Mircea Eliade, între tradiționalism și modernism. Posteritatea critică în Italia

Literatura exegetică asupra vieții și operei lui Mircea Eliade s-a îmbogățit recent printr-un volum al lui Gabriel Badea (foto) publicat de Editura Universității din București: Mircea Eliade, între tradiționalism și modernism. Posteritatea critică în Italia, pe care autorul îl prezintă cititorilor revistei noastre.

Obiectivul lucrării este de a oferi publicului românesc o sinteză a receptării critice a operei lui Mircea Eliade în spațiul italian, pe durata celor peste trei decenii ce s-au scurs de la dispariția sa fizică. În cercetarea bibliografică am privilegiat lucrările autorilor italieni, în defavoarea celor nord-americani sau români, nu dintr-o pornire discriminatorie, ci datorită subiectului principal al cărții, dedicat Italiei. Lucrarea este structurată în două secțiuni majore: prima parte își propune un demers de tip istoriografic privitor la receptarea operei lui Eliade în spațiul italian, începând de la primele recenzii din anii ’50 (Benedetto Croce, Raffaele Petazzoni, Ernesto de Martino, Angelo Brelich, Ugo Bianchi) și până la lucrările de sinteză, scrise după dispariția sa, în 1986 (Roberto Scagno, Natale Spineto, Pietro Angelini, Giovanni Casadio, Enrico Montanari). Cei din urmă sunt specialiști italieni de primă mărime, ei făcând parte din a doua generație, formată într-un mod indirect și prin influența sau reverberația ideilor lui Eliade în mediile academice italiene.
Partea a doua a lucrării este preponderent tematică, ocupându-se de probleme ce au fost intens dezbătute în spațiul italian: raporturile lui Eliade cu mișcarea tradiționalistă (Guénon, Evola, Coomaraswamy); problema puterilor magice; hermeneutică și fenomenologie în studiul simbolurilor; raporturile dintre mit și literatură; Mircea Eliade și concepția sa despre teatru ca dramatizare a sacrului ș.a.
În capitolul final am schițat un bilanț critic al contribuției lui Mircea Eliade în domeniul istoriei religiilor, așa cum este ea văzută în acest moment. În Addenda am inclus un interviu pe care domnul profesor Sorin Alexandrescu a avut amabilitatea să mi-l acorde în luna mai a anului 2017. Am considerat utilă includerea lui în acest volum, întrucât el completează cele două capitole anterioare, beneficiind de răspunsurile unui autor de referință în studiul modernității și modernismului, dar și al operei lui Mircea Eliade.
Raporturile lui Mircea Eliade cu Italia au mai fost studiate, din perspective diferite, de către doi autori importanți: Ioan Petru Culianu, în cartea sa dedicată lui Eliade, dar care s-a oprit la nivelul bibliografiei existente în 1978, și mai apoi Roberto Scagno, în studiul său La ricezione dell’opera di Mircea Eliade in Italia: un bilancio critico (în Studi e materiali di storia delle religioni, vol. 74 / 2008). Față de cercetările lor, mi-am propus să aduc informația bibliografică la zi (am încheiat cartea în 2019), dar în același timp să nu structurez bibliografia existentă doar cronologic, ci și tematic, sintetizând în câteva direcții majore ariile de interes ale cercetătorilor italieni față de opera și gândirea lui M. Eliade.
Cartea a fost scrisă în cinci ani, între 2014 și 2019, în timpul unor stagii de cercetare postdoctorală desfășurate la Universitatea din Torino, Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția și Accademia di Romania din Roma. M-am bucurat de sprijinul profesorilor Laura Mesina și Sorin Alexandrescu (Univ. din București), Natale Spineto (Univ. din Torino), Roberto Scagno (Univ. din Padova) și Giovanni Casadio (Univ. din Salerno), cărora le mulțumesc și pe această cale. Domnul profesor Casadio a avut amabilitatea să citească manuscrisul cărții și să scrie prefața ei, fapt care mă onorează în mod deosebit.
Am avut privilegiul de a studia în aceste trei mari centre universitare, în principal în biblioteci care dețin aproape tot ce a fost publicat despre opera lui Eliade în decursul timpului, în Italia, România, S.U.A., Franța și alte țări. Aș vrea să menționez în mod special fondul bibliografic existent la Universitatea din Padova, realizat în mare parte prin efortul domnului profesor Roberto Scagno.
