„Dumnezeu s-a născut în Dacia”. Revoluţia din 1989 în romanul lui Emil Raţiu

În amintirea Revoluţiei din 1989, publicăm un fragment din romanul Dumnezeu s-a născut în Dacia de Emil Raţiu, apărut anul acesta la Editura Ideea Europeană. Cartea îmbină realismul cu basmul şi utopia, realitatea concretă a faptelor cu realitatea impalpabilă a cugetului şi a imaginaţiei. Astfel, un episod din istoria recentă a României – dintre 1940, anul marilor rapturi teritoriale de la toate punctele cardinale ale hotarelor României Mari – şi anul 1989, anul Revoluţiei – se leagă ca într-o istorie paralelă, pe două planuri, cu istoria vechilor Daci.
O rană căpătată în timpul Revoluţiei de la Timişoara îl aduce pe eroul romanului, Mielu – un biolog care lucrează la un proiect de prelungire a vieţii, numit „proiectul Ghilgameş” – printr-un salt în timp, în epoca marelui rege Burebista. Romanul încearcă astfel să prezinte dinăuntru un capitol din istoria Dacilor, pe fundalul marilor evenimente ale vieţii şi ale morţii, dintr-o epocă a istoriei Daciei, în raport cu restul lumii antice şi cu Roma.

TIMIŞOARA, 1989

Atenţia oamenilor se îndreaptă curând spre piaţă, unde dinspre Operă, îşi fac apariţia odată cu întunericul, detaşamente speciale. Se trag salve de avertisment pentru ca oamenii să se împrăştie, însă mulţimea nu dă curs somaţiei. Din contră, începe să se scandeze din ce în ce mai tare, într-un singur glas: -„Noi nu plecăm! Nu plecăm!” şi „Nu vă fie frică!”. Din mulţime ies în faţă cei mai curajoşi, sfidând securiştii; îşi descheie hainele, îşi dezgolesc pieptul şi strigă:
- Trageţi! Asasini! Laşilor! Noi suntem poporul! Atunci se descarcă primele gloanţe. Lovesc în plin în piepturile goale ale manifestanţilor, care cad seceraţi, însângeraţi, la pământ, în incredulitatea, consternarea încă, a celor mulţi din jurul lor. Un val puternic de indignare străbate atunci mulţimea, care începe să huiduie, să strige: Asasini! Asasini! Dar rafalele de armă automată continuă, îndreptate la înălţime de om, spre capul manifestanţilor, secerând vieţi. Un imens strigăt de indignare, de consternare răsună, întretăiat de rafalele armelor automate. Oamenii se retrag spre Catedrală, pe scările acesteia, crezând că acolo securiştii nu vor îndrăzni să tragă, alţii se refugiază pe câte o străduţă laterală, mulţi se împrăştie în parcul din jur, pe malul Begăi. Dar rafalele continuă, îndreptate şi spre cei de pe scările catedralei, care cad într-o baltă de sânge. Se aud strigăte de disperare, de femei, de copii, cerând ajutor. Este un adevărat măcel! În scurt timp, în spatele Catedralei se adună grămezi de victime, echipe deja pregătite transportă cu maşini răniţii şi morţii spre spitale, dubele poliţiei încarcă de zor pe cei arestaţi, ducându-i în beciurile Securităţii.
Mulţimea imensă acum este înfricoşată, începe să se împrăştie. Dar oameni curajoşi, în majoritate tineri, se readună de fiecare dată când tirul încetează şi încearcă să menţină controlul pieţii.
- Acum ori niciodată! Strigă ei. Nu vă fie frică! Braşov, 15 noiembrie! Se aude pe alocuri, şi încearcă să facă un baraj în calea securităţii din maşinile staţionate pe marginea pieţii. Dar se trage mereu, cu muniţie de război. Mielu a rămas blocat în mulţime. Gândeşte că va putea muri în orice clipă, dar curios, nu-i mai este frică. Ce este moartea? Gândeşte atunci că la Institut ei vor să oprească viaţa dincolo de timp, iar aceştia aici vor cu brutalitate să o secere, să o distrugă. Aparţin şi unii şi alţii aceluiaşi Creator? Se întreabă. Sau sunt doi Creatori? Gloanţele continuă să ţiuie.
