-acuma în creierii acelor munţi lugubri. Văzuţi de aproape, se arătau făcuţi din stânci mucede şi sfărâmicioase, aproape din ţărână, numai o surpătură din creştet până-n poale.
„Iacă, aci-ncepe poteca” zise alde Longo, arătând spre o urmă de paşi omeneşti ce suia pe gura unei vâlcele. Luând-o pe acolo, în trei sferturi de ceas ajungeai la Burel, unde fusese zărit balaurul.
„S-a adus apa?” îi întrebă Andronico pe vânători.
„Îs patru butelci; şi-apoi alte două cu vin, excelenţă” răspunse unul din vânători. „Îi destulă, socot…”
Ciudat. Acum că se găseau departe de oraş, împresuraţi de munţi, gândul la balaur începea să pară mai puţin absurd. Călătorii priveau de jur împrejur, fără să dea de lucruri prea liniştitoare. Creste gălbui, pe unde nu mai călcase fiinţă vie, vâlcele care înaintau pe de lături, ascunzându-şi vederii cotiturile: o pustietate de negrăit.
Se aşternură drumului fără să scoată o vorbă. În faţă veneau vânătorii, cu puştile, culevrinele şi celelalte dichisuri de vânătoare, apoi urma Maria, iar la coadă, cei doi naturalişti. Din fericire, poteca era încă umbrită; printre întinderile galbene de humă, soarele ar fi fost un chin.
Şi vâlceaua care ducea spre Burel era îngustă şi întortocheată, pe fundul ei nu curgea nici un torent, pe de lături nu se aflau nici buruieni, nici iarbă, numai bolovani şi grohotişuri. Nu tu viers de păsări ori de ape, doar rare murmure de prundiş.
Pe când pâlcul înainta astfel, veni de jos, din vale, umblând mai iute decât dânşii, un flăcăiandru cu o capră moartă pe umeri. „Merge la balaur, ăl de acolo” făcu alde Longo; şi o spuse în chipul cel mai firesc din lume, câtuşi de puţin în şagă. Oamenii din Palissano, lămuri el, erau grozav de superstiţioşi, trimiteau zi de zi câte o capră la Burel, ca să îmblânzească toanele monstrului. Jertfa era dusă cu rândul de flăcăii satului. Vai şi-amar dacă monstrul îşi făcea auzit glasul. Se-ntâmpla vreo năpastă.
„Şi balaurul înfulecă zi de zi capra?” întrebă zeflemitor contele Gerol.
„A doua zi dimineaţa nu mai rămâne nimic, asta-i fapt dovedit”. 
„Nici măcar oasele?”
„Ei bine, nu, nici măcar oasele. O duce s-o mănânce în peşteră”. 
„Dar nu-i cu putinţă ca oarecine din sat să fie ăl de-o înfulecă?” făcu guvernatorul. „Drumul îl ştiu cu toţii. L-au zărit vreodată cu ochii lor pe balaur înhăţând capra?”
„Habar n-am, excelenţă” răspunse vânătorul.
Flăcăul cu capra îi ajunsese între timp din urmă.
„Hei, flăcăiaş!” zise contele Gerol, cu glasul lui poruncitor, „cât vrei pe capra aia?”.
„N-o pot vinde, conaşule” răspunse acela.
„Nici pentru zece scuzi?”
„A, pentru zece scuzi…” se-nvoi flăcăiandrul „păi, oi merge să iau alta”. Şi lăsă dobitocul jos, pe pământ.                          
Andronico îl întrebă pe contele Gerol:
„Da’ la ce-ţi trebuie capra aia? Sper că n-ai de gând s-o mănânci”. 
„O să vezi tu la ce-mi trebuie, o să vezi” făcu celălalt, în doi peri.
Capra fu luată pe umeri de un vânător, flăcăiaşul din Palissano coborî în goană îndărăt spre sat (mergea, vădit, să-şi facă rost de un alt dobitoc pentru balaur), şi ceata o porni mai departe.
În mai puţin de un ceas, ajunseră, în sfârşit. Valea se desfăcea fără veste într-un larg circ sălbatec, Burel-ul, un soi de amfiteatru înconjurat de metereze de ţărână şi stânci sfărâmicioase, de culoare galben-roşietică. Taman la mijloc, în vârful unui con de grohotişuri, o bortă neagră: văgăuna balaurului.
