Miracol românesc Gheorghe Zamfir. Un film în pregătire

Publicăm scenariul scris de Ioana Mirela Dorcescu şi Eugen Dorcescu pentru filmul pe care regizorul Victor Popa îl va dedica miracolului românesc Gheorghe Zamfir şi pe care vom avea bucuria de a-l oferi publicului prin revista noastră.

Naiul este una din marile invenţii ale omului. Ca si roata sau scripetele. Dar naiul a rămas pentru inimă şi pentru suflet. Pentru lacrimă şi pentru dor.
Pan a ajuns în lume prin mitologie şi prin el naiul a căpătat un nume. Vechea trestie, Syrinx, a devenit Flute de Pan, pe româneşte nai. Denumire care azi se impune in întreaga lume.
Trilul cântecului lui şi-a luat de mult zborul în timp, iar Carpaţii, Bărăganul şi Dunărea l-au păstrat neîntinat, purtându-l din gura lui ION în gura lui FĂNICĂ. Acum, naiul poartă numele lui Gheorghe Zamfir. El poartă muzica noastră spre universalitate. Idealul său este de a face din folclorul românesc sursa de plecare a ritmurilor şi armoniilor viitoare. Omenirea l-a primit cu interes şi încredere în profeţia sa.
ZAMFIR reînvie pentru noi graiul păsărilor, reînvie rădăcinile străvechi ale Fiinţei. Naiul său aduce la lumină, trimite spre toate zările geniul sufletului românesc.

Gheorghe Zamfir este artistul patriot, care, în sfera muzicii instrumentale, a dus „sentimentul românesc al ființei” pe marile scene ale lumii, ridicându-l la înălțimile incalculabile, ale fascinației și ale beatitudinii estetice.
Pan şi Zamfir se aseamănă în aparențe, în ceea ce este perceptibil sub raportul prezenței scenice. Ei conviețuiesc fericit acolo unde naiul lui Zamfir și interpretarea sa mai presus de talent îl aduc în memorie pe Pan, îl revitalizează. Dar Zamfir nu îi slujește lui Pan, ci lui Dumnezeu. Ca bun român, ca fervent creștin. „Ciocârlia” sa se înalță alături de „Coloana Infinitului” a lui Brâncuși și de „Luceafărul” lui Eminescu, creații de geniu ale poporului român. Prin osârdia și geniul sau, Ciocârlia a devenit pe plan mondial unul dintre simbolurile românismului. Un tril nemuritor, trimis cât mai sus în văzduh. Un înger al cântecului românesc.
Universalismul lui Zamfir vine din lăuntrul său românesc, din credința strămoșească. Mitul păgân al lui Pan se poate, eventual, învecina cu trăirea hristică, dar nu o poate egala, necum a o înlocui. Or, muzica lui Gheorghe Zamfir, naiul lui fermecat au, mai întâi, un caracter existențial, creştin, o esență dumnezeiască, abia apoi virtuți estetice. Mai mult decât atât, cel ce rostește, cu ochii închiși, atingând cu buzele naiul, rugăciunea „Tatăl nostru” demonstrează că arta are, pentru sine, un caracter vital, nu convențional.
Nicio notă falsă ori de circumstanță în expresia acestui filon creștin, care putea să-l coste viața în epoca acerbului comunism românesc. Când, în anii ’80, Gheorghe Zamfir a simțit nevoia să Îi dedice un concert lui Dumnezeu, a intrat în dizgrația lui Ceaușescu și a fost alungat din țara natală. I s-a pus în vedere că nu are altă șansă de salvare decât exilul, cea mai cumplită pedeapsă pentru o persoană adânc înrădăcinată în patrie: „Urlând de durere, cu inima sfâșiată în bucăți, am luat drumul exilului, în luna martie 1982, cu două valize și cu naiurile la spinare”.

