Edmondo de Amicis şi literatura italiană pentru copii

Anul acesta se împlinesc 110 ani de la dispariţia celui care a învăţat copiii că în viaţă cel mai important lucru este il cuore (inima). Edmondo de Amicis (1846-1908) a făcut carieră cu romanul Cuore, publicat în 1886, „o poveste sentimentală pentru copii scrisă sub forma unui jurnal al unui şcolar”. Cartea este asociată tematic Aventurilor lui Pinocchio (1883) a lui Carlo Collodi, ambele fiind considerate mici capodopere ale literaturii pentru copii şi foarte cunoscute în lume.
Edmondo de Amicis a scris numeroase alte volume printre care merită a fi amintite: Romanul unui învăţător (1890) şi Educatoarea muncitorilor (1895). Opera sa nu se păstrează întotdeauna la un înalt nivel artistic, dar nu i se poate reproşa intenţia moralizatoare, care l-a urmărit în toate scrierile sale. Criticul italian G. Morpurgo spunea că: „Este la modă să apreciezi opera lui De Amicis. Marea dorinţă de bine care îl animă trebuie să ne facă să-i iertăm anumite defecte: sentimentalismul excesiv, monotonia, oboseala. Fără să fi fost ceea ce numim un mare scriitor, De Amicis rămâne totuşi un prozator clar, plăcut, pe care copiii italieni îl vor iubi mereu. Şi nu numai copiii”.
Nuvela Lift, pe care o publicăm în traducere, este mai puţin cunoscută cititorilor, dar se înscrie în aceeaşi tematică a scrierilor sale pentru copii.

Lift

Doamna X sosi în „Marele hotel” din centrul balnear Pegli, situat între coline şi mare, în provincia Genova, după lăsarea nopţii. Abia ce s-a urcat cu fetiţa în ascensor, că şi privi cu curiozitate băiatul blond care sta în faţa ei, îmbrăcat într-o uniformă verde cu nasturi strălucitori şi, cu toate că era neliniştită pentru fetiţa ei, care de două zile nu prea se simţea bine, nu se putu abţine să nu-i zâmbească. I se păru că vede în capul acela tuns chilug, în privirea aceea obosită şi gravă, în privirea aceea languroasă… Şi sta aşa, nemişcat, fixa cu ochii păpuşa pe care micuţa o strângea în braţe, încât nu ştiai dacă este un băiat viu sau unul automat. Când ascensorul se opri la etajul al treilea, imediat prinse viaţă şi spuse:
– Aşteptaţi-mă aici! Ies primul.
Dădu mâna doamnei şi fetiţei şi le trase pe scări cu o smucitură încât puţin lipsi să nu le facă să cadă. Apoi le conduse din urmă către camera lor.
– Aceasta este camera? întrebă doamna.
– Exact, îi răspunse băiatul. Doamna întinse mâna ca să ia cheia de lângă perete dar el o preveni sec:
– Nu! Vreau să deschid eu camera voastră.
Odată intrat, roti butonul luminii electrice, arătă unde este clopoţelul, lăsându-şi capul brusc ca şi cum ar fi vrut să lovească, dacă ar fi avut coarne, ieşi cu spatele înapoi. În aceeaşi clipă, dorind doamna să redeschidă, pentru a-şi lua bagajul, luă mânerul din partea interioară şi-l trase spre ea; dar simţi că nu se deschide. Trase cu mai mare putere, dar tot nimic; mânerul nu ceda.
– Vreau să ies! spuse atunci, strigând. Atunci băiatul îi dădu drumul.
Doamna izbucni în râs. „Ce tip interesant!”spuse ea, în sine.
Era cu adevărat original acel nemţişor de cincisprezece ani, care era mai mult gras decât înalt, îndesat, cu vocea şi seriozitatea unui mic om, cu modul de a fi al unui caporal demodat. De exemplu, pentru a fi politicos cu un nou-venit căruia îi căzuse cravata pe jos, fugi în urma lui strigând:
– Stai! Îl lua cu o mână de gât, îi punea cravata cu cealaltă, iar apoi îi spuse:
– Puteţi merge! Şi-i dădu o împinsătură.