„Acolo e” zise alde Longo. Se opriră la mică depărtare, pe o terasă de prundiş ce oferea un minunat punct de observaţie, la vreo zece metri deasupra nivelului peşterii şi aproape faţă-n faţă cu aceasta. Terasa mai avea şi avantajul de-a fi inaccesibilă de jos, fiind apărată de un mic perete ieşit în afară. Maria putea deci să şadă acolo în deplină siguranţă.
Tăcură, trăgând cu urechea. Nu se auzea decât nemăsurata linişte a munţilor, ştirbită de câte un murmur de prundiş. Când la dreapta, când la stânga, câte o cornişă de ţărână se frângea fără veste, şi pârâiaşe subţiri de bolovani mărunţi prindeau să se furişeze la vale, împrăştiindu-se anevoie. Asta dădea peisajului o înfăţişare de perpetuă ruină; munţi uitaţi de Dumnezeu, aşa păreau, ce s-ar dezagrega încetul cu-ncetul.
„Dar dacă azi balaurul nu iese?” întrebă Quinto Andronico.
„Am capra” dădu răspuns alde Gerol. „Ai uitat că am capra!”
Fu limpede ce anume voia să spună. Dobitocul urma să slujească drept momeală pentru a face să iasă monstrul din peşteră.
Se începură pregătirile: doi vânători se căţărară anevoie vreo douăzeci de metri deasupra intrării în peşteră, pentru a prăvăli la nevoie în jos bolovani. Un altul merse să aşeze capra pe limba de prundiş, nu departe de văgăună. Alţii se postară pe de lături, la adăpost îndărătul unor blocuri de stâncă uriaşe, cu culevrinele şi puştile. Alde Andronico nu se clinti din loc, voind să vadă totul de acolo.
Frumoasa Maria tăcea. Orice dram de cutezanţă se topise într-însa. Cât de bucuroasă ar fi făcut numaidecât cale-ntoarsă! Dar nu îndrăznea s-o spună nimănui. Privirile i se plimbau peste pereţii dimprejur, peste surpăturile vechi şi noi, peste pilaştrii de ţărână roşie ce ziceai că-s gata-gata să se năruie din clipă-n clipă. Soţul ei, contele Gerol, cei doi naturalişti, vânătorii îi păreau neîndestulători, tare neîndestulători, împotriva a atâta singurătate.
După ce capra moartă fu lăsată dinaintea văgăunii, se puseră pe aşteptat. Trecuse bine de ceasurile zece, iar soarele năpădise în întregime Burel-ul, încingându-l zdravăn. Valuri de dogoare răbufneau dintr-o parte într-alta. Ca să-i ocrotească de raze pe guvernator şi pe soţia lui, vânătorii înălţară, cum se pricepură mai bine, un soi de baldachin, cu păturile din rădvan; iar Maria bea într-una, fără să-şi poată ostoi setea.
„Păzea!” strigă dintr-o dată contele Gerol, în picioare pe un bloc de stâncă, jos, pe limba de prundiş, cu o carabină în mână, având rezemat alături un toroipan de fier.
Cu toţii se înfiorară şi-şi ţinură răsuflarea zărind cum iese pe gura peşterii o vietate. Balaurul! Balaurul! strigară doi-trei vânători, nu era limpede dacă de bucurie ori de groază.
Făptura se ivi la lumină, unduind tremurat, ca o năpârcă. Uite monstrul legendar, al cărui glas numai făcea să tremure un ţinut întreg!
„Vai, da’ urât mai e!” exclamă Maria, vădit uşurată, căci se aşteptase la ceva cu mult mai rău.
„Mai cu inimă, mai cu inimă!” strigă un vânător, în zeflemea. Şi toţi îşi recăpătară siguranţa de sine.
„Parcă-i un mic ceratosaurus!” zise profesorul Inghirami, ce-și recăpătase îndeajuns sângele rece pentru aspectele ştiinţifice.
