Cărțile lui Umberto Eco în casele românilor

La plecarea dintre noi a extraordinarul nostru contemporan, mă întreb, poate ca mulți alții, în ce măsură incitantele lui scrieri au intrat în casele concetățenilor mei. Nu puține volume și intervenții publice ale lingviștilor, semiologilor, teoreticienilor artelor sau ai comunicării din România atestă faptul că autorii lor au urmărit de la bun început paginile cu caracter speculativ și eseistice ale lui Umberto Eco, în original sau în alte limbi străine. În română, doar în ultima vreme ritmul traducerilor s-a intensificat. Dacă înainte de căderea regimului comunist fuseseră tălmăcite puține lucrări teoretice (între care Opera deschisă și Tratatul de semiotică generală), după aceea, numărul lor a crescut sensibil, și grație editurilor răsărite în ultimii 25 de ani, în ciuda corului de lamentații privind sfârșitul Epocii Guttenberg. Eco însuși remarca acum câțiva ani că în mod paradoxal numărul și dimensiunile librăriilor erau în continuă creștere.
În afara retipăririlor, pe piața noastră de profil găsim multe alte titluri ilustrative pentru impresionanta cultură, ascuțimea minții și capacitatea de a se dedica unor domenii disparate ale gânditorului piemontez, precum Cinci scrieri morale, Arta și frumosul în estetica medievală, Jurnal sumar. În căutarea limbii perfecte, A spune cam același lucru: experiența de traducere, Interpretare și suprainterpretare, Pliculețul Minervei, Vertigo. Lista infinită, De la arbore la labirint, Apocaliptici și integrați, În ce cred cei ce nu cred, Confesiunile unui tânăr romancier, Cum ne construim dușmanul și alte scrieri ocazionale ori propedeutice (Cum se face o teză de licență), alături de volume îngrijite sau cu participarea lui Eco (Istoria frumosului, Istoria urâtului. etc.) În plus, în ultimii ani, s-a redus distanța dintre data apariției versiunii românești față de original. Este și cazul Pendulului lui Foucault și al Insulei din ziua de ieri.
Urmărind parabola cărților lui Eco în România, surpriza vine de la publicarea primului său roman, ce l-a făcut cunoscut dincolo de cercul de elită al specialiștilor. În 1984, când autolezionista autarhie culturală oprima cum numai cine a trebuit să o suporte știe în ce măsură condiționa existențele, traducerea Numelui trandafirului pare o minune. Din fericire au existat momente astrale când puteau fi exploatate fisurile sistemului. După câte se știe, meritul de a fi propus și realizat foarte bine traducerea îi revine lui Florin Chirițescu. Din motive pur administrative ea nu a apărut la cea mai importantă editură a momentului, Univers din București, unde el era redactor responsabil de sectorul italian, ci la Dacia clujeană. Reeditările la Polirom, Iași, și la Hyperion, Chișinău, continuă și astăzi să se bucure de succes.
Noile ediții au reluat, corect, și Postfața unde Florin Chirițescu mărturisește că nu ar fi putut face transpunerea în limba maternă fără docta contribuție a clasicistei Stella Petecel care, nu numai că a tradus pasaje din latină, dar i-a clarificat părți erudite, pentru mulți, nu doar pentru el, obscure. Postfața enumeră apoi categoriile de opțiuni făcute în translatarea conținutului cărții în română pentru a respecta semantica, fără a forța limba, dar și pentru a asigura fluența lecturii. Totodată, aceste explicații scot la lumină caracteristici ale scriiturii echiene și atrag atenția asupra unor aspecte care îi pot scăpa cititorului. Versetele, de exemplu, au fost păstrate în latină întrucât traducerea lor le-ar fi privat de justificare: inițialele lor, se știe, dau cheia de lectură a hărții orientative în labirintul bibliotecii.
Opțiuni punctuale au impus și versurile în germana medievală și ceea ce în traductologie se cheamă realia. Termenul lipsește din Postfață, dar despre așa ceva se vorbește cu competență.
Densitatea elementelor de rafinată, rară erudiție, pe de o parte, dorința de a nu întrerupe urmărirea acțiunii, pe de alta, au impus renunțarea la notele explicative care riscau, prin numărul și proporțiile lor, să sufoce textul.
Ca un bun traducător cum era, Florin Chirițescu a evitat voit și pericolul de a folosi termeni fonetic (nu doar etimologic și semantic) apropiați de corespondenții italieni atunci când datele intrării lor în uz îi plasează în limbilor lor în registre diferite. În fine, ca Eco, și el a preferat limba standard actuală, fără arhaisme și neaoșisme.
Interesantă este și precizarea că, nu altfel decât autorul italian, dar în spiritul limbii lui materne, el a redat numele proprii.
Astfel de explicații, de o utilitate neîndoielnică, dau relief meritelor lui Eco mai mult decât o fac frazele asertive după care fascinantul roman ar fi plăcut, ludic, istoric, social, politic, de actualitate, în fine, total. Reluând în 1984 etichetele ce însoțiseră cartea de la apariția sa în 1980, Postfața adiționează pozițiile diferiților lector in fabula din acei ani.

