„Un om important” de Dino Buzzati, sau despre vremurile pandemiei

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Un om important (Un uomo importante), din volumul Siamo spiacenti di (1960), tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.

Ce boală avea Luigi Ivanero, 44 de ani, ajutor de magazioner la S.N.S.I.S.? Febră foarte ridicată, gălbinare, crize de tremurături convulsive. Medicul de familie de la Asigurări, nemaipricepând o iotă, trimise omul la spital.
Ivanero era un biet om, modest, șters, destul de urât și pe deasupra nu prea simpatic. La spital fu surghiunit taman în fundul unui salon comun.
Vecinii săi de pat erau toți cu un picior în groapă. Îi dădură încâlcit de-nțeles că picase tare prost. Fundul ăla de salon comun era, ca să-i zicem așa, ultima periferie a spitalului. Când, la vizita matinală, medicii se aventurau până acolo – căci uneori nici măcar nu mai ajungeau – erau deja atât de frânți de osteneală încât nici nu se mai opreau, mulțumindu-se să dea un ocol cu privirea, să pună din fugă vreo întrebare, să lase niscai instrucțiuni sumare infirmierilor.
Într-adevăr, în primele trei zile nimeni nu se îngriji de Ivanero. Dar în cea de-a patra dimineață, deșteptându-se, zări la căpătâiul patului trei doctori care șușoteau între ei.
Mai apoi află că unul dintr-înșii era nici mai mult nici mai puțin decât medicul primar adjunct Della Margna, o somitate tânără care încă nu catadicsise niciodată să viziteze salonul ăla urgisit.
În zilele următoare, sărmanul Ivanero, buimăcit, se văzu copleșit de atenții și mărturii de stimă, aproape de slugărnicie, cum la viața lui nu mai pomenise.
Ce se petrecea oare? Să fi fost un prinț și nu l-ar fi tratat mai frumos. Fu mutat într-o aripă de departe mai acătării, căpătă adică o odaie numai a lui, bașca înzestrată cu aer condiționat, radio și televizor.
De-acuma directorul spitalului în persoană, faimosul profesor Dotta Soranzo, venea să-l vadă în fiecare zi. Și dumnealui, lucru de necrezut, îi vorbea de-a dreptul reverențios.
Mare ciudățenie! Norocul își amintea de el pentru întâia oară cu prilejul unei îmbolnăviri grave. De unde până unde? Ivanero nu izbutea să priceapă.
Până când o infirmieră – de-acuma în jurul patului său forfoteau zi și noapte făpturi duioase, tinere și adorabile – îi lămuri misterul. Boala care dăduse peste el era atât de rară, încât se înregistra un caz o dată la zece ani în toată Europa. Și, tocmai din pricina zisei rarități, nu se știa încă mai nimic despre ea.
Era așadar pentru medici o ocazie unică. Simplul raport despre evoluția clinică ar fi dat lovitura la marile congrese internaționale. Darmite dacă se găsea unul care să descopere adevărata cauză a bolii ori chiar un leac. Asta putea să se lase cu un Premiu Nobel.
Revelația îl dărâmă pe Ivanero. În unele clipe își făcuse iluzii de-a fi așa de frumos tratat pentru ce era el ca om. Când de fapt toate atențiile alea erau destinate exclusiv bolii. De el însuși, de Ivanero, prea puțin le păsa. Totuși, cugetă, era mai bine decât nimica. Și, în ciuda acceselor de febră, se simțea ca un șoarec într-o roată de cașcaval.
Deci, pentru el, marea ocazie a vieții se numea îmbolnăvire. Urma să devină celebru: de acum înainte, pacostea ce-i căzuse pe cap avea să se cheme „boala lui Ivanero”.
Deși nu prea ager la minte, omul mirosi că trebuia să se folosească de situație. La spital, el era șeful. Ce n-ar fi făcut, firește, Dotta Soranzo, Della Margna și ciracii lor ca nu cumva să le părăsească spitalul, ca nu cumva boala lui să pice pe mâna altor confrați. La cazul acela, medicii de aici voiau să „lucreze” singuri, ca să tragă plapuma numai pe ei.
Profită de asta. Se plângea pentru orice fleac, amenințând că va pleca să se curarisească într-un alt spital mai puțin păcătos. Vru pijamale de mătase, cearșafuri de in, parfumuri. Ceru pentru sine cele mai chipeșe infirmiere, ba chiar pretinse ca să se culce seara, goale, la el în pat. I se făcu pe plac.
Însă boala i se prelungea. Medicii pricepură că singurul mijloc de a-i da de capăt ar fi fost autopsia, după moartea omului (căci de vindecare nici nu părea să fie vorba). Și se apropia marele Congres de la Stockholm, unde alde Dotta Soranzo trăgea nădejdea unui triumf.
Pe scurt, cu eufemismele de cuviință, Dotta Soranzo îi propuse lui Ivanero douăzeci de milioane, de vărsat văduvei sale, dacă s-ar lăsa supus la un tratament de eutanasie.
Să moară? Păi, Ivanero nu se simțea defel ispitit. Pe de altă parte, un refuz ritos era o nesăbuință.
„Profesore”, spuse. „O să mor. Pe cuvânt de om cinstit. Dați-mi numai răgazul necesar.”
„Și când socotiți că...?”
„Să zicem, două luni?”
„Vreți să mă ruinați, scumpe Ivanero. Puneți-vă în locul meu. Congresul de la Stockholm bate la ușă și eu...”
„Bun, o lună să fie. La mai puțin, profesore, aș rămâne în pierdere. Dar ne-am înțeles. Cele douăzeci de milioane, pe loc, diseară, în bancnote mari.”
„Se face.”
„Și aș vrea o mutrișoară nouă. Una picantă, o falsă-slabă de preferință, de tipul Sofia Loren.”
„O să căutăm, dragule, o să ne străduim.”
„Și o pijama nouă. De mătase violetă. Cu o coroană brodată cu fir de aur.”
„Cum porunciți, domnule conte.”
Sunase ceasul lui! Ivanero savura searbăda voluptate de-a umili lumea. În fine, ceilalți aveau nevoie de el, iar nu el de ceilalți, ca dintotdeauna.
De mâine încolo avea să-i pună să-l strige Excelența-Voastră. Mai voia și publicitate, interviuri, conferințe de presă, fotografii în culori pe coperțile magazinelor ilustrate. Parcă vedea deja titlurile din ziare, Ivanero declară, Ivanero anunță, Ivanero dezminte, Ivanero sărbătorit, Ivanero aclamat.
În clipa aceea intrară doi infirmieri mușchiuloși cu o targă.
„Scoală, tataie, e vremea de cărăbănit!”
„Cum? ce?”
Urla, se împotrivea. Îl umflară pe sus. Îl lepădară într-un ungher sordid al lazaretului, printre alți o sută de sărăntoci, taman îndărătul latrinelor.
O epidemie de boala lui Ivanero se lățea prin lume. Acum erau mii și mii de-alde el, Ivanero, cu aceleași simptome. Încât el, ca bolnav, nu mai făcea două parale.