Din povestirile lui Dino Buzzati: „Ispitirea Sfântului Anton

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Ispitirea Sfântului Anton (Le tentazioni di sant’Antonio), din volumul Il crollo della Baliverna (1954), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

Când vara e pe ducă, iar cele mai frumoase locuri, după plecarea domnilor vilegiaturişti, rămân pustii (deşi prin hăţişuri vânătorii trag cu puşca iar de prin trecătorile bătute de vânturi ale muntelui, la chemarea cucului, primii vraci ai toamnei şi încep să coboare, cu desagii lor misterioşi pe umeri), atunci norii cei mari ai apusurilor se prea poate să se adune laolaltă, către ceasurile cinci şi jumătate-şase, spre a-i duce în ispită pe sărmanii preoţi de ţară.
Taman la ceasul acela don Antonio, diacon al parohiei, fără tuleie sub nas, îi învaţă pe ţânci catehismul în paraclisul care a slujit deja drept sală de întrunire pentru clubul timpului liber*. Colea stă el în picioare, dincolo sunt băncile cu ţâncii aşezaţi deasupra, iar în fund, ridicată până în bagdadie, fereastra înaltă ce dă spre răsărit; şi prin aceasta se vede paşnicul şi maiestosul Col Giana luminat de soarele ce se lasă tot mai jos.
„In nomine Patris et Filii et…” face don Antonio. „Copii, azi o să vă spun câte ceva despre păcat. Ştie vreunul din voi ce este păcatul? De pildă tu, Vittorio, care nu pricep de ce te pui mereu doar în fundul clasei… Ştii să-mi spui ce se-nţelege prin păcat?”
„Păcatul… păcatul… e atunci când cineva face lucruri urâte.”
„Da, desigur, cam aşa stă treaba, într-adevăr. Dar mai drept e să spunem că păcatul e-o înfruntare a lui Dumnezeu, săvârşită prin nesocotirea vreuneia din legile sale.”
În vremea asta norii cei mari se ridică peste Col Giana cu multă măiestrie scenografică. Pe când vorbeşte, don Antonio îi poate vedea perfect prin fereastra înaltă. Îi vede şi un păianjen cocoţat cu pânza lui într-un cotlon al zisei ferestre (acolo unde circulaţia musculiţelor e cea mai slabă); aşijderea o muscă încremenită pe geam, ţeapănă de reumatismele sezonului. Dintru început norii cu pricina se prezintă în formaţia care urmează: un postament prelung şi turtit din care ies tot soiul de umflături, semănând cu nişte ghemotoace enorme de vată, iar contururile moi cresc într-o serie de bulbuci lipicioşi… Ce-or avea oare de gând?
„Dacă mama, să zicem, vă spune să nu faceţi un lucru iar voi îl faceţi, mama se amărăşte… Dacă Dumnezeu vă spune să nu faceţi un lucru iar voi îl faceţi, Dumnezeu se amărăşte şi el. Dar nu vă spune nimic. Dumnezeu vede numai, pentru că el toate le vede, chiar şi pe tine, Battista, care în loc să fii atent ciopleşti cu briceagul banca. Şi atunci Dumnezeu le-nseamnă la catastif, pot să treacă o sută de ani dar el încă-şi mai aduce aminte de toate ca şi cum s-ar fi petrecut abia cu un minut în urmă…”
Ridică din întâmplare privirile şi vede, scăldat în soare, un nor în formă de pat, deasupra cu un baldachin numai ciucuri, volute şi ţarţamuri. Un pat de odaliscă. Fapt e că don Antonio pică de somn. S-a sculat de la patru şi jumătate ca să ţină liturghia într-o bisericuţă din munţi, iar după aceea în turneu toată ziulica, săracii, clopotul cel nou, două botezuri, un bolnav, orfelinatul, treaba pe la cimitir, confesionalul etcetera, de colo-colo de la cinci dimineaţa, iar acum patul ăla moale ca puful ce pare să-l aştepte, pe el, sărman preot de tăvăleală.  
Să nu-ţi vină oleacă a râde? Nu-i oare o stranie coincidenţă, el mort de oboseală şi patul ăla frumos aşternut în mijlocul cerului? Ce bine ar fi să se poată întinde deasupra şi să-nchidă ochii, fără să se mai gândească la nimic.