N-arăta, într-adevăr, prea spăimântător monstrul ăla, doar ceva mai lung de doi metri, cu un cap asemeni celui de crocodil, deşi mai bont, un ditamai gâtul de şopârlă, toracele destul de bombat, coada scurtă, un soi de creastă pleoştită de-a lungul spinării. Mai mult însă decât dimensiunile reduse, mişcările-i trudnice, culoarea pământie, ca de pergament (cu câteva striaţii verzui), înfăţişarea total fleşcăită a trupului alungau iute spaimele. Ansamblul trăda o bătrâneţe de nedescris. Dacă era un balaur, apoi era unul ramolit, mai pe pragul morţii.
„Na!” strigă în bătaie de joc unul din vânătorii suiţi deasupra gurii peşterii, şi azvârli cu o piatră spre dihanie.
Bolovanul se tot duse vertical şi nimeri de-a dreptul în ţeasta balaurului. Se auzi cât se poate de desluşit un „trosc” înfundat, ca de bostan. Maria se cutremură de dezgust.
Vătămătura fu grea, deși nu îndeajuns. Rămasă câteva clipite nemişcată, ca năucită, reptila începu să-şi legene gâtul şi capul într-o parte şi într-alta, a suferinţă. Fălcile i se deschideau şi se închideau rând pe rând, lăsând să se întrezărească un pieptene de dinţi ascuţiţi, dar dintre ele nu ieşea nici un glas. Apoi balaurul se urni în jos pe prundiş, spre capră.
„Ţi-a cam sunat apa-n cap, ai?” se hlizi contele Gerol, ce-şi lăsase din senin deoparte făloşenia. Era parcă năpădit de o aţâţare veselă, bucurându-se dinainte de căsăpeală.
Un foc de culevrină, tras de la vreo treizeci de metri, îşi greşi ţinta. Detunătura sfâşie văzduhul încremenit, deşteptând zvonuri sinistre printre meterezele de pe care prinseră să lunece la vale nenumărate mici surpături.
Aproape numaidecât trăsni a doua culevrină. Ghiuleaua atinse monstrul la una din labele dinapoi, de unde gâlgâi numaidecât un pârâu de sânge.
„Ia uite-l cum joacă!” exclamă frumoasa Maria, vrăjită şi ea de crâncena privelişte. Chircită de durerea rănii, dihania se apucase, într-adevăr, să se-nvârtească în cerc, cutremurându-se, cu o caznă neputincioasă. Laba zdrobită i se bălăbănea îndărăt, lăsând pe prundiş o dâră de zeamă neagră.
În sfârşit, reptila izbuti să ajungă până la capră şi s-o înşface cu dinţii. Tocmai dădea să se retragă, când contele Gerol, spre a-şi arăta tuturor vitejia, veni aproape de ea, cam la doi metri, descărcându-i carabina în cap.
Un soi de şuierat ieşi din gâtlejul monstrului. Şi păru că ar căuta să se înfrâneze, să-şi înăbuşe mânia, să nu sloboadă tot glasul pe care îl avea în trup, că o pricină neştiută de oameni îl îndemna să aibă răbdare. Plumbul carabinei îi pătrunsese în ochi. Gerol, după isprava făcută, se retrase în goană, şi se aştepta ca balaurul să cadă fulgerat. Dar jivina nu căzu fulgerată, viaţa îi părea de nestins, ca focul de smoală. Cu glonţul de plumb în ochi, monstrul înghiţi pe îndelete capra, şi i se văzu gâtul lărgindu-se ca gumilasticul, pe măsură ce trecea printr-însul urieşescul dumicat. Apoi se trase îndărăt la poalele stâncilor şi prinse a se căţăra pe perete, alături de peşteră. Suia căznit, deseori cu ţărâna surpându-i-se sub labe, dornic să scape cu viaţă. Deasupra se boltea un cer curat, spălăcit, iar soarele ştergea la iuţeală urmele de sânge.
„Zici că-i o libarcă într-o căldare” zise cu glas scăzut guvernatorul Andronico, vorbindu-şi sieşi.
„Ce spui?” îl întrebă soţia.
„Nimic, nimic” făcu el.
„Naiba ştie de ce nu intră-n peşteră!” remarcă profesorul Inghirami, cântărind la rece orice latură ştiinţifică a scenei.
„I-i frică să nu rămână prizonier înăuntru” sugeră alde Fusti. „Trebuie să fie, mai degrabă, complet năucit. Şi apoi, cum vrei tu să facă un asemenea raţionament? Un ceratosaurus…” „Nu-i un ceratosaurus” făcu alde Fusti. „Am reconstituit o sumedenie, pentru muzee, dar sunt altfel. Unde-s spinii de la coadă?”