Avea ceva rustic din naştere; un alt defect era acela de a repeta, de a explica cu o mimică violentă, de a băga în cap cu forţa în mod complicat lucrurile cele mai simple pe care le avea de spus, ca şi cum toţi ar fi fost pe jumătate cretini, incapabili să înţeleagă din prima sau a doua un lucru. Dar aceste defecte le compensa prin zelul său în serviciu. Era neobosit de dimineaţa până seara. Cum făcea să ascundă sub uniforma aceea verde, foarte strâns, chifle, fructe şi alte alimente comestibile pe care le rodea încontinuu, nimeni nu înţelegea. Era de asemenea un mister modul în care, chemat pe neaşteptate, de cineva în timp ce le mesteca, reuşea perfect să-şi păstreze vocea naturală, până în clipa în care le înghiţea; s-ar fi zis că gura lui este o magazie, un depozit şi nu o cavitate. Era de asemenea un mister cum putea să-şi satisfacă marea pasiune gastronomică, plăcerea de a mânca ouă, deşi îi rămâneau mereu câteva urme din gălbenuşul de ou, printre alte resturi de alimente, încât buzele-i erau ca şi măsuţa unui pictor. Neputându-i-se suspecta onestitatea, era de presupus că-şi cheltuia cea mai mare parte a banilor câştigaţi din dublul serviciu pe ouă. Aceste mici defecte comice temperau duritatea sa voită de soldat în serviciu. Nu-l chemau altfel decât Lift, numele englezesc al cutiei din sticlă în care urca de sute de ori pe zi şi cobora tot de atâtea ori, mereu mestecând.
În dimineaţa următoare, în timp ce trecea pe coridorul etajului al treilea, văzu ieşind în grabă pe doamna X din cameră, care îi ieşi în întâmpinare şi-l întrebă cu o privire neliniştită dacă nu este un medic în hotel.
– Perfect! răspunse Lift.
– Du-te repede şi cheamă-l! îi spuse doamna şi reintră în cameră.
Lift o luă pe scări în jos şi, după puţin timp, se întoarse însoţit de un medic; un pitic îmbufnat, cu obrajii roşii. Intrară amândoi în cameră. Lift întră aproape fugind. Fetiţa era în pat, palidă, cu ochii mari albaştri deschişi şi cu părul de aur împrăştiat peste obraji; alături de ea avea păpuşa. Doamna începu să-i spună medicului cum stau lucrurile. Fetiţa era tristă de două zile, părea obosită, nu dorea să se ridice di pat, se plângea de dureri în torace, tuşea puţin; se părea că are şi febră. Îi era teamă să nu aibă o bronşită. Spuse că acel cuvânt o făcea să tremure, pentru că din cauza acelei boli degenerată în boală pulmonară, murise cu puţini ani în urmă bietul său soţ; spunând aceasta îşi coborî vocea, emoţionată îşi şterse o lacrimă, pe ascuns, ca să nu o vadă fetiţa.
Medicul, fără să deschidă gura, examină bolnava şi recunoscu în boala ei inflamarea bronhiilor, dar uşoară, pentru moment. Nu îi prescrise medicamente, doar repaus total, spuse cuvintele uzuale pentru a o reasigura pe doamna, îi spuse că se va reîntoarce în cursul zilei, dacă nu vor fi îmbunătăţiri ale stării fetiţei.
Lift voi să iasă cu el, dar doamna îl reţinu; nu avea să-i ordone nimic, dar nu voia să rămână singură, voia să aibă pe cineva în apropiere. Băiatul rămase în picioare lângă pat. Ea merse până la ferestruică, prefăcându-se că priveşte marea, pentru a-şi ascunde lacrimile, fiind oarecum speriată. Ce lucru teribil să ai o fetiţă bolnavă într-un hotel în mijlocul unor oameni necunoscuţi! Se gândi la medicul care nu ştiuse să-i spună nici măcar un cuvânt amabil, nu o întrebase la intrare dacă îl chemase pentru ea sau pentru fetiţă. Niciun semn de milă din partea nimănui! Mica creatură, care de când deschise ochii, nu reuşise să surâdă nici măcar o dată, era tristă ca şi ea, era înfricoşată de faptul că este bolnavă în acea casă străină! Crede că poate, ea, mama ei, nu a îngrijit-o bine. Ce lucru înspăimântător!
