Lumea se deschidea pentru noi ca o carte. Evocare Marian Papahagi

Chiar înainte să știu ce este un erudit consideram că Marian Papahagi era un adevărat erudit. Primul și cel mai spectaculos ivit în biografia mea personală pe când abia intrasem în studenție la Cluj iar el tocmai sosea la Litere. Cam așa trebuia să se numească unul care le știa pe toate, indiferent că omul avea aspectul unui puști cu părul zburlit și doar cu un început de mustață, deasupra căreia fugeau în toate părțile luminile neastâmpărate ale privirilor sale, începând să sclipească din momentul în care posesorul lor se lansa impetuos să dea o replică, să dezvolte un subiect, să precizeze un detaliu... Le știa pe toate. Formula corect și complex tot ceea ce emitea, parcă în propoziții deja tipărite, fără fanfaronadă, cu aerul cel mai firesc din lume, dând impresia că cita de fiecare dată când dezvolta o idee. Pentru cei care nu au cunoscut interregnul societății românești din anii ’65-’68 ai veacului trecut, trebuie să precizez că niște adolescenți prelungiți cum eram noi abia ieșeam din beznă. Se încercase cu noi îndoctrinarea de tip sovietic și urma să intrăm în laboratoarele îndoctrinării de tip ceaușist. Dar profitam de un soi de acalmie, de dezinteres sau moțăială dogmatică din partea sistemului, așa că ne-am dat seama că trebuia să ne educăm noi înșine dacă voiam fă fie ceva de capul nostru. Nu conștientizam că era o schimbare de regim, dar aveam, prin ce miracol?, intuiția momentului... vedeam o ușă deschisă spre libertate, spre restul lumii, iar ea se deschidea ca o carte! A rezista să te lași tras în mâzga ideologică ambiantă era resimțit de fiecare în parte ca pe o datorie personală, ca act necesar de demnitate. Formula „rezistență prin cultură”, pe care atâția au batjocorit-o mai târziu, tocmai asta însemna: nu urcai pe baricade cu praștia să îl dărâmi pe Goliatul comunist, dar îți puteai ține dreaptă coloana dacă alegeai corect modul tău de viață și îți făceai singur o opinie despre lume ignorând cu forța ta ascunsă construcția falsă din jurul tău. Sigur că era frustrant, dar devenea și o misiunea stimulantă. Poate că pe acest criteriu tacit și împărtășit se alcătuiau și prieteniile. Cei care începeam să ne grupăm în jurul proiectului echinoxist proveneam fie de pe la sate, fie din familii orășenești destul de modeste, deci nu prea avurăm biblioteci personale prin casele noastre și poate nici nu ne înghesuiserăm prin biblioteci în perioada liceului. Dar acum o făceam, parcă în disperare, mergeam parcă de mână, zilnic, spre Biblioteca Centrală Universitară unde citeam cu aviditate tot ceea ce începeam să știm că ne lipsea: literatură, filosofie, istoria artelor, muzicologie, arhitectură, filologie, cultură enciclopedică în general. Evident că după aceea aduceam vorba, să ne lăudăm, nu totdeauna cu discreție, să ne punem la încercare... era o competiție între noi, o frumoasă competiție pe care nici măcar naivitatea noastră de autodidacți nu avea cum să o ridiculizeze. (Oare se pronunță acel „s” final din numele lui Camus?... întreba unul care tocmai se chinuia să citească L’étranger cu dicționarul alături). Îmi aduc perfect aminte când am auzit pentru prima dată pronunțată sintagma „valoare estetică” în gura unui congener care tocmai se iniția în ciudata disciplină a esteticii, de existența căreia profesoara mea de literatură nu-mi vorbise niciodată în liceu. Ce lume exista în acele cărți, ce minunății! Cum să-i poți explica unui tânăr de azi care printr-un sigur click ajunge la enciclopedia electronică a tuturor enciclopediilor și descoperă informația de care are nevoie cât de greu era să ai acces la... informație? Și cât de exotică părea acea informație, promițătoare de mari revelații și desfătări intelectuale (de pildă structura  templului masonic... dacă biografia ta trecea prin zona curiozității ezoterice) și dacă ai avea norocul să știi unde să cauți iar apoi și să-ți scoată bibliotecara acea carte de la fondul „secret”... după ce ai avut norocul să ajungi în prealabil la fișierul, tot secret, al aceleiași  Biblioteci Universitare (carantină unde se mai aflau Nietzsche, Kierkegaard sau poate chiar și Blaga)... Am mai zis-o și altădată: interziceți lectura, și veți avea azi mult mai mulți cititori! Însă retrag repede oferta: nu mă prea acomodez cu interdicțiile.

