Din povestirile lui Dino Buzzati: „Sclavul”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Sclavul (Schiavo), din volumul Il colombre (1966), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

Nu pentru că şi-ar fi luat mai ştiu eu ce măsuri de prevedere, ci din pură întâmplare, Luigi nu făcu nici un zgomot deschizând uşa casei cu cheia.
Profită de asta, din plăcerea de-a face o surpriză, înaintând cu paşi atenţi şi vătuiţi.
Abia intrat, ghici prezenţa Clarei în casă. În privinţa asta nu se-nşela niciodată. Nu se ştie cum, vecinătatea femeii schimba atmosfera înconjurătoare. Simţi ca un balsam pe inimă. O iubea atât de mult încât, de fiece dată când se întorcea acasă, oricât de absurd ar fi fost, îl apuca teama ca nu cumva în lipsa lui ea să fi plecat pentru totdeauna.
Trecu de parchetul din vestibul, fără să fi iscat nici un scârţâit, înaintă cu mai puţine riscuri pe dalele coridorului. Îşi lungi cu băgare de seamă gâtul pentru a iscodi bucătăria.
Uite-o pe Clara. O vedea din spate, de la mai puţin de doi metri. În picioare, fără să bănuiască măcar prezenţa lui Luigi, era absorbită să prepare ceva pe masă. După expresia cefei el pricepu că zâmbea. Ce copilă scumpă, o comoară. Era cu siguranţă vorba de vreuna din mâncările lui preferate, şi ea se bucura dinainte de bucuria lui.
Dintr-o dată îşi schimbă poziţia, arătându-i-se acum lui Luigi din profil; îi putea zări curba întinsă a obrazului, capetele genelor, vârful nasului atât de spiritual şi obraznic, colţul gurii; aceasta era într-adevăr încreţită de un surâs (ori era efortul concentrării?).
De la chipul adorat privirea coborî spre mâinile ei, acum vizibile. Luigi putu atunci să vadă ce anume făcea Clara.
Pe un platou acoperit cu o broderie de mână erau aşezate simetric o duzină de prăjiturele din aluat fraged, în mijloc cu câte o jumătate de cireaşă zaharisită: tocmai cele care-i plăceau lui la nebunie. S-ar fi zis că erau deja gata. Dar Clara încă le mai manevra, ca pentru un retuş final.
Ce operaţie curioasă, totuşi. Cu două degete de la mâna stângă, Clara desprindea cireşele zaharisite, şi chiar în punctul ăla, dintr-un soi de pipetă ori flaconaş ţinut în mâna dreaptă, lăsa să cadă – sau cel puţin aşa i se păru – un pic de praf deschis la culoare. După care punea la loc cireaşa apăsând-o pe aluatul fraged.
Ce dragă îi era Clara. Care altă femeie ar mai fi avut pentru el, bărbat deja înaintat în vârstă şi cu înfăţişare destul de ştearsă, atâtea atenţii drăgăstoase? Şi ce fetiţă superbă, ce ființă fermecătoare şi deosebită, nu-i de mirare că toţi îl invidiau.

Cugetând la propriu-i noroc aproape incredibil, Luigi era cât pe ce să-şi dezvăluie prezenţa, când îl izbi neobişnuita încordare a Clarei, în care era – o remarcă abia acum – un nu ştiu ce furişat, de parcă ar fi săvârşit vreun fapt clandestin. Şi brusc – ca o lovitură de trăsnet într-o dimineaţă însorită – îl năpădi o bănuială oribilă: dacă praful din pipetă era otravă?
În aceeaşi clipă, printr-o fulgerătoare asociaţie de idei, îi reveniră în minte o mulţime de episoade mărunte, de care nu făcuse caz şi care acum, legându-se unul de altul, căpătau un gust neliniştitor. Anumite semne de răceală din partea ei, anumite gesturi plictisite, priviri ambigue, anumite insistenţe ciudate ca el să mănânce mai mult la masă, să mai ia o dată din cutare sau cutare fel.