De peste tot se aud gemete, sunt mulţi răniţi. Deodată, o ploaie eliberatoare, cu stropi mari, ca nişte lacrimi, începe să cadă peste piaţă, de parcă cerul însuşi începe să plângă, să spele sângele vărsat. Marea majoritate a oamenilor au plecat, grupuri de rezistenţă, adăpostite în clădiri, pe străzile laterale, au rămas însă, gata să reocupe piaţa, până în ziua următoare. Cu precauţie, Mielu se îndepărtează de Catedrală, iese din piaţă, în timp ce giulgiul negru al nopţii este sfârtecat de rachete verzi şi roşii. Un sentiment turbure, greu, nelămurit, îl încearcă. Ce va fi mâine? Trece pe străzi pe care este un miros înecăcios de fum, vede un vehicul ARO al armatei răsturnat, ars, încă fumegând, vitrine sparte, magazine arse se adaugă pe parcurs; magazinul de blănuri, cel de cosmetice, din Piaţa Operei, TAB-uri incendiate, peste tot pe trotuar sunt cioburi de sticlă. A ajuns acasă teafăr...
Se îndreaptă a doua zi dimineaţă, luni, zi de servici, spre Institut. Face cu greu un efort ca să unească, să raporteze viaţa lui actuală, realitatea, cu viaţa de până mai ieri, de până ieri. La ce foloseau cercetările de prelungire a vieţii, a opririi timpului, într-o lume de tirani? Sunt oare oamenii egali numai prin moarte, iar prin viaţă sunt complet inegali? Se întreabă. Totuşi, simte că nu poate renunţa la cercetările, la fetuşii lui vii, chiar dacă totul este înconjurat de mister, de întrebări fără răspuns. Atâtea, prea multe întrebări fără răspuns, îşi zice... Iese din casă, îndreptându-se spre Institutul unde lucrează. Din tramvai vede blindatele, magazinele arse din piaţa Traian, podul închis de trupe. Tramvaiul îşi schimbă atunci brusc direcţia şi o ia spre Piaţa Libertăţii, unde se opreşte. Mielu coboară astfel în Piaţa 700, de unde, pe lângă magazinul Materna, ajunge, ca mânat de un destin care-l duce în afara voinţei lui, iarăşi în Piaţa Operei! Astăzi, aici se poate circula, oamenii merg într-un sens şi altul al pieţii, dar vede multă miliţie, armată şi civili cu arme automate, adică ofiţeri de securitate îmbrăcaţi în civil.
Mielu trece pe trotuarul de pe partea stângă a Pieţii, pe lângă două magazine arse. Se opreşte şi ascultă la ce vorbesc oamenii; oamenii vorbesc încă despre asaltul de ieri asupra Judeţenei de Partid, de o femeie a Timişoarei care a reuşit să ajungă ieri, înainte de a se da foc clădirii, cu tricolorul românesc, curăţat de însemnele, stema regimului, pe acoperişul clădirii Judeţenei de Partid. În noaptea sângeroasă care a urmat au fost mulţi răniţi, se spune că la morgă, la spitalul judeţean, vorbesc oamenii, ar fi 1500, aduşi din Piaţa Operei, de la catedrală şi din alte cartiere ale Timişoarei, în special din Calea Girocului; acolo, înainte de miezul nopţii, află, a fost un măcel teribil. Manifestanţii închiseseră de după-amiază Calea Girocului, baricadând şoseaua cu troleibuzele care treceau pe acolo şi cu alte vehicule ca să împiedice intrarea trupelor şi a blindatelor, a TAB-urilor, dar forţele de securitate şi armata au pătruns şi s-au dedat la asasinate în masă ale locuitorilor. Se vorbeşte despre securişti care intrau pe scările blocurilor de pe Calea Girocului, unde oamenii se refugiaseră după deschiderea focului şi împuşcau răniţii şi pe cei care-i adăposteau, de noaptea de coşmar în care s-a tras pretutindeni în Timişoara, de declararea „stării de necesitate” de către guvern în acea zi, cu ordinul dat armatei de a trage