Dar Marian își făcuse cultura ceva mai devreme decât noi ceilalți, în destul de bogata bibliotecă a familiei. Am văzut-o de mai multe ori, inclusiv în momentul în care ea sporise  cu moștenirea de cărți în portugheză, multe de istorie, transmise de un unchi al său de la București. Faptul că el provenea din familia marelui lingvist și umanist Tache Papahagi va fi fost decisiv pentru definirea profilului său intelectual. Era deja un lingvist înnăscut, l-am văzut „citind” gramatici cum citeam noi romane polițiste, cu o curiozitate de detectiv în domeniul limbilor neolatine, care avea să-l însoțească ulterior, în momentul când studiile de critică literară și traducerile au devenit prioritate pe masa lui de lucru. Mă bucurasem, ca toți ceilalți prieteni ai lui că Marian, că el reușise să obțină prima (și singura, căci apoi au fost întrerupte) bursă oferită de statul român unor studenți care plecau la Roma să se specializeze în diverse discipline umaniste. Nu m-a mirat că a devenit unul din cei mai străluciți studenți de la Sapienza; dar admirația mea a devenit totală în momentul în care am înțeles că obținuse la Roma și o bursă de vară pentru Portugalia. Mult mai târziu mi-a fost dat să intersectez și eu persoane care-l cunoscuseră în acea perioadă. Marea specialistă a literaturii braziliene, Luciana Stegagno Picchio, pe care el mai târziu a tradus-o în românește, mi-a evocat îndelung personalitatea fostului ei student, pentru care păstrase aceeași afecțiune și admirație. Poetul brazilian Murilo Mendes, și el tradus de Marian Papahagi, încă își amintea fragmente din discuțiile lor de odinioară, la Roma. Iar cu marele poet portughez Herberto Helder, care devenise o legendă, fiindcă aproape nimeni nu mai reușea să-l vadă în Lisabona, am reușit să intru în vorbă în redacția editurii Assirio&Alvim numai după ce am pronunțat numele lui Marian (el publicase un grupaj din poemele sale în „Echinocțiu”, iar poetul portughez încă era mândru că străbătuse în acei an Cortina de Fier și fusese publicat într-o țară de dincolo). Cunoscându-mi pasiunea pentru Lautréamont, din „cânturile” căruia voiam să-mi fac tema de licență (dar proiectul a devenit imposibil fiindcă marele rebel nu era studiat la filologia clujeană), Marian mi-a adus din puținii săi bani material bibliografic.  Tot de la el am avut prima ediție din O livro de desassossego, faimoasa carte postumă a lui Pessoa, a cărui traducere am publicat-o la puțin timp după dispariția lui Marian, și evident că i-am dedicat acea traducere. Mi-ar fi drag să regăsesc măcar o parte din scrisorile pe care mi le trimisese în acea perioadă. Îmi aduc aminte că devoram toate informațiile pe care mi le dădea despre poezia italiană a momentului, despre avangarda braziliană, despre literatura portugheză. E clar pentru mine că toate acestea mi-au deschis și mi-au fixat interesul pentru culturile  pe care  Marian le descoperea în acei ani. Devenise pentru mine un model. Nu știu dacă își dădea seama de asta, îmi pare rău că nu i-am spus-o.

Mă gândesc deseori la Marian Papahagi, mai cu seamă în momentele când îmi lipsește o informație, sau nu sunt sigur de interpretarea unui text sau pur si simplu sunt prea singur. El ar ști, el e prietenul de care am nevoie tot timpul.

Marian Papahagi student la Roma

Dinu Flămând
(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)