Dar în faţa lui stau căpşoarele neastâmpărate ale copiilor, înşirate în bănci, două câte două. „Când am zis păcat” explică el „încă n-am zis nimic. Există păcat şi păcat. Există, de pildă, un păcat cu totul aparte, diferit de toate celelalte, care se cheamă păcat originar…”
Atunci înaintează un al doilea nor, colosal, care a luat forma unui palat: cu colonade, cupole, loggii, fântâni şi peste toate astea flamuri fâlfâind; înlăuntru sunt desfătările vieţii, pesemne, ospeţele, slujitorii, muzicile, movilele de galbeni, parfumurile, frumoasele chelăriţe, vazele cu flori, păunii, trâmbiţele de argint care-l cheamă, pe el, sfiosul preot de ţară fără un ban în buzunar. („Mda, desigur, în castelul ăla nu s-o fi trăind tocmai ca nevoiaşii” gândeşte „eu unul n-o s-apuc niciodată aşa ceva”.)
„Astfel a luat naştere păcatul originar. Dar voi mă puteţi întreba desigur: ce vină avem noi că Adam s-a purtat cum nu se cade? Ce-are a face asta cu noi? De ce trebuie să ispăşim noi pentru el? Ei, vedeţi voi…”
Era unul, în rândul doi sau trei, care mânca pe furiş: pâine, s-ar fi zis, ori altceva cu coajă tare. Se auzea un ronţăit subţirel, ca de şoarec. Totuşi, era foarte atent: dacă preotul se întrerupea din vorbit, acela numaidecât îşi oprea şi el fălcile.
Fu de ajuns acea timidă chemare pentru ca don Antonio să fie apucat de o foame cumplită. Şi dintr-o dată zări un al treilea nor lăţindu-se pe orizontală, modelat în formă de curcan. Era o orătanie enormă, monumentală, în stare să aline foamea unui întreg oraş cum e Milanul; şi se învârtea pe o frigare iluzorie, rumenită de soarele amurgului. Ceva mai încolo, un alt nor, ca o turlă de catedrală, vineţiu, cu formă tipică de butelcă.
„Cum se-ajunge la păcat?” zise. „Ah, câte metode n-au mai născocit oamenii, doar ca să-l amărască pe Domnul! Se păcătuieşte cu fapta, ca de pildă când cineva fură, se păcătuieşte fie şi numai cu vorba, ca de pildă când cineva suduie, se păcătuieşte chiar şi cu gândul… Da, uneori e de-ajuns un gând…”
Ce mai obrăznicături, norii ăia. Unul din cei mai groşi, crescând în înălţime, luase înfăţişarea mitrei episcopale. Voia oare să insinueze trufia, ambiţia carierei? Cizelată în toate amănuntele, albea pe fundalul azuriu şi de temutele-i laturi atârnau deja ciucuri de mătase şi aur. După care mitra, umflându-se încă şi mai şi, scoase la iveală nenumărate floricele. Şi apăru de-a binelea tripla tiară pontificală, cu întreaga-i tainică putere. Pentru o clipă, sărmanul preot de ţară o privi ţintă, jinduind fără voia sa.
Gluma devenise mai subtilă, plină de ademeniri insidioase. Don Antonio se simţea neliniştit.
În vremea asta Attilio, băiatul brutarului, vârî un bob de porumb într-o ţeavă de soc şi o duse la buze, cu intenţia să pocnească în ceafa unui coleg. Chiar atunci îl văzu pe don Antonio, care se albise la obraz. Ceea ce îl tulbură în aşa măsură, încât puse numaidecât deoparte sarbacana.
„… deosebim” spunea „păcatul venial de cel mortal… Mortal… De ce mortal? s-o fi murind, oare? Chiar aşa… Dacă nu moare trupul, atunci sufletul…”
Nu, nu – gândea – nu poate fi o întâmplare, un capriciu înşelător al vânturilor. Pentru el, pentru don Antonio, nu se deranjau, fireşte, puterile iadului. Şi totuşi, istoria aia cu tiara mirosea teribil a uneltire. Nu putea fi cumva la mijloc Marele Vrăjmaş, acelaşi care-n vremurile de demult ţâşnea din nisipuri şi gâdila tălpile anahoreţilor?
