Din povestirile lui Dino Buzzati: „Mantaua”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Mantaua (Il mantello), din volumul I sette messaggeri (1942), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

După o aşteptare parcă fără sfârşit, când nădejdea începea deja să se stingă, Giovanni se întoarse acasă. Încă nu bătuse de două, măicuţa lui tocmai strângea masa, era o zi cenuşie de martie şi zburau ciorile.
Se ivi pe neaşteptate în prag şi măicuţa strigă: „Ah, fii binecuvântat!” dând fuga să-l îmbrăţişeze. Anna şi Pietro, cei doi frăţiori cu mult mai mici, începură şi ei să strige de bucurie. Iată clipa aşteptată de luni întregi, nălucită atât de des în visele frumoase din zori, şi care trebuia să readucă fericirea.
El abia dacă scoase un cuvânt, destul de greu fiindu-i şi aşa să-şi ţină plânsul. Îşi lăsase numaidecât sabia grea pe un scaun, pe cap mai avea încă şapca îmblănită. „Stai să te văd” spunea mama printre lacrimi, trăgându-se oleacă îndărăt, „stai să te vedem cât eşti de frumos. Da’ eşti palid, ştii?”
Într-adevăr, era tare palid şi parcă sfârşit. Îşi scoase şapca, înaintă până în mijlocul încăperii, se aşeză. Ce trudit era, ce trudit, până şi să zâmbească părea că-i e greu.
„Da’ scoate-ţi mantaua, copile” zise măicuţa, şi se uita la el ca la un miracol, mai-mai s-o cuprindă sfiala; ce nalt se făcuse, frumos, falnic (chiar dacă niţeluş prea palid). „Scoate-ţi mantaua, dă-mi-o încoa’, nu simţi ce cald îi?”
El avu, instinctiv, un gest brusc de apărare, strângându-şi pe sine mantaua, poate de teama să nu-i fie luată cu sila.
„Nu, nu, lasă-mă” răspunse el, evaziv, „mai bine nu, de altminteri peste puţin timp trebuie să mă duc…”
„Trebuie să te duci? Te-ntorci după doi ani şi numaidecât vrei să te duci iar?” făcu ea întristată, văzând cum reîncepe grabnic, după atâta bucurie, veşnicul chin al mamelor. „Trebuie să te duci numaidecât? Şi nu mănânci nimic?”
„Am mâncat deja, măicuţă” răspunse feciorul cu un zâmbet blând, şi privea în jur îmbătându-se de semiîntunericul acela iubit. „Ne-am oprit la un han, la câţiva kilometri de-aci…”
„Aha, n-ai venit singur? Cine mai era cu tine? Un tovarăş de regiment? Feciorul Menei, cumva?”
„Nu, nu, era cineva întâlnit în drum. Acuma stă afară şi-aşteaptă.”
„Stă colo şi-aşteaptă? Da’ de ce nu l-ai adus înăuntru? L-ai lăsat în mijlocul drumului?”
Se apropie de fereastră şi, de partea cealaltă a grădinii, îndărătul gărduleţului de lemn, zări în uliţă o siluetă plimbându-se de colo-colo cu paşi înceţi; era înfăşurată de sus până jos într-o pelerină şi da o impresie de negreaţă. Atunci în sufletul ei încolţi, neînţeleasă, printre vârtejurile bucuriei fără de seamăn, o nelinişte stranie şi ascuţită.
„Mai bine nu” răspunse el, scurt. „L-ar stingheri numai, aşa-i el.”
„Dar un pahar cu vin? putem să i-l ducem afară, nu, un pahar cu vin?”
„Mai bine nu, măicuţă. E-un om ciudat, e-n stare să plece valvârtej.”
„Da’ cine-i omul ăsta? De ce te-ai întovărăşit cu el? Ce vrea de la tine?”
„Prea bine nu-l cunosc” zise el încet şi grav. „L-am întâlnit în timpul călătoriei. A venit cu mine, asta-i tot.”
Părea că doreşte să schimbe subiectul, părea să se ruşineze de discuţie. Iar măicuţa, ca să nu-l supere, vorbi imediat despre altceva, dar de pe chipul ei duios lumina dinainte începea deja să se stingă.