fără somaţie, dacă se umbla în grupuri de mai mult de trei persoane. Un cetăţean care a vorbit cu o rudă a sa de la Buziaş spune că aceasta l-a informat că o mare unitate de tancuri din localitate a primit ordin să plece în cursul nopţii spre Timişoara. Oamenii sunt acum supraexcitaţi, indignaţi, se vorbeşte de o grevă generală care va fi declanşată a doua zi, marţi dimineaţă, 19 decembrie, deşi încă de acum se ştie că multe întreprinderi sunt în grevă. Un tip cu barbă neagră şi ochi negri pătrunzători se apropie de Mielu, i se pare că-l cunoaşte, dar nu reuşeşte să-şi amintească de unde, şi-i spune: - Aceasta este o revoluţie adevărată, domnule! Nu mai este gargara revoluţiilor ce-am învăţat noi la şcoală, revoluţie franceză, americană, sovietică, etc. Aceasta este revoluţia întregului popor, nu a burgheziei sau a negustorilor contra impozitelor pe ceai, ori a proletariatului! Revoluţie adevărată, a întregului popor, domnule, contra pseudorevoluţiilor sau a loviturilor de stat, ca aceea de la Petrograd, sau de la Bastilia, fortăreaţă neapărată, din la douce France, fără nici cea mai mică comparaţie cu duritatea regimului comunist de la noi, care au îmbâcsit ideile oamenilor şi au nenorocit lumea, creând la urmă comunismul! Aceasta este revoluţia noastră, contra acestora, pentru repunerea lumii pe făgaşul ei firesc din care a fost smulsă tocmai de aceste revoluţii, începute acum 200 de ani! Dar va reuşi, dată disproporţia de forţe? Se întreabă.  - Dumneavoastră ce credeţi, domnule? Îl întreabă atunci Mielu, interesat de ce spunea acest domn. - Sincer, nu ştiu, îi răspunse acesta. În imediat cred că va învinge, căci în toate ţările din răsăritul Europei comunismul a căzut. Dar întrebarea este dacă revoluţia noastră o va permite Apusul, căci ea este prea originală, prea deosebită, sau o va omologa, aducând-o pe patul său al lui Procust, unic, distrugându-ne economic. Aşa cum au îngropat şi revoluţia din 1968, lăsându-i pe ruşi să invadeze Cehoslovacia, căci ideile de democraţie cu participare autentică, din temelii, a poporului sunt şi contra capitalismului monopolist al regimurilor lor din Apus, de conformism social, de aducere a omului la o singură dimensiune. Revoluţia noastră, în sfârşit, după 200 de ani, nu mai este o imitaţie a Apusului, dar este o eliberare, zise, şi înclinând capul îl salută pe Mielu.
Rămase turburat de spusele acestui om. De unde-l cunoştea? Din străfunduri de memorie îi ţâşni un chip uitat de mult timp. Era, îi păru, un chip dintr-o zi tot atât de decisivă din viaţa lui, ca aceea de acum, în autobuzul care făcea cursa de la Pui la Timişoara, terminată tot în sânge! Era chipul preotului sau călugărului din acel autobuz deturnat, care se oferise, împreună cu el, să rămână chezăşie în mâinile celor trei sechestratori, pentru eliberarea celorlalţi pasageri din autobuz? Dar câte chipuri putea avea un om? Era, desigur, numai o vagă asemănare, îşi spune. Dar fusese o întâmplare, un sechestru, care se terminase în sânge, îşi aminteşte înfiorat. Ca şi evenimentele de acum? Se întreabă, dar îşi alungă gândul şi se îndreaptă din nou spre Catedrală.
Peste tot, constată, domneşte astăzi o atmosferă incandescentă, sentimentul de solidaritate şi participare al zilelor precedente a ajuns la culme. Bărbaţi, femei, copii, se perindă neîntrerupt în piaţă, în faţa Catedralei, răsună cu vigoare lozincile revoluţiei: „Vrem libertate! Ne-am săturat!”