„Și-i ţine ascunşi” dădu răspuns alde Inghirami. „Ia uite ce abdomen bombat ! Coada stă cocoloşită dedesubt, şi nu se vede”. 
Şedeau așa, la taifas, când unul dintre vânători, cel care trăsese al doilea foc de culevrină, o luă la goană înspre terasa unde şedea alde Andronico, cu scopul vădit de a-şi lua tălpăşiţa.
„Încotro? Încotro?” strigă la el alde Gerol. „Stai colo la locul tău până când vom fi isprăvit”.
„Io-mi iau tălpăşiţa” răspunse cu glas hotărât vânătorul. „Povestea asta nu-mi place deloc. Nu-i de mine aşa vânătoare”. 
„Ce vrei să spui? Ţi-i frică. Asta vrei să spui, ha?”
„Nu, conaşule, nu mi-i frică”. 
„Ba ţi-i frică, îţi zic, altminteri ai rămâne la locul tău”. 
„Nu mi-i frică, îţi repet. Ruşinează-te domnia-ta, mai degrabă, domnule conte”. 
„Aha, va să zică ruşinează-te?” sudui Martino Gerol. „Porc de câine, că altfel n-am cum să-ţi zic! Eşti din Palissano, pun rămăşag, fricos ca un iepure, nu alta. Ia-ţi tălpăşiţa până nu te altoiesc!”
„Da’ tu, Beppi, încotro o iei acu’?” mai strigă contele, căci încă un vânător se retrăgea.
„Şi io-mi iau tălpăşiţa, domnule conte. Nu vreau să am vreun amestec în treaba asta urâtă”. 
„Ah, fricoşilor!” zbiera alde Gerol. „Fricoşilor, v-aş învăţa eu minte, de m-aş putea urni de-aci!”
„Nu-i de frică, domnule conte” i-o întoarse cel de-al doilea vânător. „Nu-i de frică, domnule conte. Da’ ai să vezi domnia-ta c-o să se sfârşească prost!”
„V-arăt eu acuma!” Şi, culegând de jos o piatră, contele o azvârli din toate puterile după vânător. Dar lovitura nimeri în gol.
Urmară câteva minute de răgaz, pe când balaurul se chinuia pe perete, fără a izbuti să se aburce. Ţărâna şi bolovanii plouau, îl târau tot mai în jos, de unde plecase. Afară de duruitul acela de pietre dislocate, era linişte.
Apoi se auzi glasul lui Andronico. „Mult mai durează?” strigă el către alde Gerol. „I-o zăpuşeală de iad. Răpune o dată pentru totdeauna dihania aia. Ce plăcere-ţi face s-o canoneşti aşa, chiar dacă-i un balaur?”
„Da’ ce vină am eu?” răspunse alde Gerol, întărâtat. „Nu vezi că n-are de gând să mai moară? Cu un glonte-n ţeastă, e mai viu ca oricând…”
Se întrerupse, zărindu-l pe flăcăiandrul de mai adineauri reapărând pe buza limbii de prundiş, cu o altă capră pe umeri. Buimăcit la vederea oamenilor, a armelor, a urmelor de sânge, şi mai ales a căznirii balaurului în sus pe stânci, el, care nu-l văzuse niciodată ieşind din peşteră, se oprise locului, zgâindu-se la ciudata scenă.
„Ehei! Măi flăcăiaş!” strigă alde Gerol. „Cât vrei pe capra aia?”
„Nimic, că nu pot” răspunse flăcăul. „Domniei-tale nu ţi-o mai dau nici pentru greutatea ei în aur. Da’ ce i-aţi făcut?” adăugă, căscând ochii cât cepele la monstrul sângerând.
„Suntem aci ca să-ncheiem socotelile. Ar trebui să fiţi mulţumiţi. De mâine, gata cu caprele”.
„De ce gata cu caprele?”
„Mâine, balaurul nu va mai fi” făcu contele, zâmbind.
„Da’ nu puteţi, nu puteţi face una ca asta, v-o spun” exclamă flăcăul, înspăimântat.
„Acu’-ncepi şi tu!” strigă Martino Gerol. „Dă-mi numaidecât încoace capra”.