Anii petrecuți departe de țară au fost cei ai propulsării occidentale și apoi internaționale, spre ceea ce se constată a fi cunoașterea și aprecierea mondială. A cântat și a impresionat de la un colț al lumii la altul, singur sau alături de marii interpreți ai Planetei, a subjugat inimi și a adunat  premii importante, a scos sute de milioane de discuri, unele – din cele mai prețioase metale. A pus bazele studiului universitar al naiului în Europa, a susținut un strălucit doctorat din istoria acestui instrument –  în concepție și făurire proprie, introdus în majoritatea stilurilor și a genurilor muzicale, în care Gheorghe Zamfir a dat, ca nimeni altul, expresie dorului revărsat din sufletul românului, dor ce-a fost mereu și va rămâne de-a pururi în suflul unic al vrăjitului său nai... Specialiștii în domeniu îi evaluează superlativ contribuția de neprețuit în materie de artă interpretativă și de ingeniozitate tehnică, în lărgirea ariei de utilizare a naiului, precum și în sfera creației muzicale. Cu hituri internaționale precum Été d’amour sau Lonely shephard, cu muzica de film creată, cu prestațiile memorabile din concerte de un succes răsunător, personalitatea carismatică a lui Gheorghe Zamfir a cucerit Occidentul și apoi continentele Terrei, parcurgând un traseu al consacrării mondiale. A concertat la faimoasele săli de spectacole Carnegie Hall din New York, Olympia din Paris, Royal Albert Hall din Londra precum şi în Tokyo, Roma, Cairo, Geneva, Ankara, Montreal, Shanghai, Tel Aviv. A fost invitat la Vatican de trei ori si a primit doua distincţii papale de la Papa Ioan Paul al II-lea, s-a bucurat de înalta vizită la Împărăteasa Japoniei şi de aprecierea directa a mai multor şefi de stat.

Muzician complet, Gheorghe Zamfir are o personalitate iradiantă. Electrizează o sală din câteva măsuri. Publicaţia „France Soire” nota în 1971: „ZAMFIR şi naiul său, o muzică ce te face să visezi. Te aruncă într-un extaz aproape de beatitudine, liniştit, fără exces, chiar fără să-ţi dai seama”.
Genialitatea lui Gheorghe Zamfir se hrănește din spaţiul locului său natal. Născut într-un paradis terestru, unde cele patru anotimpuri se învârteau în jurul vieţii fiecăruia şi unde cerul reprezenta totul, în Găeşti, exact în mijlocul vechii Ţări Româneşti lângă cetatea de scaun a Târgoviştei. De acest loc îi sunt legaţi anii copilăriei şi aici a descoperit ce este muzica. Aici a învăţat graiul vorbelor şi sunetele păsărilor.  (intervenţie Gheorghe Zamfir)
Băiatul înalt şi subţiratic, mai degrabă un adolescent sfios, cu ochii săi calzi care nu strălucesc nici o clipă de încântarea succesului ci au licărul sfielii şi bucuria ce o dă contopirea cu muzica, s-a ivit în arta noastră aşa cum, cu milenii în urmă, s-a înfiripat cântecul popular. Muzica lui Gheorghe Zamfir se ivește fie ca un fuior de vânt, fie ca un zbor de îngeri, fie ca un abur de mister, făcând legătura dintre pământul său românesc și Divinitatea sa celestă. Comercială și totuși nu, ea exprimă, în plan axiologic, patria și sufletul românului autentic, creștin din vremuri îndepărtate, care își păstrează nealterată ființa, prin folclor și prin credință. Un popor miraculos, neclintit, de milenii, la răscruce de drumuri.

Gheorghe Zamfir este un artist și un creator pentru care Dumnezeu există. Comportamentul său uman și artistic atestă dragostea de Dumnezeu, deprinsă în familie, educată în școală, cultivată apoi din convingere, cum se întâmplă îndeobște în colectivitățile românești tradiționale. Orice român neaoș „crede în poporul său și-n Dumnezeu”. Această credință imuabilă este cea care l-a întors pe Gheorghe Zamfir acasă, imediat după Revoluția din 1989, și l-a determinat să rămână cu ai săi.
Acesta este miracolul românesc: primordialitatea absolută a spiritului. Ca un creator veritabil, de înaltă ținută artistică și morală, compozitorul și muzicologul Gheorghe Zamfir revine, în fel și chip, la Unicul Creator al tuturor celor ce sunt. Propriile realizări nu i-au alterat modestia de slujitor devotat al lui Dumnezeu, ci au dat glas, mai degrabă, smereniei de continuator într-o paradigmă muzicală ancestrală, amplificată și nuanțată ca timbru, prin introducerea dramatismului naiului în hituri, lucrări camerale și concerte. Compozițiile sale sunt, îndeosebi, mise și rapsodii, calde imnuri de o coloratură estetică influențată de muzica tradițională românească. Dar chipul de artist al lui Gheorghe Zamfir nu se rezumă la atât.