Cu o pornire de indignare Luigi încearcă să respingă gândul ăla monstruos. Cum îi poate trece prin cap o asemenea absurditate? Dar gândul revine pe dată, cu şi mai perfidă intensitate. Mai mult chiar: relaţiile dintre el şi Clara îi apar pe neaşteptate într-o lumină nouă, la care nu se gândise niciodată. E cu putinţă ca o femeie precum Clara să-l iubească într-adevăr? Ce alt motiv, dacă nu interesul, o poate reţine lângă dânsul? În ce constau oare dovezile ei de afecţiune? Dulcegăriile, zâmbetele drăgălaşe, atenţiile gastronomice? Unei femei îi e atât de lesne să simuleze. Şi nu-i pur şi simplu instinctivă, într-o situaţie ca a ei, aşteptarea nerăbdătoare a unei moşteniri substanţiale?                                                     
În acea clipă însă Luigi scoate un suspin, ea se întoarce prompt şi pentru o fracţiune de secundă, poate chiar mai puţin, poate că nici nu-i adevărat, poate că-i un joc al închipuirii surescitate, chipul îndrăgit are o expresie de groază, dar imediat cu o viteză de necrezut se reculege, reîncepe să zâmbească.
„Doamne, da’ ştii că m-ai speriat!” exclamă Clara. „De ce faci asemenea glume, dragostea mea?”
El: „Ce făceai aici?”
„Păi nu vezi? Zaharicalele tale…”
„Şi cu pipeta aia ce-i?”
„Care pipetă?” Clara îşi arată palmele deschise pentru a dovedi că n-are nimic acolo, Dumnezeu ştie cum a dispărut flaconaşul.
„Îhî, praful ăla pe care-l puneai…”
„Care praf? Ce ţi s-a năzărit, iubitule? Puneam la locul lor cireşele zaharisite… Mai bine zi-mi, ce ţi-a spus medicul?”
„Mde, am impresia că nu prea ştie nici el… gastrită, zice… ba colecistită… Fapt e că durerile nu-mi mai trec… şi din zi în zi mă simt tot mai slăbit.”
„Voi bărbaţii! E destul o zgaibă de nimic şi vă daţi de ceasul morţii… Hai, curaj, asemenea mici indispoziţii ai mai avut şi în alte rânduri.”
„Aşa puternice ca de data asta, niciodată.”
„Oh, iubitule, dac-ar fi ceva serios, ai începe prin a-ţi pierde pofta de mâncare.”

El o iscodeşte cu privirea, o ascultă. Nu. E cu neputinţă să mintă, cu neputinţă să joace teatru. Dar pipeta, ori sticluţa aia, ce-o fi fost, doar a văzut-o limpede, unde s-o fi topit? O fi reuşit Clara s-o ascundă asupra ei, cu o iuţeală de prestidigitator? Pe masă nu-i, nici pe restul mobilelor, nici pe jos, şi nici în coşul de gunoi.
Acuma se întreabă: pentru ce-ar vrea Clara să m-otrăvească? Pentru-a mă moşteni? Da’ cum a aflat oare c-am făcut-o legatară universală? N-am scăpat niciodată nici cea mai mică aluzie în faţa ei. Iar testamentul nu l-a citit.
Chiar nu l-o fi citit? Altă îndoială. Luigi dă fuga dincolo, în biroul lui, deschide un sertar, scoate din sertar o cutie, iar din cutie un plic închis pe care scrie: Testament.
Plicul e închis. Dar Luigi îl apropie de lampă ca să-l cerceteze mai bine. Bizar, în lumină se observă o dâră de clei pe buza clapei mobile: de parcă plicul ar fi fost deschis la abur şi apoi lipit la loc.
Îl cuprinde o îngrijorare. Frica de moarte? Frica de-a fi ucis? Nu, mai rău chiar. E groaza de-a n-o pierde pe Clara. Fiindcă Luigi pricepe că ea vrea să-l ucidă. Şi-i fatal să reacţioneze în vreun chip. S-o demaşte? S-o denunţe? Să pună s-o aresteze? Unirea lor se va sfărâma oricum, indiferent ce întorsătură vor lua lucrurile. Dar fără ea, fără Clara, cum o să mai poată trăi Luigi?
Nevoia nestăpânită de a-i vorbi, de-a căpăta o explicaţie. Şi în acelaşi timp nădejdea stăruitoare că s-o fi-nşelat, că totul o fi fost o nălucire de-a lui, că otrava nici n-ar exista (deşi în inima lui ştie perfect că aceasta există).
„Clara!” o strigă.
Glasul ei din oficiu: „Hai, Luigi, vino, masa e gata”.