„Ascultă” zise „închipuie-ţi ce-o să facă Marietta când o afla că te-ai întors! Te gândeşti cum o să sară-n sus de bucurie? La ea voiai să te duci acu’?”
El se mulţumi să zâmbească, mereu cu aerul cuiva care ar vrea să fie vesel dar nu poate, din pricina vreunei poveri ascunse.
Măicuţa nu izbutea să priceapă: de ce rămânea pe scaun, parcă trist, ca în acea îndepărtată zi a plecării? De-acuma se-ntorsese, cu o viaţă nouă înainte, un şir nesfârşit de zile liberate de orice griji, atâtea seri frumoase laolaltă, un râu nesecat ce se pierdea dincolo de munţi, în oceanul anilor viitori. Gata cu nopţile de spaimă când în zare ţâşneau fulgere de foc şi se putea închipui că şi el era pe-acolo, lungit la pământ, ţeapăn, cu pieptul străpuns, printre rămăşiţele însângerate ale măcelului. Se-ntorsese, în sfârşit, mai bărbat, mai frumos, şi ce bucurie pe Marietta. Peste puţin avea să se-mprimăvăreze, urmau să se cunune la biserică, într-o duminică dimineaţa, în sunet de clopote şi ghirlande de flori. Atunci de ce şedea pierit şi cu gândul aiurea, de ce nu mai râdea, de ce nu-şi istorisea bătăliile? Dar mantaua? De ce şi-o ţinea strânsă pe sine, deşi era atât de cald în casă? Poate fiindcă, dedesubt, uniforma îi era ruptă şi plină de noroi? Dar faţă de măicuţa lui, cum putea să se ruşineze de măicuţa lui? Chinurile păreau să fi luat sfârşit, şi când colo, iată numaidecât o nouă îngrijorare.
Cu chipul ei blând lăsat niţeluş pe umăr, îl privea stăruitor, cu nelinişte, atentă să nu-l supere cumva, să-i ghicească numaidecât orice dorinţă. Dar poate era bolnav? Ori pur şi simplu sfârşit de-atâtea încercări? De ce nu vorbea, de ce nici măcar nu se uita la dânsa?
Drept e că fiul nici n-o privea măcar, dimpotrivă, părea să-i ocolească privirea, de parcă s-ar fi temut de ea. Iar în vremea asta cei doi frăţiori îl contemplau muţi, cu o stinghereală curioasă.
„Giovanni” murmură ea, nemaiputându-se stăpâni. „Eşti aci în sfârşit, eşti aci în sfârşit! Aşteaptă, acuşica îţi fac cafeaua.”
Dădu fuga la bucătărie. Iar Giovanni rămase cu cei doi fraţi atât de micuţi faţă de dânsul. Nici nu s-ar fi recunoscut măcar unul pe altul dacă s-ar fi întâlnit pe uliţă, ce schimbare în numai doi ani. Acum se priveau pe rând, în tăcere, fără să afle cuvinte, doar din când în când zâmbeau tustrei deodată, ca dintr-un legământ vechi niciodată uitat.
Şi uite-o pe măicuţa înapoindu-se, uite cafeaua fumegândă lângă o felie frumoasă de prăjitură. El goli ceaşca dintr-o dată, mestecă anevoie prăjitura. „Cum aşa? Nu-ţi mai place? Cândva te dădeai în vânt după ea!” ar fi vrut să-l întrebe măicuţa, dar tăcu, să nu-l stânjenească.
„Giovanni” îi propuse ea în schimb „nu vrei să-ţi revezi odaia? Ai un pat nou, ştii? am pus să se văruiască pereţii, o lampă nouă, vino să vezi… da’ mantaua aia, tot nu ţi-o dai jos?… nu simţi cât îi de cald?”
Soldatul nu răspunse, dar se ridică de pe scaun, pornind spre încăperea de alături. Mişcările lui aveau un soi de încetineală greoaie, de parcă n-ar fi avut douăzeci de ani. Măicuţa fugise înainte să deschidă larg obloanele (dar pătrunse numai o lumină cenuşie, câtuşi de puţin veselă).