Naiul se studiază astăzi la Școala lui Gheorghe Zamfir. Maestrul își pregătește, astfel, posteritatea, dovedindu-se responsabil față de soarta naiului, ca instrument cu sonorități clare și tulburătoare. Așa cum odinioară Iisus a urcat însoțit de discipoli pe munte pentru a-i învăța să se roage, Gheorghe Zamfir s-a avântat pe povârnișuri ca să-și învețe elevii, direct sub cerul liber, la mare înălțime, cum să se roage cântând la nai. Ca într-un ritual, la limita dintre profan și sacru, dat fiind ascendentul evanghelic, date fiind sfințenia muntelui, dar și cea a sunetului naiului. Așa cum flacăra unei lumânări se înalță mereu spre cer, având o verticalitate netulburată, sunetele ce izvorăsc din tuburile naiului iau calea cerului, sunt ele însele mesageri spre Dumnezeu.
Manifestarea melodică a dorului este doina. S-a spus adesea: doina este cântecul popular românesc ce exprimă sentimentul dorului. Are o vechime considerabilă, dat fiind că genul este denumit de un cuvânt moștenit din limba dacă. Dorul și doina îi impun pe români și cultura lor în universalitate.

Cu doine a debutat Gheorghe Zamfir. „Doina de jale” a fost adoptată ca formulă de Gheorghe Zamfir, devenind o veritabilă amprentă muzicală. Dorul se împletește cu jalea și în celebra „Lonely shephard” („Păstorul singuratic”), care a străpuns inimile lumii întregi. Linia melodică și interpretarea stimulează o trăire atât de intensă, de exclusivă, a frumuseții sunetului, încât bulversează limitele sensibilității umane. Sunetele se înlănțuiesc armonios, frazele muzicale au curgerea și puritatea apelor dulci, sau sprinteneala luminii din zori de zi, ce urcă-n munte din piatră în piatră... până pe culmi, pe stânca golașă... la păstorul singuratic, plin de dor... În acel punct, sunetele se articulează unul câte unul, sugestiile solitudinii îți rup sufletul... Fiecare sunet punctează o durere. O pierdere iremediabilă. Unde-i lumea? Unde-i mama? Unde-i dragostea sa?... Unde-s oile sale? Muzica lui Gheorghe Zamfir are un mesaj atât de dens! Este o muzică plăcută lui Dumnezeu. „Bună pentru eternitate”, conform etichetei puse, pe orice capodoperă, de vechii greci. 
În miezul muzicii lui Gheorghe Zamfir, indiferent de genul abordat, supraviețuiește și înfioară doina românească, adică inepuizabilul dor –  cel mai adânc impuls al sufletului acestui neam, care menține viu „sentimentul românesc al ființei”, după spusa lui Constantin Noica. Al acestui mesager de geniu al forței noastre spirituale: unicului, inimitabilului și fascinantului Gheorghe Zamfir, el însuși un miracol românesc.

O viaţă de om dăruită muzicii universale, naiului, folclorului românesc, oamenilor, naturii şi multor alte pasiuni ca scrisul şi pictura, fac parte din această călătorie spirituală de peste şase decenii alături de oameni. Astfel istoria capătă culoare şi un deplin înţeles prin sunetul de nai românesc. Toate-s frumoase pe lume, dar ca cele româneşti parca nu-s niciunele.
„Se aude în tot Universul
Şoapta naiului tău
E ca şi cum Hristos ar sufla dimineaţa în foc.
Câtă Ţară e-n sufletul tău,
Atât vom trai”.

Sandra Ioana Mirela Dorcescu şi Eugen Dorcescu
(nr. 9, septembrie 2019, anul IX)