Avanpremieră. „Frantumaglia” de Elena Ferrante

Frantumaglia de Elena Ferrante este în curs de apariție la Editura Pandora M, colecția Literary Fiction, în traducerea Ceraselei Barbone. Cartea autobiografică a scriitoarei de succes Elena Ferrante, intitulată La frantumaglia, a apărut în 2003 la Edizioni e/o din Roma, fiind ulterior reeditată şi îmbogăţită. Publicăm în avanpremieră în traducere românească dialogul Elenei Ferrante cu Marina Terragni, jurnalistă şi scriitoare, şi cu Luisa Muraro, filosof, în jurul unei teme incitante: valoarea erotică a corpului uman.
La Editura Pandora M au apărut, de asemenea, toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiței pierdute, romanele Fiica ascunsă şi Iubire amară, Zilele abandonului, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Valoarea erotică a corpului uman.
Răspunsuri la întrebările Marinei Terragni şi ale Luisei Muraro

Terragni şi Muraro: Pe fetiţa Ninei o cheamă Elena, ca pe dumneavoastră: e o întâmplare? O descrieţi pocită, murdară, urâţică. În romanele dumneavoastră e recurent acest cuplu, o mamă frumoasă, senzuală, capabilă să emane farmec, şi o fiică insipidă, rece, „cu vene de metal”, de care mama încearcă să fugă. Ca şi cum în procesul de reproducere puterea maternă s-ar vlăgui, ar deveni mediocră.
Ferrante: În experienţa mea, preponderenţa mamei e absolută, fără termen de comparaţie. Ori înveţi s-o accepţi, ori te îmbolnăveşti. Trebuie să recunosc că n-am încetat niciodată să mă simt fiica insipidă, nici când am devenit mamă. Ba mai mult, încurcătura dublului rol – fiica fără importanţă care-și asumă preponderenţa de mamă – a devenit şi mai învălmăşită. A existat o perioadă în care plănuisem să povestesc despre viitoarea foarte frumoasă Elena a Troiei ca despre o tânără urâţică, plină de spaime animalice şi strivită de strălucirea mamei ei, Leda, iubită de Zeus sub formă de lebădă. Dar mitul e foarte complex, cu variante una mai complicată decât alta, şi n-am făcut nimic. În Fiica ascunsă au rămas numele: Elena, Leda, de acolo provin.

Terragni şi Muraro: Spuneţi că prin scrierile dumneavoastră încercaţi „să prind ce zace tăcut în adâncul meu, acel lucru viu care, dacă e capturat, se întinde peste toate paginile şi-l însufleţeşte”: relaţia cu mama e cea care, în interiorul dumneavoastră, cere insistent să fie povestită?
Ferrante: Cred că da. Am scris multe poveşti, de-a lungul anilor, dar în cele din urmă mi s-au părut toate puţin necesare. Doar cu Iubire amară am avut pentru prima dată impresia că atinsesem ceva emoţionant.

Terragni şi Muraro: O citaţi pe Morante: „Nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un trup de femeie”. Ce descoperi, eliberând de înfofolire trupul mamei?
Ferrante: O dorinţă de izbăvire. Şi tot ce n-am ştiut să vedem şi n-am ştiut să înţelegem. Dar cărţile mele nu se concentrează pe asta. Am încercat să povestesc trecerea dureroasă, mai mult sau mai puţin nefericită, a stofei – să zicem – cu care chiar şi noi însene, fiicele-croitorese, înfofolim trupul mamei.

