„Ghepardul” la dezbaterea despre retraducerea literară de la Bucureşti

Reușitul simpozion internațional din 4-5 noiembrie 2019 ținut la București la inițiativa Filialei de Traduceri a Uniunii Scriitorilor, căreia i s-a alăturat FLLS a Universității din București, a pornit de la invitația adresată de organizatori unor traducători versați să vorbească, alături de un coechipier român sau străin, de el ales, despre o operă beneficiară a mai mult de o tălmăcire. Au participat și câțiva teoreticieni ai domeniului. Aproape toți retraducătorii au menționat meritul antecesorului sau antecesorilor de a fi difuzat o scriere importantă din literatura universală, iar exemplificările au făcut evident motivul sau motivele pentru care devenise necesară întoarcerea la original. Din acest unghi de vedere au fost examinate traducerile anterioare și noua lor versiune în cazul poemelor homerice și al unor scrieri de Ibn Tufayl, Shakespeare, Gogol, Sienkiewicz, Proust, Jeni Acterian, Martin Pilar, Giuseppe Tomasi di Lampedusa, G. G. Marquez, Václav Havel. Nu au făcut obiectul simpozionului mult mai cronofagele intervenții corective asupra versiunilor „îmbătrânite”, cum au fost catalogate într-o luare la cuvânt.

Din multele aserțiuni privind necesitatea de a avea mereu în limba țintă o formă adusă la zi, trebuie amintite: modificările lexicale și gramaticale intervenite cu timpul (imperfectul narativ românesc, de exemplu, resimțit acum ca regionalism, formule și pronume de adresare devenite inuzuale etc.); o mai mare înțelegere a textului favorizată de plusul adus de exegeză sau de cunoașterea a noi producții ale scriitorului; apariția unei ediții îmbunătățite ori completată a originalului; schimbarea opticii în funcție de multipli factori sociali: posibilitatea unei mai bune documentări, dispariția cenzurii și autocenzurii politice, a moravurilor; creșterea gradului de toleranță; mai marea dezinvoltură în mânuirea frazării argotice, dezinhibarea verbală în cazul termenilor sexuali.

Arealul italian a fost ilustrat de universitarele Gabriela Lungu din Cluj-Napoca și Aurora Firța Marin din capitală. Empatica, nu doar neobosita traducătoare, deținătoare a unor meritate premii, Gabriela Lungu, a lăsat să transpară entuziasmul cu care a reluat de la zero traducerea romanului Il gattopardo de Giuseppe Tomasi  di Lampedusa, după ce „s-a străduit să uite” versiunea de acum câteva decenii a lui Tașcu Gheorghiu, versiune apreciată la vremea ei și de domnia sa. În treacăt s-a referit și la termeni (botanici ori din meniul sicilian) care, nu doar de dragul exactității, ci și pentru a nu trăda spiritul întregului corpus, i-au impus un spor de atenție și investigații suplimentare.

Pentru a pune în lumină valoarea paginilor romanului, în analitica, concentrata sa comunicare, dna Firța Marin a semnalat principalele aspecte ridicate ori doar sugerate de ele. Inevitabil, ca de fiecare dată când este vorba de Il gattopardo, a fost reconstituit etapă de etapă itinerariul manuscrisului înainte de a ajunge la tipar. Dar, oportun, benefic, a fost sintetizată și „povestea” difuzării operei dincolo de hotare, inclusiv în lagărul socialist. A fost focalizată din nou contrapunerea ideologică stânga-dreapta. În ceea ce privește România, vorbitoarea s-a oprit asupra edițiilor traducerii lui Tașcu Gheorghiu și, cu egală acribie, asupra respectivelor prefețe. Simpla reproducere a unor pasaje excerptate din acestea din urmă a scos la lumină diferența de receptare a noii generații față de precedenta. Deosebirea există, este un dat obiectiv. Suprasaturați de marxism, înainte de 1989, cititorii treceau peste sintagmele marcate ideologic din introduceri și studii, intuind, dacă nu știau, când se datorau presiunii politice ori dezorientării de etapă a semnatarilor și când unei reale adeziuni. Firesc, frapați de recurența formulelor sacramentale, noii exegeți, care nu pot percepe duplicitatea celor din totalitarism, le interpretează luându-le ad literam, conform străvechii zicale: verba volant, scripta manent.

Legat de debutul tipografic în discuție, cum dispunem de necesara îndepărtare în timp de factologic, se pot însă repera și alte fațete. Cum nu mai trebuie ridicat tonul în apărarea intransigentă a specificității literaturii, a abordării exclusiv intrinsece a ei, trebuie admis că un Elio Vittorini, de exemplu, nu în calitate de comunist (de altfel, ieșise indignat din P.C.I. după evenimentele din 1956 din Ungaria), a respins Il Gattopardo al coinsularului său. A făcut-oca redactor-șef din 1949 al colecției einaudiene “I gettoni”, creată anume pentru a încuraja experimentalismele debutanților, după ce, încă din antebelic, ca romancier, temut publicist și inițiator de proiecte culturale majore, se opusese prea cizelatei beletristici italiene, mai ales așa-zisei prosa d’arte, proză meșteșugită, hipercizelată. Iar conținutistic, știa prea bine că Ghepardul trimite la trilogia Viceregii a veristului Federico De Roberto, sicilian și el pe linie maternă, chiar dacă istoria a fost tratată de pe alte poziții față de cele ale conților Salina. Important de reținut este însă nivelul remarcabil al intervențiilor incitante ale celor două italieniste la recenta manifestare internațională.

Doina Condrea Derer
(nr. 12, decembrie 2019, anul IX)