Am scris cartea în special pentru publicul românesc, dorind să prezint sintetic modul în care Eliade a fost studiat și apreciat în spațiul italian. După cum am amintit și în Introducerea cărții, spre deosebire de România, în Italia există catedre universitare de Istoria religiilor în mai multe centre universitare, iar disciplina este foarte bine dezvoltată din punct de vedere epistemologic, în raport cu alte discipline. În România cercetările recente s-au concentrat în mod excesiv pe critica ideologică a textelor politice scrise de Eliade în 1937, fapt ce a condus la un fel de marasm intelectual, în sensul că nu se mai poate spune nimic nou, subiectul a fost epuizat. Consider că interesul acesta exagerat pentru aspectul ideologic-politic este cauzat în parte și de faptul că în spațiul universitar românesc nu există catedre de istoria religiilor, deși de aici a plecat cel mai important istoric al religiilor din secolul al XX-lea. În Italia există astfel de specialiști, care au depășit disputele politice și care folosesc ideile și conceptele lui Eliade în propriile cercetări, chiar dacă nu sunt întotdeauna de aceeași parte a „baricadei” metodologice sau epistemologice. Vreau să spun că opera lui Eliade este mult mai vastă decât cele douăsprezece articole scrise în 1937, iar prin comparație ele sunt ca o picătură într-un ocean și de fapt sunt lipsite de relevanță pentru un istoric la religiilor.
Revenind la interesul lui Eliade pentru cultura italiană și Renaștere, trebuie să amintesc aici că Eros și magie în Renaștere. 1484, cartea lui I.P. Culianu din 1984, mi-a deschis calea în domeniul studiilor dedicate Renașterii, astfel că un capitol al cărții (Mircea Eliade și filosofia Renașterii italiene) îi datorează foarte mult. Aceeași carte mi-a fost de mare ajutor și acum treisprezece ani, în lucrarea de disertație intitulată Imaginile mnezice și Artele memoriei. Am folosit și cartea sa din 1978, dedicată lui Eliade, însă sper că voi reveni mai pe larg, într-o lucrare viitoare, asupra ideilor primului Culianu și contribuțiilor sale în studiile despre neoplatonism și Renaștere. Pe lângă Culianu, m-am oprit asupra lui Horia Cicortaș deoarece mă interesa în principal teza sa de doctorat Mircea Eliade e l’India. Destino culturale e geografia mitica (2005), pe care sper să o publice și în limba română, dar și ca să semnalez publicului românesc activitatea sa de editor și exeget al operelor lui Eliade publicate recent în limba italiană, în mare parte datorită efortului său.
Am trecut însă în revistă nu numai istorici ai religiilor și nu numai filo-eliadieni, ci și cercetători cu abordări diferite și critice față de un aspect sau altul al operei lui Mircea Eliade. De pildă, în privința studiilor antropologului Pietro Angelini, am apreciat valoarea lor și faptul că sunt excelent documentate, însă am întâlnit același gen de critică venită din zona antropologiei la adresa lucrărilor lui Eliade, o critică inaugurată de Edmund Leach, Sermons By a Man on a Ladder, în „The New York Review of Books” (vol. 7, nr. 6, 20 octombrie 1966). I se reproșează lui Eliade că a avut o abordare de tip emic, că s-a identificat prea mult cu subiectul cercetărilor sale (acel homo religiosus în variile sale ipostaze), astfel încât a viciat rezultatele obținute. Este adevărat că adeseori Eliade s-a confruntat cu cercetătorii din zona științelor etno-antropologice iar în notele de subsol ale cărților sale abundă lucrările semnate de antropologi, pe care le-a folosit ca surse documentare de primă mână. Poate că la mijloc este și o dispută metodologică între cele două discipline, istoria religiilor vs antropologie, iar într-un anumit sens disputa aceasta are un rol benefic ca dialog, oferind noi instrumente de lucru cercetătorilor din ambele „triburi” academice.
Desigur, există și „problema politică” din tinerețea lui Eliade. În carte m-am oprit foarte puțin asupra modului în care a fost ea receptată în Italia. E un subiect spinos, asupra căruia s-a scris enorm, iar cum cartea lui Furio Jesi a avut un anumit ecou, am ținut să pomenesc și de această polemică. În Italia acuzele au venit pe filieră politică mai ales în perioada așa-numită a „anilor de plumb”. Așa cum a demonstrat ulterior profesorul Scagno, nici Jesi, nici Alfonso Di Nola, nici Vittorio Lanternari nu citiseră dosarul Toladot în original, ci doar într-o fișă rezumativă, scrisă de altcineva. Probabil și din această cauză acuzele au fost exagerate, iar cu trecerea anilor unele dintre ele s-au dovedit a fi false. Pe de altă parte, nu am ținut să comentez lucrările publicate în România pe această temă, fiind off-topic, iar în carte m-am referit la ele doar tangențial. Scopul cărții era de altă natură și am preferat să mă concentrez pe partea pozitivă a moștenirii lui Eliade, am încercat să învăț ceva din viziunea sa asupra religiei și asupra vieții în general. La finalul cercetării am rămas cu impresia că este un autor labirintic, dificil de înțeles, iar analiza critică nu poate avea acces decât la unele niveluri ale gândirii sale, dar nu la toate.

