Golful Poeților din Liguria, spațiul invincibilei legături dintre prietenie și artă

Numele Golful Poeților rezonează deja, cu certitudine, în memoria involuntară a oricărui artist. Este un spațiu încă învăluit în mrejele trecutului, cum îl descrie poetul Eugenio Montale în poemul Portovenere, unde Triton cu ale lui valuri ia îndrăzneț cu asalt țărmul prezentului și orice oră devine deja antică, vizitatorul fiind transpus instantaneu într-un timp imemorial.
Cunoscut oficial ca Golful La Spezia, spațiul idilic italian scăldat de Marea Ligurică şi culminând cu satul medieval Porto Venere, a găzduit de-a lungul timpului nenumărate figuri artistice de marcă, printre care se numără Dante, Byron, Percy și Mary Shelley, Keats, Petrarca, Dickens, Montale sau Böcklin. Renumele de leagăn preferat de artiștii din toate colțurile lumii l-a determinat pe comediograful Sem Benelli să boteze golful, la începutul secolului XX, cu binemeritatul nume de Golful Poeților. Amfiteatru al apei, cum îl numea altcineva, locul a devenit nu numai un refugiu fertil inspirației, care a dat unele din cele mai mari capodopere ale artei universale, ci și martor al dramelor cutremurătoare din viețile artiștilor.

La începutul secolului al XIX-lea, într-un act teribilist de autoexil, în al lor periplu european, scriitorii englezi Lord Byron, Percy și Mary Shelley au împărtăşit ultimele experiențe ale prieteniei și morții în Golful Poeților. Rebelul Lord Byron obișnuia să traverseze marea înot, de la Porto Venere până la San Terenzo, ca să își viziteze prietenul, poetul Percy Shelley, care locuia împreună cu soția lui, Mary, la Vila Magni. Acolo organizau petreceri, competiții literare sau chiar împărtăşeau dramele pierderii propriilor copii. Oricum, Italia devine pentru ei, o perioadă, paradisul care le stimulează intens creativitatea. În 1822, pe drumul de la Livorno la Lerici, Percy Shelley își pierde viața într-un naufragiu, barca în care se afla scufundându-se în timpul unei furtuni puternice. Atunci se întrerupe aventura italiană a celor trei poeți, Byron luând calea Greciei, unde îşi și găsește sfârșitul în războiul de independență al grecilor, iar Mary Shelley se întoarce în Anglia, continuându-și cu succes activitatea literară de scriitor, editor și traducător. Amprenta șederii lor în golf este încă prezentă, amintind permanent că legătura unei prietenii atât de strânse, în care împarți bune și rele, nu poate fi distrusă de perenitatea timpului. În spiritul acestei afinități, al prieteniei care învinge tot, Henry James sau Virginia Woolf au vizitat și ei Liguria italiană, scăldată în mare, gustând din magia tezaurului lăsat de artiștii din alte secole, privind aceleași răsărituri și apusuri de pe același țărm al poeților și mărturisind că locul este cel mai frumos spațiu în care se poate muri.

Dacă pentru Percy Shelley, marea italiană era o entitate puternică, de care era extrem de atras și care i-a devenit cimitir, pentru Lord Byron era o sursă de energie, iar pentru John Keats un simbol al deșertăciunii speranței de a deveni un mare poet, căci moare tânăr de tuberculoză, tot în aceeași perioadă în care bunul lui prieten Shelley se stinge, și tot pe tărâm italian. Cu puțin timp înainte de final, John Keats mai are o ultimă dorință, câteva cuvinte care să stea epitaf pe piatra lui funerară: „Aici odihnește cel al cărui nume este scris in Apă”. A scrie pe apă pare un nonsens, însă pentru tânărul muribund Keats, deși autoironic și descurajant, epitaful poartă în esență speranța ca opera lui literară să își afle ecouri pe alte țărmuri, după moarte, căci a arunca sau a lăsa ceva pe apă poate reverbera spațio-temporal.

Poate cea mai frumoasă interpretare grafică a Golfului îi aparține pictorului romantic germano-elvețian Arnold Böcklin, viziunile stâncilor și falezei ligurice inspirând multe dintre picturile sale. Böcklin era fascinat de antichitatea Mediteranei, creaturile sale mitologice exprimând nostalgia poetului și scepticismul față de era contemporană lui. Bestii fantastice și creaturi hibride populează marea italiană din picturile lui, ducând inevitabil cu gândul la mitologia romană.
Împăratul Napoleon, în timpul ocupației sale franceze în Liguria, pentru 15 ani, a declarat despre golf că este cel mai frumos loc din univers. După înfrângere, a căutat azil împreună cu familia sa în apropiere de Porto Venere, scriind în memoriile sale că ultimii lui strămoși, care erau de origine italiană și au locuit în Toscana, nu și-au încălcat niciodată principiile și, la fel ca el, au acceptat înfrângerile cu mare curaj, trăind demn și purtând cu mândrie numele mai departe, generații după generații, descendenții lui Napoleon având funcţii în administrația publică italiană.
Cu rădăcini în preistorie, secularul Golf al Poeților este încă viu, cu o viață socio-culturală inestimabilă, care este acum înscrisă în patrimoniul mondial al umanității – UNESCO.

„Vânt din Apus,…/ Alungă-mi gândurile ce-au murit,/ Ca frunze veștede prin univers,/ Ca să grăbească noul Răsărit!/ Și-mprăștie-mi, prin vraja acestui vers,/ Cuvintele scântei, ca să se-aștearnă/ Profetic lângă-al oamenilor mers…”  (Odă Vântului de Apus,de Percy Shelley)




Elena Simona Popescu
(nr. 2, februarie 2019, anul IX)