Dar, întorcându-se, fu uimită văzând fetiţa surâzând. Se ridică de pe pernă.
– Ah, surâzi, îngerul meu, surâzi?! Deci te simţi mai bine? De ce zâmbeşti? Spune-mi! La ce te gândeşti? De ce ai surâs?
Fetiţa îşi trase mânuţa afară de sub pătură şi-l arătă cu degetul pe Lift. Spuse:
– Mai fă-o, o dată!
Doamna îşi întoarse privirea spre băiat.
– Mai fă-o, o dată! repetă fetiţa.
Lift o mai făcu o dată: căscă ochii mari, ridicându-şi fruntea, trase în jos pielea capului, aşa încât părea o perucă care sta să-i cadă de pe cap peste ochi, apoi o trase în sus încă o dată cu rapiditate, arboră o privire gravă care dubla comicul figurii.
Fetiţa râse, mama surâse şi din acea clipă lui Lift îi fu dat titlul de infirmier comic, în serviciul micuţei bolnave.
– Cum te cheamă? îl întrebă doamna.
– Lift, răspunse!.
– Dar, Lift nu este numele ascensorului?
– Exact, de aceea mă numesc aşa.
– Aşadar sunteţi consideraţi ca un singur lucru? întrebă doamna cu un zâmbet uşor.
– Unul singur, doamnă, îi răspunse băiatul cu seriozitate.
– Vei veni şi altă dată să-i ţii companie Dininiei?
Lift făcu semn cu capul că „da”, cu o privire care doamnei i se păru minunată pentru un străin care purta acel nume.
– Numele ei este Maddalena, îi spuse, dar îi spunem Dinini, deoarece aşa-şi rostea ea numele când era mică.
Lift repetă cu vocea sa groasă: Dinini, ca şi cu ar fi rostit un nume dificil de reţinut, pentru a şi-l fixa bine în minte.
Dar jocul cu peruca, făcut, de mai multe ori pe zi, nu reuşi să amelioreze starea fetiţei, dimpotrivă, seara, medicul o găsi înrăutăţită.
De aceea Lift reveni la miezul nopţii ca să-i ofere serviciile sale doamnei, care nu se liniştise încă şi plângea. Îi făcu un semn cu degetul la care ea se ridică, iar el o conduse în fundul coridorului, se opri în faţa unei uşiţe fără număr şi îi spuse:
– Aici dorm eu; dacă aveţi nevoie de mine în noaptea aceasta, veniţi aici şi faceţi aşa: lovi de trei ori în uşă cu pumnul numărând: unu, doi, trei.
Doamna îi mulţumi.
– Aţi înţeles? insistă Lift. Bateţi de trei ori în uşă şi strigaţi: Lift.
Mai spuse noapte bună şi se ascunse în gaura lui.
În dimineaţa următoare fetiţa se plânse de dureri şi mai mari la coaste, iar medicul îi găsi febră mare. Mama se sperie foarte tare. Vru să vină de la Genova un medic vestit, căruia îi fu trimisă imediat o telegramă.
Ea îşi şi vedea fetiţa moartă, întinsă pe pat, nemişcată şi rece, ca un cadavru. Orele de aşteptare îi părură o eternitate. Se mai întâmplă ceva care făcu dimineaţa mai agitată. Era şi Lift de faţă când fetiţa scuipă puţin sânge în batistă.
Doamne! strigă doamna. E sânge din plămâni şi-şi trecu mâna pe frunte, iar apoi căzu pe un scaun.
– Nu, spuse Lift. Nu e sânge ceea ce vine de aici, şi făcu un semn către piept. Este sânge care vine din gât, şi-şi puse degetul la mijlocul gâtului.
– Dar ce ştii tu, biet băiat!
– Am văzut şi alţi bolnavi, răspunse Lift, scuturând capul. Cel care iese din piept este un roşu mai închis, nu ca acesta.
– Ah! O spui ca să mă consolezi.
– Nu o spun ca să vă consolez.
Doamna se întoarse să privească sângele, îşi puse mâinile în cap şi bătu din picioare disperată.