„Acum ori niciodată!” „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”  „Jos cu criminalul!”  „Ceauşescu criminal, a fugit la Teheran!” „Criminal de Scorniceşti, pentru morţi ai să plăteşti!”. Sunt cuvinte strigate cu hotărâre, cu o îndârjire care nu mai poate da înapoi. Lângă Catedrală sunt femei îndoliate, lumânări sute, aprinse pe caldarâm, pe treptele bisericii. În acea mulţime de persoane o întâlneşte atunci, deodată, pe Eloisa... Este cu ochii plânşi, disperată, îi spune că toată noaptea l-a căutat pe Octavian, fiul ei, care ar fi căzut în Piaţa Operei, unde era cu un grup de colegi. L-a căutat toată noaptea la spitale, îi descrie atmosfera halucinantă de la spitalul de ortopedie, apoi de la Spitalul Judeţean, unde l-a căutat împreună cu acei tineri, unde morţii zăceau movile, printre ei erau numeroşi copii, îi povesteşte de securiştii care intrau în spital şi împuşcau revoluţionarii. O atmosferă de infern, zice, neputând să-şi mai reţină lacrimile.
- Numai pe el îl mai aveam, îi spune ea. Fără el simt că viaţa mea s-a sfârşit, nu mai are nici un rost. Şi iar începe să plângă. Mielu este străbătut de un fior, gândind că ea era femeia pe care o iubise atât, pe care o văzuse toată tinereţea lui ca pe o stea îndepărtată, de neatins, şi acum se afla aici, atât de aproape de el, vai, cu moralul la pământ. Îi spune că faptul că nu şi-a găsit fiul nicăieri este un semn bun căci dacă i s-ar fi întâmplat ceva rău, l-ar fi aflat la spitalele unde l-a căutat, sau, vai, la morgă. Dar ea nu vrea să asculte, se zbuciumă, apoi îi spune, înspăimântată, o veste teribilă, anume că a auzit, circulă azi insistent zvonul, că acei căzuţi ieri, zeci, sute, au fost duşi la Bucureşti pentru a fi arşi acolo la crematoriu. Este disperată. Vrea să plece la Bucureşti, să-l caute acolo. Mielu ar vrea s-o liniştească, o cuprinde după umeri, deşi veştile pe care le aude îl turbură adânc şi pe dânsul, sunt neaşteptat de rele, groaznice, aproape infernale pentru a fi posibile. Un regim criminal, îşi zice. O roagă să nu plece, căci este foarte periculos să călătorească în condiţiile actuale până la Bucureşti, fiindcă probabil trenurile nu mai circulă regulat, Timişoara este un oraş sub asediu şi nu se ştie nici ce se întâmplă în ţară. Ea însă insistă, îl roagă s-o însoţească la gară să vadă care este situaţia. El o sprijină de braţ şi se îndreaptă atunci cu ea spre staţia tramvaiului 8 care merge la gară, care are staţia aproape de catedrală, pe celălalt mal al Begăi, dincolo de podul Traian. Dar podul este barat de o coloană de militari în spatele cărora se află TAB-uri şi maşini ale pompierilor. Una din maşinile pompierilor tocmai se află pe pod, de unde aspiră apă turbure, gălbuie, din Bega, probabil pentru a stinge incendiul a două vehicule blindate care ar arde în Piaţa Libertăţii, aproape de garnizoana din centru, aude de la un grup de tineri manifestanţi care sunt şi ei împiedicaţi să treacă podul. Este imposibil de trecut, îi zice Eloisei. Ea se sprijină de braţul lui şi lui Mielu îi pare că toate raporturile dintre oameni s-au schimbat, că el a atins o stea de pe un cer care era atât de îndepărtat în tinereţea lui...
În spatele militarilor de pe pod, al vehiculelor blindate şi al autotunului pompierilor care încarcă apă din Bega, este o coloană numeroasă de manifestanţi cu steagul tricolor, care vine din sensul opus, de pe bulevardul 6 Martie, probabil muncitori de la întreprinderile industriale din Iosefin.