Terragni şi Muraro: Această nefericire între mamă şi fiică, care stă la baza relaţiei dintre femei, prin gândul diferenţei devine un punct de sprijin, ceva potenţial. Şi pentru dumneavoastră constituie o oportunitate? În civilizaţia napolitană, pentru femeile din oraşul acela, pare în schimb că rămâne doar nefericirea, o boală mortală de care oamenii profită.
Ferrante: Nu ştiu cum e mama napolitană. Ştiu cum sunt unele mame pe care le-am cunoscut, născute şi crescute în oraşul acela. Sunt femei vesele şi slobode la gură, victime violente, în mod disperat îndrăgostite de bărbaţii şi de băieţii lor, dispuse să-i apere şi să-i servească chiar şi dacă le strivesc şi le chinuie, însă gata să pretindă că ’anna fa’ l’uommene (așa trebuie să facă bărbaţii) şi incapabile să recunoască, nici faţă de ele însele, că astfel îi îndeamnă să devină nişte bestii şi mai mari. Să fii fiica acestor mame nu a fost şi nu e uşor. Subjugarea lor foarte vitală, obraznică, suferindă, plină de intenţii de rebeliune care sfârşesc apoi în neant, face dificilă atât identificarea cu ele, cât şi respingerea lor lipsită de iubire. Trebuie să fugi din Napoli şi ca să scapi de ele. Doar după aceea e posibil să vezi chinul femeilor, să simţi povara oraşului masculin asupra vieţilor lor, să simţi remuşcarea că le-ai abandonat şi să înveţi să le iubeşti, să stabilești un punct de sprijin, cum spuneţi voi, pentru a elibera sexualitatea lor ascunsă, să reîncepi de acolo.

Terragni şi Muraro: Mama Ledei ameninţă încontinuu că pleacă. Leda pleacă într-adevăr, realizează visul mamei ei. Dar apoi se întoarce acasă, spune că a fost norocoasă că-i luase numai trei ani să înţeleagă şi că riscul era să nu fi înţeles niciodată. Astăzi femeile îşi asumă acest risc?
Ferrante: Să se întoarcă acasă, la fiicele ei, pentru Leda înseamnă să pună în centrul căutării ei nu doar simpla lor naştere, ci împlinirea ca mamă. Mai întâi, cu fuga, a încercat o emancipare şi confruntarea de la egal la egal, cu normă întreagă, cu lumea masculină. După, odată cu întoarcerea, viaţa ei publică, munca, gândurile, iubirile se centrează pe ceea ce aş defini drept aroganţa rolului matern. Riscul pe care Leda şi-l asumă mi se pare că stă în întregime în această chestiune: eu, femeie astăzi, o să reuşesc să mă fac iubită de fiicele mele, să le iubesc, fără să fiu nevoită, prin forţa lucrurilor, să mă sacrific pe mine însămi şi de aceea să mă detest?

Terragni şi Muraro: Spuneţi că e mai multă forţă erotică în relaţia Elenei cu păpuşa şi cu mama decât ar fi experimentat vreodată în viaţă: înseamnă că femeile fac rău că vor să fugă de acolo, din acea relaţie, să creadă că pierd cine ştie ce, să nu se bucure de erotismul acela?
Ferrante: Vreau să spun că pentru toată viaţa, în împrejurările cele mai diferite, farmecul erotic pe care corpul matern îl revărsa numai pentru noi va fi totodată un regret şi un scop. Leda are impresia că vede în relaţia dintre fetiţa Elena şi păpuşa ei un fel de miniatură fericită a relaţiei mamă-fiică. Dar o miniatură rămâne totuşi o simplificare. Şi simplificările sunt amăgitoare.

Terragni şi Muraro: Păpuşa pe care Leda o fură pare gardianul unei maternităţi aparent perfecte. Dar în burta ei e un lichid putred, un vierme: e ambivalenţa maternă cea pe care trebuie să ştim s-o acceptăm?
Ferrante: Nu ştiu. Într-o primă versiune povestea insista mult asupra crudei materialităţi a sarcinii, a naşterii. Erau pasaje foarte dure despre corpul care se revoltă, despre greţuri, despre grețurile matinale, despre umflarea pântecelui, a sânilor, despre suferinţa iniţială a alăptării. Am atenuat toate astea. Dar rămân convinsă că trebuie să povesteşti şi despre latura întunecoasă a sarcinii, trecută sub tăcere pentru a o pune în evidenţă pe cea luminoasă, de Mamă a lui Dumnezeu. În povestea Ledei e o femeie însărcinată, Rosaria, o mafiotă camoreză lipsită de rafinament al trăsăturilor fizice sau de gândire. Pentru Leda, femeie cultivată, condiţia ei de femeie însărcinată e grosolană, neinteresantă. Dar cine va citit cartea va afla, pagină după pagină, că tocmai din lumea Rosariei se deapănă un fir de mânie. Avem tendinţa să ţinem departe de noi tot ceea ce ne interzice coerenţă, dar o poveste nu trebuie să fie coerentă, dimpotrivă, în incoerenţă trebuie să-şi găsească hrană.