Lift dădu grav din cap în semn de dezaprobare:
– Nu trebuia să faceţi asta! Rău aţi făcut! Rău aţi făcut!
După-masă sosi din Genova marele învăţat atât de temut şi de respectat, un bătrân venerabil cu părul alb, care începu imediat interogatoriul într-o linişte profundă, religioasă, în prezenţa medicului hotelului şi a lui Lift, care sta nemişcat, ascuns într-un colţ din misterioasa gaură în care trăia. Răspunsul marelui învăţat fu acesta: plămânii sunt sănătoşi, sângele vine din gât, de la bronhii, dar nu este grav, cataplasme cu ceai de iarbă amară, multe lichide. Spunând aceste o linişti cu dulceaţă paternă pe doamna, care-i pusese în geantă plicul cu recunoştinţa sa, făcu o plecăciune către coleg şi ieşi.
Doamna, sughiţând de bucurie spuse aplecându-se spre fetiţa pe care o acoperi cu sărutări:
– Ai avut dreptate, Lift!
Lift le răspunse într-o manieră cu totul neaşteptată; le făcu o strâmbătură cu ochiul drept, mişcând puţin gura în aceeaşi parte; un fel de semn nebunesc de inteligenţă, ca şi cu l-ar fi făcut unui prieten ca să se înveselească pentru o reuşită comună.
Doamna nu înţelese decât târziu sensul acelui gest cu capul, decât atunci când Lift veni să-i ureze noapte bună. Ea îi puse în mână o jumătate de monedă de aur, ca o recompensă pentru gentileţea sa. Lift deschise pumnul, privi moneda, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că este bună, o măsură din ochi şi strâmbă gura. Era un mod de exprimare a propriei satisfacţii. Doamnei, însă, acel gest i se păru a fi cel al unui om foarte interesat, ar fi vrut să păstreze iluzia că băiatul făcea ceea ce făcea mai mult din bunătate, decât din interes. Dar de la oameni ca Lift…
Fetiţa rămase în aceeaşi stare încă câteva zile. Lift îi sta mereu la căpătâi. Ea dorea să-l vadă mereu. În afara jocului cu peruca, pe care fetiţa îl numea „strâmbătura”, el îi mai arătă şi altele cum ar fi: plesnitura limbii, scoaterea afară a osului omoplatului drept, într-o manieră în care ţi se părea că iese dintr-un moment în altul din schelet ca un poponeţ. De zece ori pe zi Dinini îi spunea: „Fă strâmbătura, fă cocoaşa!”. Lift o asculta şi făcea întocmai ca şi cum ar fi fost stăpâna lui. Cel mai mult o distra „strâmbătura”. Când ea lua în mână păpuşa mare şi o ţinea fixând-o pe genunchi, trăgea de zece ori pielea capului, foarte repede, dar şi încet-încet, ca şi cum ar fi vrut să comunice prin acel limbaj, o făcea să râdă atât de tare şi pe mama ei, încât artistul era rugat să înceteze. Numai Lift, prin acele mijloace, reuşea să o facă să bea oul bătut în supă. Ea spunea că nu-l bea, iar el o ruga să-l bea. Era un infirmier înnăscut. S-a înţeles cu doamna să-l cheme cu patru sunete de clopoţel. După o jumătate de minut, de când suna clopoţelul, el apărea cu câte o bucăţică de pâine sau o bucată de portocală între buze, cu gura unsă de ulei sau de dulceaţă, dar cel mai adesea mâzgălită cu ouă, se aşeza lângă pat şi începea cu gravitate reprezentaţia. Către seară era obosit, iar atunci când fetiţa adormea, închidea şi el ochii. Doamna îl studia cu o curiozitate vie. Ce om ciudat! Atât de serviabil, atât de atent cu ea şi cu fiica ei; cu toate acestea nu vedea nicio luminiţă de afecţiune în ochii lui, nu simţea deloc inflexiune şi dulceaţă în vocea lui. Nu arăta nici mulţumire, nici recunoştinţă pentru că era apreciat atât. Când ea îi punea, în semn de dragoste, o mână e spate, el îşi privea câtva timp spatele ca şi cum i-ar fi fost teamă că a lăsat vreo urmă.
