Inegalabilul Marian Papahagi

Încă în plin izolaționism, în 1968, pentru a salva aparențele (de care acum s-au debarasat urmașii politic ai vechiului regim), alături de fiul cel mare al Ceaușeștilor, au fost trimise câteva grupuri de studenți români să studieze în universități occidentale. La concursul de selecție pentru un singur loc la Facultatea de Litere din Roma, alături de două tinere din capitală, s-a prezentat și Marian Papahagi trimis de Universitatea din Cluj-Napoca. Profesoara Nina Façon, care mă cooptase alături de ea în comisie, nu și-a ascuns iritarea: doar la București Italiana acorda dreptul la licență; în celelalte centre era o materie opțională predată într-un număr de trei ori mai mic de ore săptămânal și doar în primii ani. Subiectul pentru proba scrisă, inspirat de vechi teme de bacalaureat, formulat de Profesoară, a fost Italia din lecturile mele. Două teze din cele trei erau comparabile, dar una excela prin acuratețea limbii, iar cealaltă prin bogăția și calitatea lecturilor. Chiar dacă pe teze numele candidaților nu erau la vedere, nu aveam dubii: cea de a doua era a clujanului. Nu doar dreaptă, ci și sagace; cum nu primisem regulamente, nici barem, doamna Façon mi-a cerut să notăm separat „conținutul” și „limba”. Cum media rezultată nu putea fi decât identică, îi lăsam ministerului spinoasa alegere între cei doi tineri aspiranți. Minune! Spre liniștea noastră sufletească, ministerul i-a acceptat pe amândoi. Așa a putut Marian Papahagi, intrat la universitatea transilvăneană în 1966, să-și reînceapă și să-și termine cu un meritat succes studiile la „Sapienza”. A locuit timp de patru ani în impunătoarea clădire din Valle Giulia, proiectată de arhitectul Petre Antonescu, Accademia di Romania in Roma, creată în 1922, la inițiativa prealabilă a lui Nicolae Iorga și a lui Vasile Pârvan, care l-a și condus până în 1927.
În trecerile mele trimestriale prin Roma între 1970-1972, în drum spre Pisa, unde beneficiam de o bursă doctorală, îl găseam pe Marian cu veioza aprinsă, între teancuri de cărți la „masa lui” din biblioteca Academiei noastre învecinată cu prestigioase muzee și institute culturale străine. Extrovertit, el se grăbea să reverse tot entuziasmul trezit de subiectul de care se ocupa în momentul respectiv. Erau ani de extraordinară fervoare în facultățile filologice italiene, când, în paralel cu fervoarea studențească, interferând-o ori nu, universitarii formau cercuri de dezbatere a uneia sau alteia din multitudinea de tentante metode de abordare a literaturii sau a lingvisticii, războindu-se intransigent prin repetate adaosuri argumentative în paginile revistelor, unele create ad hoc. Vioi, inteligent, capabil să recupereze ceea ce pregătirea din țară nu îi oferise, dar și să asimileze noianul de noutăți filologice, spre salvarea lui și beneficiul public, Marian Papahagi și-a luat drept pavăză disciplina muncii constante, devenită obligație asumată și metru de evaluare etică. La întoarcerea în țară, Clujul a avut deșteptăciunea să îi ofere un loc la universitate, iar el, tăria de a rămâne în țară, în condițiile flagrant dezavantajoase și umilitoare pentru un intelectual de talia lui în România. Fire structural senină, predispusă veseliei, tânărul și-a consacrat debordanta-i energie științei și învățământului. Nu și-a compromis titlul de dascăl și de om de rafinată cultură cu abateri de la comandamentele impuse de statutul asumat. Sigur de potențialul și de propriile realizări a rămas imun la morbul vedetismului.

Când a venit la București să-și susțină erudita teză de doctorat, el se remarcase deja ca redactor-șef al revistei „Echinox”, fondată și grație lui pe când era în primul semestru al anului al II-lea al studenției lui clujene, și ca autor al unor studii consistente, adunate în volume de referință și acum: Exerciții de lectură, Eros și utopie, Critica de atelier. Prezența la susținerea doctoratului său a unora dintre literații de marcă din capitală, care adăugaseră referate elogiative la cele oficiale, dau măsura prestigiului dobândit de Marian Papahagi. Solar, alert, el și-a susținut ideile în obișnuitu-i ritm antrenant, amintind doar într-o propoziție incidentă că după 13 ani, pentru el, Italia era accesibilă „doar oniric.” Însoțindu-i după o vreme la Cluj pe rectorul de la „Sapienza”, Prof. Antonio Ruberti, și pe Prof. Luigi de Nardis, decan al Facultății de Litere, asupra cărora a lăsat o excelentă impresie, tânărul asistent universitar (că așa a fost ținut până la căderea regimului) a obținut pe loc aprobarea scrisă de a i se trimite în țară diploma de bacalaureat, absolut necesară în România. El a explicat de ce nu se ducea să-și ridice singur diploma, care, conform regulilor italiene, ar fi trebuit să rămână perpetuu în arhiva facultății absolvite. Fără să insiste, a spus că, deși era tratat ca toți cetățenii, nu i se permitea să călătorească peste hotare. Am avut eu grijă să le spun după aceea oaspeților de ce stăteau așa lucrurile. A doua zi, în poarta ministerului Învățământului, cu câteva clipe înainte ca oaspeții să fie primiți în audiență, le-am spus că, spre disperarea generală, ministrul, Suzana Gâdea, politehnistă, restrânsese drastic disciplinele umaniste. După prezentarea triumfalistă a învățământului autohton a acesteia, rectorul, ulterior ministru al Cercetării tehnologice, inginerul Ruberti, a declarat că găsea interesantă organizarea românească, dar că, în Italia, indiferent de specializare, baza era dată de cunoștințele disciplinelor umaniste. Cu ochii înlăcrimați, interlocutoarea l-a întrerupt: „Oh, nu-mi spuneți mie de umanism; când am văzut la Nagasaki oameni cu un fel de aripi în loc de brațe ...”. La ieșire, m-am despărțit de oaspeți cu lacrimi de furie neputincioasă în ochi. Nu m-a liniștit prima cunoscută ieșită în cale, căreia i-am relatat totul, ci doar gândul că oaspeții petrecuseră o jumătate de zi la Grădina botanică din Cluj în compania lui Marian Papahagi și, desigur, îl contrapuneau celei care, ca ministru, îl ținea asistent. În plus, mi-am zis, rectorul socialist și decanul De Nardis, susținător al eurocomunismului lui Berlinguer, vedeau realitatea care pe noi ne lecuise de iluzii.