„Viu” răspunse el, trecu în sufragerie şi se aşeză. Era o supă de roşii cu orez.
„Clara” spuse el.
„Da?” făcu ea cu un zâmbet.
„Trebuie să-ţi spun ceva.”
„Ce misterios eşti.”
„Mai adineauri, când am intrat iar tu pregăteai prăjiturile, şi te-am văzut… mă rog, simt nevoia să ţi-o spun, o nevoie teribilă…”
Ea îl privi continuând să zâmbească: era candoare? frică? ori ironie?
„Când am intrat” urmă el „te-am văzut trebăluind şi aveai o drăcovenie în mână, un soi de pipetă, şi mi se părea că pui ceva dintr-însa peste aluaturi”.
„Aveai orbul găinilor” făcu ea, foarte calmă.
„Cu-atât mai bine.”
„Cum aşa, cu-atât mai bine?” Avea un ton de sinceritate atât de desăvârşită, încât el se întrebă dacă nu cumva visase. Dar neliniştea sporea.
„Ascultă, Clara, n-o să am tihnă dacă nu-ţi spun tot… Când te-am văzut făcând chestia aia…”
„Ce chestie, dacă nu te superi? Visezi…”
„Lasă-mă să vorbesc… Pentru-o clipă… e ridicol, ştiu” în sinea lui tremura apropiindu-se de inevitabilul moment, era poate ultima oară când mai vorbea cu Clara, ultima oară când o mai vedea, şi gândul ăsta îl înnebunea; şi totuşi, îi era cu neputinţă să tacă „pentru-o clipă… o idee absurdă… nu te uita aşa la mine… prefer să fiu deschis… mi-a venit bănuiala că tu…”
„Că eu, ce?” şi zâmbetul devenea râs făţiş.
„Ştiu că-i de râs… bănuiala, închipuie-ţi, că ai vrea să m-otrăveşti…”

Ţintuindu-l cu privirea, Clara continua să râdă, dar nu era un râs vesel, ci unul îngheţat, era o lamă tăioasă de metal. Apoi scrâşni din dinţi, şi glasul îi era încărcat de ură.
„Aha, aşa care va să zică… Aici am ajuns? Asta ţi-i încrederea… asta ţi-i dragostea... De la un timp te tot observ... Iar eu stau să-ţi fac cofeturi... Acu’ îs otrăvite, hai?”
Era dinainte înfrânt. „Ascultă-mă, Clara, n-o lua aşa, nu…”
„Aha, îs otrăvite, hai? Ţi-i frică să nu te doară burtica? Ştii ce-o să fac atunci? Mă duc să le-arunc la gunoi!” sculându-se de la masă luă platoul cu aluaturi fragede, îndreptându-se spre bucătărie, şi ridica tot mai mult glasul: „Mă duc să le-arunc la gunoi!... Da’-n casa asta nu mai rămân nici un minut! De-o bucată de vreme îs sătulă pân-aci! Am să plec, m-auzi, am să plec! Deie Domnul să nu te mai văd niciodată!”
Distrus, Luigi se luă după ea. „Nu, Clara, te implor, nu fă asta, glumeam, te implor, dă-mi încoa’ cofeturile!”
„Nu” făcu ea „acu’ nu ţi le mai dau nici să crăpi”.
Ca s-o reţină o prinse de talie. Ea se opri, nepăsătoare.
„Fii bună, dă-mi cofeturile.”
Clara se întoarse în loc, ţinând sus platoul. El întinse o mână.
„Ţi-am zis nuu!... Le-azvârlu la gunoi… Iar după aia plec, pricepi?”
El se azvârli în genunchi, cuprinzându-i picioarele: „Clara, te implor” gemea „nu poţi să pleci, nu poţi, Clara, fii bună, dă-mi cofeturile”.
„Cere iertare” făcu ea victorioasă, tot cu platoul ridicat.
„Da. Iartă-mă, Clara.”
„Zi de trei ori ‘iartă-mă’.”
„Iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă.”
„Îţi dau una singură” zise femeia.
„Nu, le vreau pe toate.”
„Na, atunci mănâncă, da’-n genunchi” şi lăsă în jos platoul.
Clara era încă acolo, Clara n-avea să plece, cu o abjectă uşurare în suflet Luigi apucă o cofetură şi muşcă din ea cu lăcomie. Moartea era un rai, fiindcă venea de la dânsa.