În arhipelagul acela de nori, aproape în centru, un bloc masiv de aburi rămăsese până atunci neîntrebuinţat. Bizar, îşi spusese deja don Antonio, tot restul e în continuă mişcare numai acela ba. În toiul bâlciului rămăsese placid, indolent, parcă în aşteptare. Preotul, cu teama în suflet, nu-l mai scăpa acum din ochi.            
Într-adevăr, norul cel uriaş începea să se urnească, amintind de trezirea unui piton prin falsa şi perfida-i indolenţă doldora de neştiute răutăţi. Avea culoarea roză-sidefie a anumitor moluşte, extremităţile rotunde şi pline. Ce pregătea, oare? Ce formă avea s-aleagă? Deşi complet novice în materie, don Antonio, cu flerul caracteristic oamenilor Bisericii, ştia de-acuma ce urmează să iasă din asta.
Se surprinse roşind, coborî privirile în podele, unde zăceau fire de pai, un muc de ţigară (de unde până unde), un cui ruginit, niţică tină. „Însă nesfârşită e, copiii mei” spunea „îndurarea Celui-de-Sus şi mila sa...” Pe când vorbea, calculă cam câtă vreme i-ar trebui norului să se desăvârşească. Avea să se uite la el, după aia? „Nu, nu, fii cu băgare de seamă, don Antonio, nu te-ncrede, nu ştii ce poate să se-aleagă de tine” îi şopti vocea nepoftită ce se iţeşte din străfundurile noastre în ceasurile de slăbiciune, plină de reproşuri. El auzi însă şi cealaltă voce, cea îngăduitoare, conciliantă, prietenoasă, care ne dă dreptate atunci când curajul ne părăseşte. Glăsuia astfel: „De cine ţi-i frică, sfinţia-ta? De-un norişor nevinovat? Dacă nu te-ai uita la el, ar fi semn rău pentru tine, ar însemna că eşti spurcat pe dinlăuntru. Un nor, gândeşte-te şi tu, cum ar putea să fie necurat? Uită-te la el, sfinţia-ta, cât e de frumos!”
Avu atunci o clipită de şovăială. Destul cât pleoapele să-i tremure uşurel, să lase o bortă îngustă. Văzu, ori nu văzu? Ceva ca o privelişte neruşinată, hâdă şi splendidă i se închegase deja în închipuire. I se tăie răsuflarea de simţământul acela de nepătruns. Aşadar, pentru el se-arătaseră năluci şi-l înfruntau din cer cu aluzii necuviincioase?
Era, cumva, marea încercare hărăzită oamenilor Domnului? Dar de ce, dintre atâtea mii de preoţi existenţi, fusese ales tocmai dânsul? Se gândi la Tebaida legendară, întrezări chiar dinainte-i o cale de sfinţenie şi slavă. Simţi nevoia să rămână singur. Făcu un mic semn al crucii, dând de-nţeles că lecţia se încheiase. Şuşotind între ei, copiii plecară, până ce liniştea se aşternu din nou peste toate.
Acum da, putea să fugă, să se-ncuie, de pildă, în vreo odaie din interior, de unde să nu se vadă norii. Dar fuga nu slujea la nimic. Ar fi însemnat să capituleze. Ceru în schimb ajutorul lui Dumnezeu. Începu să se roage cu dinţii strânşi, cu înverşunare, de parcă s-ar fi luat la întrecere pe ultima sută de metri.
Cine avea să iasă învingător? Norul cel suav şi nelegiuit, ori el cu a sa curăţie? Până una-alta se ruga. Când i se păru că s-a întărit destul, îşi adună toate puterile şi ridică privirea.
Dar pe cer, peste Col Giana, nu mai zări, cu o ciudată dezamăgire, decât nişte nori apatici, cu expresie tâmpă, băşici de aburi, mucilagii de pâclă destrămându-se în fâşii. Asemenea nori nu puteau, în mod vădit, nici să gândească, nici să fie răutăcioşi, ori să le joace renghiuri tinerilor preoţi de ţară. Nici nu se sinchisiseră vreodată de dânsul spre a-l supune la cazne, asta-i sigur. Ia acolo, nişte nori ca toţi norii. Staţia meteorologică anunţase într-adevăr pentru ziua aceea: „Cer în gen. senin, câteva formaţ. cumuliforme spre amiază. Vânt slab. Temp. staţ.”. Despre Diavol, nici măcar un cuvinţel.     





În româneşte de Anca-Domnica Ilea
(nr. 6, iunie 2017, anul VII)