Din povestirile lui Dino Buzzati: „Prăbușirea Balivernei”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Prăbușirea Balivernei, din volumul omonim Il crollo della Baliverna (1954), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

Săptămâna viitoare începe procesul pentru prăbuşirea Balivernei. Ce se va alege de mine? Vor veni oare să mă ia?
Mi-e frică. Degeaba îmi tot repet că nimeni n-o să se înfăţişeze să depună mărturie ca să mă piardă; că judecătorul de instrucţie n-a avut nici umbră de bănuială că eu aş fi răspunzător; că, şi de m-aş pomeni inculpat, aş fi achitat cu siguranţă; că tăcerea mea nu face rău nimănui; că, de m-aş înfăţişa chiar de bunăvoie să mărturisesc, acuzatului nu i s-ar uşura cu nimic soarta. Toate astea nu mă pot mângâia nicidecum. De altfel, întrucât contabilul-şef Dogliotti, pe capul căruia cădea principala învinuire, a murit de boală acum trei luni, pe banca acuzaţilor nu va mai sta decât pe-atunci consilierul comunal al Asistenţei publice. E vorba, însă, de o inculpare pro forma; şi, într-adevăr, cum să poată fi condamnat de vreme ce-şi luase în primire postul abia de cinci zile? Dac-o luăm aşa, răspunzător putea fi socotit consilierul dinainte, dar acela răposase cu o lună în urmă. Iar vindicta legii nu pătrunde până în bezna mormintelor.
După doi ani de la cumplita întâmplare, toţi i-au păstrat desigur o amintire neştearsă. Baliverna era o clădire enormă de cărămidă, cam lugubră, construită în veacul al optsprezecelea, afară din oraş, de către călugării Sfântului Celsus. După ce ordinul le-a fost desfiinţat, construcţia a slujit în secolul nouăsprezece drept cazarmă, şi înainte de război ţinea încă de administraţia militară. Lăsată mai apoi în paragină, înlăuntrul ei se oploşiseră, cu încuviinţarea tacită a autorităţilor, o droaie de pribegi şi de oameni fără căpătâi, nefericiţi cărora casa le fusese distrusă de bombe, vagabonzi, «coate-goale», milogi, până şi o mică şatră de ţigani. Doar cu vremea primăria, intrată în posesia imobilului, introdusese acolo oarece disciplină, înregistrându-i pe chiriaşi, instalând grupurile sanitare indispensabile, îndepărtând indivizii scandalagii. Cu toate astea, Baliverna, şi din pricina mai multor jafuri survenite în zonă, avea faimă proastă. Ar fi o exagerare să spunem că era un bârlog de golani. Dar nimeni nu trecea de bunăvoie noaptea prin împrejurimi.
Deşi, când fusese zidită, Baliverna se înălţa în plin câmp, cu scurgerea veacurilor suburbiile oraşului aproape o ajunseseră din urmă. Dar nu mai existau şi alte case în imediata ei vecinătate. Posomorîtă şi ameninţătoare, hardughia domina valul de pământ al căii ferate, maidanele neîngrijite, şandramalele păcătoase de tablă, sălaşuri de cerşetori, risipite printre mormanele de moloz şi gunoaie. Aducea în acelaşi timp a închisoare, a spital şi a fortăreaţă. Cu temelia dreptunghiulară, era lungă de vreo optzeci de metri şi lată cam pe jumătate. În interior, o curte imensă, fără portice.
Acolo îl întovărăşeam deseori, în după-amiezile de sâmbătă ori de duminică, pe cumnatu-meu Giuseppe, entomolog, care găsea multe insecte pe maidanele alea. Era un pretext ca să ieşim puţin la aer şi să fim laolaltă.