„Ce frumos!” făcu el fără prea mare entuziasm, odată ajuns în prag, la vederea mobilelor noi, a perdeluţelor imaculate, a pereţilor albi, toate proaspete şi curate. Dar, cum măicuţa se aplecă să netezească învelitoarea de pe pat, şi aceea nouă-nouţă, el îşi odihni privirea pe umerii ei plăpânzi, o privire negrăit de tristă pe care nimeni n-o putea zări. Anna şi Pietro se aflau, într-adevăr, în spatele lui, cu feţişoarele radioase, aşteptând o scenă grozavă de voioşie şi surpriză.
Când colo, nimic. „Ce frumos! Mulţumesc, măicuţă, ştii?” repetă el, şi asta fu totul. Îşi rotea ochii cu îngrijorare, ca unul care doreşte să curme o discuţie dureroasă. Dar mai ales privea din când în când, cu vădită încordare, pe fereastră, spre gărduleţul de lemn verde îndărătul căruia o siluetă se plimba încet de colo-colo.
„Eşti bucuros, Giovanni? eşti bucuros?” întreba ea, nerăbdătoare să-l vadă fericit. „O, da, e foarte frumos” răspunse fiul (dar de ce se-ncăpăţâna să nu-şi dea jos mantaua?) şi zâmbea mai departe cu mare caznă.
„Giovanni” imploră ea. „Ce ai? ce ai, Giovanni? Tu-mi ascunzi ceva, de ce nu vrei să spui?”
El îşi muşcă buza, părea că un nod i se pusese în gât. „Măicuţă” răspunse el după un răstimp, cu o voce albă, „măicuţă, de-acuma trebuie să plec”.  
„Trebuie să pleci? Da’ te-ntorci numaidecât, nu? Mergi la Marietta, aşa-i? spune-mi adevărul, mergi la Marietta?” şi se sforța să glumească, deşi o muncea neliniştea.
„Nu ştiu, măicuţă” răspunse el cu acelaşi glas reţinut şi amar; şi în vremea asta se îndrepta spre uşă, îşi pusese din nou şapca îmblănită „nu ştiu, dar acuma trebuie să plec, cel de colo m-aşteaptă”.
„Da’ te-ntorci mai târziu? te-ntorci? În două ceasuri eşti înapoi, aşa-i? O să-i chem încoa’ şi pe uncheşu’ Giulio cu mătuşa, închipuie-ţi ce sărbătoare şi pentru ei, încearcă să vii olecuţă înainte de prânz...”
„Măicuţă” repetă fiul, ca şi cum ar fi rugat-o fierbinte să nu mai spună nimic, să tacă, să se-ndure, să nu mai sporească chinul. „Acuma trebuie să plec, cel de colo m-aşteaptă, a fost şi-aşa prea răbdător.” După care o învălui într-o privire ce-ţi rupea inima.
Se apropie de uşă, frăţiorii, încă voioşi, se lipiră de el şi Pietro ridică o pulpană a mantăii, să afle cum era îmbrăcat pe dedesubt frate-său. „Pietro, Pietro! hei, ce faci? dă-i drumul, Pietro!” strigă măicuţa, temându-se că Giovanni o să se-nfurie.
„Nu, nu!” exclamă şi soldatul, observând gestul băiatului. Dar era de-acum prea târziu. Cele două pulpane de postav azuriu se întredeschiseseră pentru o clipită.
„Oh, Giovanni, copilul meu, ce ţi-au făcut?” bâigui mama, acoperindu-şi faţa cu mâinile. „Giovanni, da’ ăsta-i sânge!”
„Trebuie să plec, măicuţă” repetă el pentru a doua oară, cu o tărie disperată. „L-am lăsat deja s-aştepte destul. La revedere Anna, la revedere Pietro, rămas-bun măicuţă.”
Ajunsese deja la uşă. Ieşi ca dus de vânt. Străbătu grădina aproape în goană, deschise portiţa, doi cai porniră în galop, sub cerul cenuşiu, dar nu către sat, nu, ci peste fâneţe, în sus, către nord, înspre munţi. Galopau, galopau.