„Nu, când îţi zic” dădu tăios răspuns celălalt, retrăgându-se.
„Ah, blestemăţie!” şi contele tăbărî pe flăcău, îi repezi un pumn în plin obraz, îi smulse capra din spinare şi îl prăvăli la pământ.
„O să te căieşti, când îţi zic, o să te căieşti, îi vedea de n-o să te căieşti!” sudui cu glas scăzut flăcăul, adunându-se de pe jos, căci nu îndrăznea să se răzvrătească.
Dar Gerol îi şi întorsese spatele.
Soarele înfoca acum găvanul, abia de se mai puteai ţine ochii deschişi, atât de orbitoare era reverberaţia prundişurilor galbene, a stâncilor, iarăşi a prundişurilor şi a bolovanilor; nimic, absolut nimic pe care privirile să se poată odihni.
Mariei îi era tot mai sete, băutul nu-i mai slujea la nimic. „Doamne, ce zăpuşeală!” se văita. Până şi vederea contelui Gerol începea să-i fie nesuferită.
În vremea asta, ca răsăriţi din pământ, se iviseră zeci de oameni. Veniţi pesemne din Palissano, la zvonul că străinii suiseră până la Burel, aceştia adăstau nemişcaţi pe buza mai multor pinteni de ţărână galbenă, asistând fără să scoată un cuvinţel.
„Acu’ ai un public pe cinste!” căută să şuguiască alde Andronico, întorcându-se spre Gerol, care tocmai robotea împrejurul caprei, împreună cu doi vânători.
Tânărul îşi înălţă privirile, până ce zări necunoscuţii care se zgâiau la dânsul. Făcu o strâmbătură de dispreţ şi-şi reluă trebăluiala.
Balaurul, istovit, lunecase înapoi de pe perete până la limba de prundiş, şi acum zăcea nemişcat; doar pântecele umflat ca o bute i se zbătea.
„Gata!” făcu unul din vânători, săltând împreună cu alde Gerol capra de la pământ. Spintecaseră pântecele dobitocului şi-i vârâseră înăuntru o încărcătură de explozibil, legată de un fitil.
Fu atunci văzut contele înaintând neînfricat peste limba de prundiş, până aproape de balaur, la nici zece metri, lăsând foarte calm la pământ capra, apoi retrăgându-se şi desfăşurând fitilul.    
Trebuiră să mai aştepte jumătate de ceas înainte ca jivina să se urnească. Necunoscuţii, în picioare pe buza pintenilor, parcă erau nişte statui: nu-şi vorbeau nici măcar între dânşii, dar pe chipul lor se citea reproşul. Nesimţitori la soarele ce atinsese o putere colosală, nu-şi dezlipeau privirile de reptilă, mai implorând-o să nu se urnească.
Însă balaurul, izbit în şira spinării de un foc de carabină, se întoarse fără veste, văzu capra şi se târî agale spre ea. Tocmai se pregătea să-şi lungească gâtul şi să înşface prada, când contele aprinse fitilul. Flăcăruia alergă la iuţeală de-a lungul şnurului, ajunse grabnic până la capră, stârni explozia.
Bubuitura nu fu zgomotoasă, mult mai slabă decât focurile de culevrină, un sunet sec dar îndesat, ca de scândură ce s-ar despica. Însă trupul balaurului fu zvârlit îndărăt cât ai clipi; se văzu atunci că pântecele îi fusese sfârtecat. Capul reîncepu să i se legene anevoie la dreapta şi la stânga, părea a spune că nu, nu era drept, că fuseseră prea cruzi şi că nu mai era nimic de făcut.
Râse plin de satisfacţie contele, dar de data asta numai el.
„Oh, ce grozăvie! Ajunge!” exclamă frumoasa Maria, acoperindu-şi faţa cu mâinile.
„Mda” zise rar soţul ei „şi eu cred c-o să se sfârşească prost”.
Monstrul zăcea, aparent sfârşit, într-o baltă de sânge negru. Şi iată că din coastele sale prind să iasă două firişoare de fum întunecat, unul la dreapta şi altul la stânga, două fumarole firave înălţându-se anevoie.
„Ai văzut?” făcu alde Inghirami către colegul său.
„Da, am văzut” întări celălalt.
„Două răsuflători cu foale, ca la ceratosaurus, aşa-numitele opercule hammeriene”. 