Toată Timişoara este în revoluţie, îşi zice Mielu. Sprijinind-o de trupul, de braţul lui pe Eloisa, trăind din plin evenimentele din acele zile, în care tot poporul atât de supus şi înlănţuit de propagandă şi frică s-a deşteptat, îi pare că pe străzi, în acea coloană ce vede vociferând, agitându-se de cealaltă parte a podului, în aceeaşi direcţie cu Institutul, cu laboratorul lui, că un popor de fetuşi s-a deşteptat, a ieşit din borcanele dictaturii statului-partid în care era înlănţuit şi a ieşit pe străzi, manifestând, cuprinzând lumea.
- Vom muri şi vom fi liberi, aude din ce în ce mai insistent, mai clar, de pe cealaltă parte a podului, repetat acum puternic şi în jurul Catedralei. Se îndreaptă cu Eloisa de braţ, o sprijină mergând spre Catedrală. De dincolo de ştrandul termal, dinspre căminele studenţeşti, coloane nesfârşite de oameni, ca puhoaiele dezlănţuite de primăvară în acele zile calde de decembrie, se scurgeau către Piaţa Operei. Fluviul uman umple treptat întreaga suprafaţă a pieţii. Acolo, urcat pe nişte trepte, un tânăr vorbeşte cu înflăcărare mulţimii. El cere, în entuziasmul general, demisia conducătorului statului, încetarea monopolului partidului comunist, alegeri libere. Piaţa este plină de oameni şi mereu alţii vin, căutând poziţii de unde să vadă, să audă mai bine, ceea ce se întâmplă. Chioşcul din mijlocul pieţii a fost transformat într-o torţă uriaşă iar în preajma bibliotecii judeţene este o maşină răsturnată care arde şi ea. Împuşcăturile din spre Piaţa Libertăţii abia au încetat şi un val de oameni vine dintr-acolo. - Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!, Acum ori niciodată!, Ceauşescu judecat aici în Banat!, Ne-am săturat!, Vom muri şi vom fi liberi!, sunt lozincile strigate cu putere.
Domneşte o atmosferă incandescentă, revolta nu mai poate fi stăvilită de nimeni. Se trăiesc zilele mari ale istoriei, gândeşte cutremurat Mielu. De la a exista la a fiinţa, îşi aminteşte de o expresie celebră pe care a citit-o cândva, dar acum, iată, o trăieşte. Pe treptele Catedralei sunt zeci, zeci de copii cu lumânări aprinse, cu candele, în mâini, răscumpărând parcă ţara, lumea întreagă, acolo la Timişoara. Se întâmplă minunea poporului român! Gândeşte Mielu. Copiii desfăşoară un steag tricolor însângerat, luat din parcul din spatele Catedralei, unde, cu o noapte înainte, au fost răniţi sau împuşcaţi mortal mulţi tineri. Ei scandează „Libertate! Libertate!” şi „Armata e cu noi!”. Dar se trage fără somaţie asupra lor. Copiii cad străpunşi de gloanţe. Se aud salve în piaţă, în timp ce mulţimea strigă „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara!”, „Vom muri şi vom fi liberi!”. Se trage din piaţă, se trage de pe acoperişul hotelului Timiş şi din alte locuri. Mielu, cu Eloisa, speriată, pe care continuă s-o ţină de braţ, ca pe o flacără vie care arde lângă el, simte ceva cald şi vede roşu, sânge, care-i curge din braţ. Cade, simte o toropeală.
Atunci vede fetuşii de la Institut, luând locul copiilor, al oamenilor, care trec prin fier şi foc, prin timp, şi se purifică, purificând lumea de sânge, de suflarea Şarpelui. Devine şi el un fetus nenăscut ca şi ei, sparge lanţurile, sparge borcanul timpului, al vieţii. Devine Nimeni, un punct pierdut în univers...

Emil Petru Raţiu
(nr. 12, decembrie 2015, anul V)