La îndemâna cititorilor noștri este și un al doilea peritext la Numele trandafirului, ediția Polirom: Eco-ul dintre William Ockham și Sherlocck Holmes de Horia-Roman Patapievici. În plimbarea de lector pe firul digetic ce șerpuiește prin mânăstire, călăuza este Umberto Eco însuși. Ca întotdeauna, eseistul român pornește metodic de la cea mai sigură sursă documentară, în cazul dat, de la alte scrieri echiene, expozitive (precum Marginalii și glose la Numele trandafirului) și de ficțiune. O dovedește întreaga demonstrație, nu doar paginile grupate cu titlurile Masca și Lector in fabula. În siajul mozaicului decupat din ideile autorului italian, Patapievici își ia libertatea, apăsat retorică, să înceapă cu judecăți nu tocmai măgulitoare: intriga polițistă a romanului ar fi mai degrabă inabilă iar stucatura recitativelor medievale, pur decorativă. Ajutat de același ghid, el demonstrează că în centrul cărții se află nu intriga, ci tensiunea intelectuală, drama epistemologică a detectivului care, în ciuda deșteptăciunii sale, ajunge să descopere adevărul pe căi greșite. Așadar, labirintul monastic al romanului polițist nu este altceva decât masca labirintului cognitiv. De altfel, Umberto Eco însuși fusese primul care spusese că este vorba de un fals roman polițist iar masca medievală îi servise ca să nu cadă în mediocritatea banală de a-și asuma direct paternitatea a ceea ce intenționa să spună. Legea modernității este cea care te obligă astăzi să le încredințezi propriul mesaj altor emitenți.
Conform paginilor din Prefață intitulate Detectivul metafizic, romanul focalizează situația cotidiană, deci și modernă, nu doar teologică, aceea care împinge omul, pândit de greșeală, să se întrebe pe ce căi să apuce în viață. Epistemologia lui Guglielmo, călugărul detectiv din secolul 14, ar trimite la William Ockham (din biografia căruia Eco a luat unele amănunte pentru a i le atribui protagonistului său), dar și la modernul Sherlock Holes, care însă, prin forța lucrurilor, nu mai poate păcătui de exces de încredere în empiric.
Nu lipsesc prin urmare materiale care să ghideze cititorul român de rând, dar și pe cel ideal, al celui mai citit roman echian. Ar fi însă mult mai amplă și complexă discuția despre rolul stimulator al operelor științifice și eseistice ale regretatului piemontez pentru teoreticienii noștri care continuă să revină la concepția lui.

Doina Condrea Derer
(nr. 3, martie 2016, anul VI)