Când îi cerea veşti despre familia sa îndepărtată nu obţinea altceva decât: „Sunt bine, sunt bine”; nici despre mamă nu reuşi să afle nimic, decât că lucra într-o fabrică de haine la Postdam. Băiatul acela nu simţea nimic. Înţelesese că era o doamnă bogată, presupunea că va fi răsplătit cu generozitate; altceva nu putea fi. Doamna fu foarte fericită atunci când reintrând în cameră, văzu obrajii fetiţei coloraţi şi spuse:
– Uite ce zi frumoasă! Dinini este însănătoşită. Mai este puţin şi vei fi recompensat, Lift.
Ideea recompensei îl făcu să surâdă.
Dacă ar fi avut o altă reacţie, i-ar fi fost recunoscătoare şi l-ar fi iubit mereu.
Când medicul le spuse că îşi puteau relua călătoria, fără nici un pericol pentru fetiţă, a decis să plece. Lift nu se emoţionă prea mult când primi anunţul, ceea ce-i confirmă părerea că abia aşteaptă să-şi primească recompensa. Îl chemă în separeu, îi mulţumi mult, el o asculta cu gura mâzgălită de ou, cu aerul că aude un discurs destinat altuia, apoi dându-i un plic spuse:
– Banii aceştia să-i trimiţi mamei tale.
Lift aprobă cu un semn al capului.
– Iar aceştia… adăugă doamna, scoţând din geantă un alt plic.
– O clipă, spuse Lift, punând în buzunar primul, iar apoi întinzând mâna după al doilea:
– Şi aceştia?
– Aceştia sunt pentru tine, îi răspunse doamna.
– Bine, bine, spuse Lift, punând al doilea plic în alt buzunar.
– Iar acesta, răspunse doamna, scoţând la vedere un ceas de argint, ţi-l dăruieşte Dinini ca să-ţi aminteşti de ea de fiecare dată când îl vei întoarce, în fiecare dimineaţă.
Lift luă ceasul, îl puse la ureche pentru a auzi dacă merge, apoi îl puse în cel de-al treilea buzunar ca şi cum ar fi vrut să spună: „Şi pe acesta mi-l doream!” răspunse:
– Mulţumesc! Şi făcea semne ca şi cum ar fi vrut să spună că cheltuielile sunt încheiate.
– Iar acum ascultă, spuse doamna, dându-i cartea ei de vizită cu adresa. Dacă vei avea timp sau ţi se va întâmpla ceva vreodată, aminteşte-ţi de mine! Voi face tot ce pot pentru tine.
– Să nu vă îndoiţi că voi şti să profit de ofertă. Apoi, scoţând ceasul, privindu-i cadranul, spuse:
– Mai este un sfert de oră! Trăsura trebuie să sosească.
– Nu ai altceva să-mi spui? îl întrebă ea cu tristeţe.
– Domnişoara Dinini, spuse Lift, daţi-mi voie să vă duc eu păpuşa. Micuţa îi dădu păpuşa şi coborî scările împreună cu mama.
Când au ajuns la trăsură, după ce mama a sărutat hotelierul şi medicul, Lift se apropie de geam şi dându-i fetiţei păpuşa îi spuse:
– Drum bun!
– Ah, ia uite! exclamă fetiţa râzând şi arătându-i mamei păpuşa: care avea obrajii mânjiţi cu ou.
Fu ca o lumină pentru doamna: el sărutase păpuşa. Ah, bietul copil! Câtă nedreptate i-a făcut!
Îi spuse lui Lift:
– O, Lift, ai vrea să o săruţi pe Dinini, nu-i aşa?
– Ah, desigur!
– Poţi să o săruţi, spuse, doamna! Lift îi luă în mâini capul şi o sărută.
– Copila mea, copila mea, spuse în nemţeşte Lift.
– Oh, dragul meu Lift, spuse doamna în timp ce trăsura pleca.
Amândouă, întorcându-şi capul înapoi, îl văzură privindu-le cu şapca în mână, cu ochii plini de lacrimi şi pentru a o face să râdă pentru ultima dată pe domnişoara, îşi trăgea în jos cu furie pielea capului.

      


Edmondo de Amicis
Prezentare şi traducere de Livia Mărcan
(nr. 10, octombrie 2018, anul VIII)