Terragni şi Muraro: Un cuvânt care se repetă în Fiica ascunsă e „repulsie”. Sunt aceste insecte, cicada, şopârlele, muştele, viermele care accentuează greaţa de bază. Ce anume e această forţă respingătoare?
Ferrante: Pentru Leda e respingător tot ceea ce face trimitere la natura noastră animalică. Relaţia pe care o avem cu insectele, cu fiinţele pe care le strivim, cu toată materia vie non-umană, e contradictorie. Animalele ne sperie, ne repugnă, ne amintesc – ca sarcina când brusc ne transformă ducându-ne foarte aproape de animalitatea noastră – instabilitatea formelor pe care le capătă viaţa. Dar apoi – mult mai mult decât bărbaţii – le admitem între cuvintele noastre, avem grijă de ele ca de niște copii, anulând cu iubirea spaima şi dezgustul. Încerc să istorisesc, în aceste zile, o mică poveste al cărei punct central e repulsia-atracţie feminină pentru lumea animală şi deci pentru animalitatea propriilor noastre corpuri. Mi-ar plăcea să narez în mod semnificativ cum o femeie se apropie, din necesitatea grijii, din iubire, de ceea ce e respingător în corp, de acele zone unde mijlocirea cuvântului slăbeşte. Suntem dezgustate, bineînţeles, e dezgustul indus de tabuuri. Dar avem şi capacitatea de a merge foarte departe, în contactele cu materia vie, până unde limbajul devine reticent şi lasă un spaţiu, cuprins între obscenitate şi terminologie ştiinţifică, unde se poate întâmpla orice.

Terragni şi Muraro: Leda îi spune Ninei că din vremea tinereţii ei până în ziua aceea „lumea nu se îmbunătăţise deloc... devenise mai rea cu femeile”. Ce vreţi să spuneţi?
Ferrante: Mă gândesc că impulsul spre egalitate ne-a pus în competiţie cu bărbaţii, dar şi între noi, multiplicând ferocitatea relaţiilor femeie-bărbat şi femeie-femeie. Diferenţa sexuală, reprimată în numele unui egalitarism deghizat, riscă să fie alungată în vechi roluri doar puţin modificate sau anulată de noi însene din oportunism. Patriarhatul, în fine – o spun cu furie – mi se pare mai viu ca niciodată. Ţine cu fermitate planeta în mâinile lui şi de fiecare dată când poate, se îndârjeşte mai mult decât înainte să facă din femei carne de tun. Asta nu înseamnă că adevărurile pe care le-am scos la lumină nu au iniţiat schimbări. Dar eu scriu poveşti şi de fiecare dată când cuvintele ordonează lucrurile într-o frumoasă coerenţă, nu am încredere şi ţin sub observaţie lucrurile care ignoră adevărul cuvintelor şi-şi văd de-ale lor. Mi se pare că suntem în toiul unei lupte foarte dure şi riscăm în fiecare zi să pierdem totul, chiar şi sintaxa adevărului.

Terragni şi Muraro: Am murit, dar mi-e bine, aşa se încheie romanul. Vrea să spună: am murit, dar am renăscut, am parcurs traseul patimilor mele, am făcut toate opririle, m-am confruntat cu tot ce trebuia să mă confrunt?
Ferrante Nu cred că poţi vreodată să faci toate opririle şi să te confrunţi cu totul. În privinţa acelei fraze finale, folosesc verbul a muri în sensul de a şterge pentru totdeauna ceva din sine. Acţiune care poate avea cel puţin două soluţii: să te mutilezi, să te poceşti iremediabil; sau să-ţi extirpezi o bucată vie, dar bolnavă, şi de aceea să te simţi imediat bine. Toate cele trei femei din cărţile mele cunosc, în mod diferit, ambele lucruri.

Elena Ferrante
Traducere de Cerasela Barbone
(nr. 5, mai 2019, anul IX)