„Nu” zise alde Fusti. „Nu-i un ceratosaurus. 
Chiar atunci, contele Gerol, din dosul pietroiului unde se adăpostise, înaintă ca să isprăvească odată pentru totdeauna cu monstrul. Se găsea taman la mijlocul conului de prundiş, şi tocmai înşfăca în pumn măciuca de fier, când toţi cei de faţă scoaseră un răcnet.
Pentru o clipă, Gerol crezu că era un strigăt de triumf pentru uciderea balaurului. Apoi băgă de seamă că oarece se mişca în spatele lui. Se întoarse dintr-un salt şi văzu, oh, ce lucru de râs, văzu două jivine micuţe, jalnice, ieşind împleticindu-se din peşteră şi înaintând destul de vioaie spre dânsul. Două mici reptile schilave, nu mai lungi de jumătate de metru, reproducând în miniatură făptura balaurului muribund. Doi mici balauri, odraslele, mânate pesemne afară din peşteră de foame.
Fu nevoie doar de câteva clipite. Contele dădea dovadă de o minunată sprinteneală. „Ţine! Ţine!” striga el voios, învârtind ghioaga ferecată. Şi două izbituri fură de-ajuns. Repezit cu cea mai mare tărie şi hotărîre, toroipanul păli rând pe rând micii monştri, crăpându-le capetele ca pe nişte globuri de sticlă. Amândoi se prăbuşiră, morţi; de departe, ziceai că-s două cimpoaie dezumflate.
Atunci, oamenii cei necunoscuţi, fără să sufle o vorbă, se îndepărtară în goană, la vale, peste albiile de prundiş. S-ar fi zis că fugeau de vreo ameninţare neaşteptată. Dânșii nu iscară nici un zgomot, nu dislocară nici surpături, nu întoarseră capul nici măcar o clipită spre peştera balaurului, ci dispărură aşa cum se iviseră, în chip misterios.
Balaurul se urnea acum, de parcă niciodată, niciodată n-ar mai fi izbutit să moară. Târîndu-se ca melcul, se apropia de micuţele jivine moarte, slobozind într-una două firişoare de fum. Ajuns lângă odraslele sale, se nărui pe limba de prundiş, îşi întinse cu nesfârşită trudă capul şi se apucă să lingă duios cei doi mici monştri morţi, poate cu gândul de a-i readuce la viaţă.   
În sfârşit, balaurul păru să-şi adune toate puterile ce-i mai rămâneau, îşi înălţă gâtul ca un stâlp spre cer, cum n-o mai făcuse încă, şi din beregata lui ieşi, întâi abia auzit, apoi din ce în ce mai puternic, un urlet indescriptibil, un glas cum nu mai răsunase în veci pe lume, nici de lighioană, nici de om, atât de încărcat de ură, încât până şi contele Gerol rămase locului, înlemnit de groază.
Acum era limpede pentru ce nu voise mai-nainte să intre îndărăt în bârlog, unde totuşi şi-ar fi aflat scăparea, pentru ce nu slobozise nici un strigăt sau răget, mărginindu-se la câteva sâsâituri. Balaurul se gândea la cele două odrasle şi, spre a le cruţa, respinsese propria-i salvare; într-adevăr, de s-ar fi ascuns în peşteră, oamenii l-ar fi hăituit acolo, înăuntru, dând peste puii săi; iar de şi-ar fi înălţat glasul, micuţele jivine ar fi dat fuga afară să vadă ce-i. Doar acuma, după ce-i văzuse murind, monstrul dădea drumul urletului său de iad.
Implora ajutor balaurul, şi cerea răzbunare pentru odraslele lui. Dar cui? munţilor, poate, cei sterpi şi nelocuiţi? Cerului fără păsări, fără nori, oamenilor ce-l schingiuiau, diavolului, poate? Urletul sfredelea meterezele de stâncă şi tăriile cerului, umplea lumea întreagă. Era cu neputinţă, parcă (deşi nu exista nici o pricină temeinică), era cu neputinţă, parcă, să nu-i răspundă nimeni.
„Pe cine-o fi chemând?” întrebă alde Andronico, căutând în van să dea vocii sale un ton glumeţ. „Pe cine cheamă oare? Nu vine nimenea, pare-mi-se!”