Trebuie să spun că halul în care se afla sumbra clădire mă pusese pe gânduri din capul locului. Nuanţa însăşi a cărămizilor, nenumăratele lucarne căscate în ziduri, cârpiturile, nişte bârne puse acolo în chip de proptele îi trădau stadiul de deteriorare. Neliniştitor era mai ales peretele din dos, uniform şi golaş, doar cu câteva deschizături înguste şi neregulate arătând mai degrabă a barbacane decât a ochiuri de geam, din care pricină părea mult mai înalt decât faţada, degajată datorită loggiilor şi ferestrelor înalte. „Nu ţi se pare că zidul se-apleacă niţel în afară?” mi-amintesc că l-am întrebat într-o bună zi pe cumnatu-meu. El râse: „Feri Doamne. Da’ aşa ţi se năzare. Zidurile înalte dau totdeauna impresia asta”.
Într-o sâmbătă de iulie ne aflam acolo pentru una din plimbările amintite. Cumnatu-meu îşi adusese cele două fetiţe, încă nişte gâgâlici, şi pe un coleg de-al lui de la universitate, profesorul Scavezzi, tot zoolog, un individ de vreo patruzeci de ani, palid şi gelatinos, care nu-mi fusese niciodată simpatic din pricina manierelor lui de fariseu şi a aerelor pe care şi le dădea. Cumnatu-meu zicea că-i tobă de carte, şi pe deasupra o persoană grozav de cumsecade. Eu însă îl socotesc un dobitoc: altminteri nu s-ar uita la mine tot de sus în jos, numai pentru că eu sunt croitor iar el om de ştiinţă.
Ajunşi lângă Balivernă, o pornirăm de-a lungul peretelui din dos pe care deja l-am descris. Acolo se întinde o fâşie lată de teren plin de praf, unde băieţii jucau de obicei fotbal. Într-adevăr, de o parte şi de alta fuseseră împlântaţi nişte pari ce indicau locul celor două porţi. În ziua aia, însă, nu se afla pe-acolo nici picior de băiat. În schimb, mai multe femei cu copii şedeau la soare la marginea câmpului, de-a lungul treptei năpădite de ierburi ce mărgineşte pietrişul drumului.
Era ceasul siestei şi dinăuntrul falansterului nu răzbăteau decât glasuri răzleţe. Soarele amorţit, fără strălucire, bătea în zidul gros şi întunecat; iar de la ferestre ieşeau în afară niște stinghii gemând sub povara rufelor întinse la uscat, ce spânzurau ca nişte steaguri moarte, cu desăvârşire nemişcate; într-adevăr, nu sufla nici o boare de vânt.
Pasionat fiind de alpinism, pe când ceilalţi erau absorbiţi să caute insecte, îmi veni cheful să-ncerc să mă caţăr pe zidul ăla şubred: găurile, marginile ieşite în afară ale unor cărămizi, fiarele vechi încastrate ici-colo prin fisuri ofereau prize suficiente. Desigur, n-aveam de gând să urc până-n vârf. Era numai plăcerea de-a mă dezmorţi oleacă, de a-mi încerca muşchii. O dorinţă, dacă vreţi, cam copilărească.
Fără nici o greutate, mă săltai preţ de doi metri de-a lungul pilastrului unui portal acum zidit. Ajuns la înălţimea arhitravei, întinsei mâna dreaptă spre un evantai de bare de fier ruginite, fasonate în formă de lance, care încheia arcada (poate că nişa aia adăpostise cândva statuia vreunui sfânt).
Apucând vârful lăncii, mă aburcai pe ea cu toată greutatea. Dar aceasta cedă, frângându-se. Din fericire, mă aflam la numai doi metri de sol. Încercai, zadarnic, să mă ţin cu cealaltă mână. Îmi pierdui echilibrul, sării îndărăt şi căzui în picioare, teafăr şi nevătămat, deşi încasasem un şoc serios. Bara de fier frântă mă urmă.