L-am mai întâlnit pe Marian la unele sesiuni științifice. La una din ele, la Secția de Italiană bucureșteană, i-am admirat nu doar prestația, ci și eleganța cu care i-a luat apărarea Etei Boeriu. Fără a nega justețea observațiilor dintr-o comunicare, el a menționat ponderea infimă a scăpărilor de transpunere ale neobositei traducătoare.
În 1990, la scrisoarea pe care i-am trimis-o imediat după dezlănțuirea degradantă a minerilor și în Catedra de Italiană, mi-a răspuns calm, echilibrat că, în pofida situației, continua să construiască, să meargă mai departe.
În același an, în scurtul răstimp în care a fost un excelent secretar de Stat la Ministerul Învățământului, i-am cerut să adauge pentru studenții bucureșteni un curs de literatură veche proiectelor în care se angajase, navetei săptămânale și iritantei tensiuni politice resimțită acut de el, aflat în ochiul ciclonului. A acceptat fără nici o ezitare, deși era un sacrificiu. Nu luasem în calcul criza studenților conectați, atunci, doar la cotidianitatea convulsivă, care, surescitați, te întrerupeau în timpul orelor ca să întrebe dacă aflaseși ce ticăloșie mai făcuse un politician, ce era de făcut, studenți greu, foarte greu de readus la tema lecției. Și, la fel de grav, minimalizasem reacția de respingere a puținilor colegi din Catedră, fiecare cu veleitățile lui, deși Mircea Anghelescu, întâlnit fortuit în zilele acelea, îmi atrăsese atenția că pentru unii era deranjantă prezența unuia cu prestigiul lui Marian Papahagi, și nu doar ca italienist. A fost o nouă amărăciune în prea scurta existență a lui Marian. Mi-a scris că pe drumul către facultate, de cum cobora din avion, își recapitula ceea ce avea să le prezinte studenților, care, însă, nu-l secundau cu necesara participare. Mă urmărește și acum reproșul lui: „numai dumneavoastră m-ați așteptat la București.”

Curând însă, după ce coordonase noi, epuizante proiecte, Marian a condus Accademia di Romania din Roma, unde, în timpul studenției, împărțise apartamentul cu V.I. Stoichiță, azi, reputat critic de artă, asistent în țară, apoi universitar în occident. Agasanta administrare a instituției, lipsită de fonduri pentru a repara instalații, ziduri etc., nu l-a abătut pe proaspătul ei director de la proiectul ambițios, acela de a-i reda funcția primordială: de loc de găzduire și studiu pentru tineri cercetători. A izbândit, dar nu a mai apucat să se ocupe acolo pe primii beneficiari, selecționați chiar de el la București. Eforturile, tensiunea, graba cu care a trăit l-au răpus la Roma. Apucase însă să redea strălucire manifestărilor culturale de acolo, atrăgând un public select, greu de fidelizat având în vedere mulțimea ofertelor culturale de rară calitate ale urbei. La ultimul congres organizat de el, contrar a ceea ce se întâmpla, se întâmplă de obicei, numărul participanților autori de comunicări ajunși din țară nu l-a depășit cu mult pe al străinilor, așa încât dialogul instaurat a permis un schimb fertil de informații și idei.
Toate astea în condițiile în care, periodic, în sejururi strânse, la Cluj, Marian Papahagi își ținea norma didactică și conducea doctorate. La nici o săptămână, cred, înainte de deces, după o susținere de doctorat, a ținut să mă conducă la gară cu mașina lui, deși el urma să se întoarcă la Roma. Afabilitatea îi era structurală. Ne-am îmbrățișat cu afecțiunea care ne legase din studenția lui. Golul lăsat doare și acum.

Marian Papahagi student la Roma

Doina Condrea Derer
(nr. 10, octombrie 2019, anul IX)