„Oh, să moară mai iute!” zise femeia.
Dar balaurul nu se hotăra să moară, deşi contele Gerol, orbit de înverşunarea de-a o sfârşi odată, tot trăgea în el cu carabina. Poc! Poc! Era în van. Balaurul dezmierda cu limba micuţele jivine moarte, însă într-un ritm tot mai lent; o sevă alburie îi gâlgâia din ochiul teafăr.
„Saurianul!” exclamă profesorul Fusti. „Ia uite-l cum plânge!”
Guvernatorul zise: „E târziu. Ajunge, Martino, e târziu, e ceasul să mergem”.
De şapte ori se înălţă spre cer glasul monstrului, făcând să vuiască pripoarele şi cerul. La cea de-a şaptea oară, păru că nu se mai sfârșeşte, apoi fără veste se stinse, se prăvăli abrupt, se afundă în tăcere.
În liniştea de moarte ce urmă, se auzi careva tuşind. Plin de sus până jos de colb, cu obrazul sluţit de osteneală, de emoţie şi de sudoare, contele Martino, azvârlindu-şi carabina printre bolovani, străbătea conul de grohotişuri, tuşind şi apăsându-şi pieptul cu o mână.
„Ce s-a mai întâmplat?” întrebă alde Andronico, cu chipul grav, presimţind ceva rău. „Ce-ai păţit?”
„Nimic” făcu alde Gerol, sforţându-se să păstreze un ton şăgalnic. „Mi-a intrat înăuntru un pic din fumul acela”. 
„Care fum?”
Gerol nu răspunse, dar arătă cu mâna spre balaur. Monstrul zăcea nemişcat, până şi capul îi odihnea acum printre bolovani; s-ar fi zis că-i mort de-a binelea, de n-ar fi fost cele două fuioare subţirele de fum.
„Pare-mi-se că s-a isprăvit” zise alde Andronico.
Aşa era parcă, într-adevăr. Preaîndărătnica viaţă se scurgea din botul balaurului.
Nimeni nu răspunsese la strigarea lui, în toată lumea nu se clintise nimeni. Munţii adăstau nemişcaţi, chiar şi micile surpături parcă se resorbiseră, cerul era curat, fără umbră de norişor, iar soarele asfinţea. Nimeni, jivină ori duh, nu sărise să răzbune măcelul. Omul ştersese acea pată vetustă de pe faţa lumii, el, omul cel iscusit şi puternic, ce pretutindeni statorniceşte înţelepte legi întru rânduială, omul cel mai presus de toate, ce se străduiește întru progres şi nu poate îngădui cu nici un chip supravieţuirea balaurilor, fie şi în munţii cei sihaştri. Omul ucisese, şi ar fi fost o nerozie să cârteşti.
Ceea ce făcuse omul era drept, întru totul după legi. Şi totuşi, era cu neputinţă, parcă, să nu fi răspuns nimeni chemării celei de pe urmă a balaurului. Andronico, ca şi nevastă-sa, ca şi vânătorii, nu mai dorea nimic alta decât s-o ia la fugă; până şi naturaliştii lăsară baltă practicile îmbălsămării, numai să-şi ia tălpăşiţa de-acolo, cât mai iute şi mai departe.
Oamenii din sat se făcuseră nevăzuţi, parcă ar fi presimţit vreun blestem. Umbrele suiau peste pereţii sfărâmicioşi. Din trupul balaurului, carcasă învelită în pergament, se înălţau fără istov cele două firişoare de fum, răsucindu-se domol prin văzduhul încremenit. Totul parcă se isprăvise, un lucru întristător ce trebuia uitat, şi nimic mai mult. Însă contele Gerol tuşea, tuşea într-una. Sfârşit, şedea pe un pietroi, alături de prietenii ce nu îndrăzneau să-l agrăiască. Chiar şi cutezătoarea Maria se uita în altă parte. Se auzea numai tusea aceea seacă. În van Martino Gerol încerca să şi-o înfrâneze; un soi de foc i se furişa în străfundul pieptului, tot mai adânc.
„Simţeam eu” murmură guvernatorul Andronico către soţia ce tremura un pic. „Simţeam eu că trebuie să se sfârşească rău”. 






În româneşte de Anca-Domnica Ilea

(nr. 3, martie 2017, anul VII)