Aproape instantaneu, după bara de fier se mai desprinse una, mai lungă, care suia vertical din centrul evantaiului până la un soi de consolă aflată deasupra. Era pesemne un soi de proptea pusă ca petec. Pierzându-şi astfel sprijinul, consola – închipuiţi-vă o lespede de piatră lată cât trei cărămizi – cedă şi ea, fără să pice însă; rămase acolo, hâită, jumătate înlăuntru şi jumătate în afară.
Dar stricăciunea pe care-o provocasem fără voie nu se opri aici. Consola susţinea un drug vechi, înalt de circa un metru şi jumătate, care ajuta la rându-i la sprijinirea unui soi de balcon (doar acum mi se dezvăluiau toate cusururile astea, ce se pierdeau la prima vedere în imensitatea peretelui). Drugul fusese încastrat pur şi simplu între cele două proeminenţe, nu fixat în zid. Odată deplasată consola, după două-trei secunde drugul se aplecă în afară şi abia avui vreme să fac un salt îndărăt ca să nu-mi cadă în cap. Se izbi de pământ cu o bufnitură.
Asta era totul? Pentru orice eventualitate, mă îndepărtai de zid spre grupul însoţitorilor mei, aflat la circa treizeci de metri distanţă. Aceştia şedeau în picioare, întorşi tuspatru către mine; dar nu pe mine mă priveau. Cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată, aţinteau zidul, mult deasupra capului meu. Iar cumnatu-meu ţipă deodată: „Dumnezeule, priveşte! priveşte!”
Mă întorsei. Deasupra balconaşului, doar ceva mai la dreapta, zidul cel gros, compact şi regulat în punctul ăla, se umfla. Închipuiţi-vă o stofă întinsă, împunsă dindărăt de un unghi drept. Mai întâi a fost o uşoară cutremurare şerpuind pe perete în sus; apoi apăru o cocoaşă lungă şi îngustă; după care cărămizile se dislocară, descleștându-şi dinţii putrezi ; și printre şiroaie de praf în avalanşe se căscă o crăpătură întunecată.
A durat câteva minute, ori câteva secunde? N-aş putea s-o spun. În momentul acela – n-aveţi decât să ziceţi că-s smintit – din măruntaiele clădirii răsună un zvon trist, ca un glas de goarnă militară. Şi de jur-împrejur, pe o mare întindere, se auzi un urlet prelung de câini.
În punctul ăsta, amintirile se învălmăşesc: eu care fugeam din răsputeri încercând să-mi ajung din urmă însoţitorii aflaţi deja departe, femeile din marginea câmpului care, sărind în picioare, ţipau, una care se tăvălea pe jos, silueta unei fete pe jumătate goale ce se iţea curioasă de la una din ferestruicile cele mai de sus, în vreme ce sub ea se şi căsca hăul: şi, într-o fulgerare de o clipă, vedenia halucinantă a zidăriei năruindu-se în gol. Atunci, îndărătul despicăturilor din vârf, întreaga masă aflătoare în spate, dincolo de curtea interioară, se urni şi ea încet, târâtă de o irezistibilă forţă de distrugere.
Urmă un bubuit înfiorător, ca atunci când sutele de Liberator îşi descărcau deodată bombele. Iar pământul se cutremură, în vreme ce un nor de pulbere gălbuie se lăţea cu iuţeala fulgerului, ascunzând mormântul ăla uriaş.
Mă revăd apoi în drum spre casă, dornic să mă îndepărtez de locul ăla funest, iar oamenii, la care vestea ajunsese cu o repeziciune uluitoare, mă priveau îngroziţi, poate din pricina hainelor pline de praf. Dar nu uit mai ales căutăturile pline de groază şi compătimire ale cumnatului şi ale celor două fetiţe ale sale. Muţi, mă priveau ţintă, aşa cum se priveşte un osândit la moarte (ori era doar o închipuire de-a mea?).
Acasă, când aflară ce văzusem, nimeni nu se miră că eram dat peste cap; nici că vreme de câteva zile rămăsei încuiat în odaie fără să vorbesc cu nimeni, refuzând să citesc până şi ziarele (am întrezărit doar unul singur, în mâinile fratelui meu intrat să mă întrebe cum mă mai simt; pe prima pagină era o fotografie enormă cu un convoi de furgoane negre, nesfârşit).
Oare eu provocasem hecatomba aia? Ruperea barei de fier să fi propagat, printr-o monstruoasă accelerare de cauze şi efecte, distrugerea în întregul castel gigantic? Ori poate înşişi constructorii iniţiali să fi dispus, cu o răutate diabolică, un joc ascuns de mase în echilibru, în aşa fel încât să fie de ajuns îndepărtarea aşchiei ăleia neînsemnate pentru a disloca tot restul? Oare cumnatu-meu, sau fetiţele lui, ori Scavezzi să fi observat ce făptuisem? Iar dacă n-au observat nimic, de ce de-atunci încoace Giuseppe pare să mă ocolească? Sau mai degrabă eu însumi, de frică să nu mă trădez, am făcut instinctiv în aşa fel încât să-l văd cât mai puţin posibil?
În sens contrar, nu-i îngrijorătoare stăruinţa profesorului Scavezzi de-a mă frecventa cu orice preţ? Deşi nu stă prea strălucit cu banii, şi-a comandat de-atunci în prăvălia mea vreo zece costume. La probe are tot timpul pe buze surâsul ăla uşor, fățarnic, şi nu mă slăbeşte din ochi. Pe lângă asta e enervant de chiţibuşar, dincoace o cutişoară nedorită, dincolo un umăr care nu cade cum ar trebui: dacă nu, sunt nasturii de la manşete, ori lăţimea reverurilor; mereu e câte ceva de retuşat. Pentru fiecare haină şase-şapte probe. Şi din când în când mă întreabă: „Ţi-aminteşti de ziua aia?” „Care zi?” fac eu. „Ei, care! ziua de la Balivernă!” Pare să clipească spre mine cu subînţelesuri ghiduşe. Eu zic: „Cum aş putea oare s-o uit?” El clatină din cap: „Sigur… cum ai putea?”
Fireşte că-i acord reduceri excepţionale, ajung chiar să-i lucrez pe veresie. Dar el se face că plouă. „Da, da” spune „la dumneata se cheltuie, nu glumă, da’ merită, ce să zic”. Iar atunci eu mă-ntreb: e chiar tâmpit, ori se amuză cu şantajele astea mărunte şi nedemne?
Da. Se prea poate ca el singur să mă fi văzut rupând fatala bară de fier. Poate că a priceput totul, ar putea să mă denunţe, să dezlănţuie asupra mea ura localnicilor. Dar e viclean şi-şi ţine gura. Vine să-şi comande un nou costum, mă ţine sub observaţie, gustă dinainte satisfacţia de-a mă ţintui la zid când mă aştept mai puţin. Eu sunt şoarecele şi el e motanul. Se joacă, se joacă, până ce haţ! îmi va pune gheara-n gât. Şi aşteaptă procesul, pregătindu-se pentru lovitura de teatru. Când totul va fi în toi o să se scoale în picioare. „Numai eu ştiu cine a provocat prăbuşirea” va striga „l-am văzut cu ochii mei”.
Azi a venit iar să-şi probeze un nou costum de flanelă. Şi mai insinuant ca de obicei. „Ehei, ne-apropiem de capăt!” „Ce capăt?” „Cum ce capăt? Procesul! Tot oraşul doar despre asta vorbeşte! S-ar zice că dumneata trăieşti în lună, hm, hm.” „Vreţi să spuneţi, prăbuşirea Balivernei?” „Întocmai, Baliverna… Hm, hm, cine ştie, poate iese la lumină adevăratul vinovat!”
Apoi pleacă salutându-mă cu ploconeli exagerate. Îl însoţesc până la uşă. Închid abia după ce a ajuns pe palierul de dedesubt. S-a dus. Linişte. Mi-e frică.