Gabriel Badea

Cuvânt înainte

Cartea lui Gabriel Badea oferă mult mai mult decât promite titlul. Ne apare ca un caleidoscop prin care se reflectă toate implicațiile operei și vieții lui Mircea Eliade, cu completitudinea și rigoarea unei enciclopedii și strălucirea unui eseu. Pentru cei care sunt în acord cu personajul, lectura se dovedește a fi o aventură spirituală, redescoperirea unui Eliade pierdut, însă necesar.
Deși Eliade nu a avut niciodată o reședință permanentă în Italia, a avut totuși o relație privilegiată cu aceasta, de la anii formării și până la moartea sa: chiar și în ultimii ani de declin fizic și de reminiscență spirituală nu a renunțat să vină câteva săptămâni de vară în Italia, mai ales la Roma și la Florența, unde am avut privilegiul de a-l întâlni la mijlocul lunii iunie 1984. A vorbi despre posteritatea sa critică în Italia este, așadar, ca o călătorie printre simboluri și în istoria în care sunt cufundate.
Pentru istoricul și istoriograful religiilor prezintă un interes deosebit reconstrucția relațiilor strânse, în continuă tensiune dialectică față de Școala romană de istorie a religiilor, începând cu fondatorul ei, Raffaele Pettazzoni, pe care Eliade l-a considerat maestrul său, și continuând cu succesorii academici și urmașii intelectuali ai acestuia (nu întotdeauna discipoli direcți): Ernesto de Martino, Angelo Brelich, Vittorio Lanternari, Ugo Bianchi și Dario Sabbatucci. Toți aceștia (inclusiv studenții lor) au dedicat multe pagini pentru a-l confrunta, indicându-l adesea ca pe Celălalt, dacă nu chiar ca pe Inamicul în luptă și, în unele cazuri, ca pe cel ce trebuie anihilat. În ciuda acestui fapt sau poate tocmai exact pentru aceasta – reamintind principiul nec sine te, nec tecum –, se poate spune că dacă Pettazzoni a fost Zeul Creator al Școlii din Roma, Eliade a fost Eroul său cultural antagonist, care nu este mai puțin necesar pentru dezvoltarea și funcționarea organismului uman și cosmic.
În structura informațiilor exacte despre șansele (și neșansele) critice ale lui Eliade în Italia (cu judecăți acute asupra sentințelor diferiților inchizitori), se află ca fire prețioase analize acute, precum cele care demolează locurile comune ale relațiilor lui Eliade cu Tradiția și cu Mișcarea Legionară, precum și idei mai generale, cum ar fi relațiile cu maeștrii Renașterii italiene, în care el urmărește semințele Morfologiei și ideile puternice ale Noului umanism, ale Nostalgiei originilor și ale Hermeneuticii creatoare. Deosebit de revelatoare este trama relațiilor subtile identificate între aceste idei puternice aplicate istoriei religiilor și producția fantastică: ficțiune și teatru. În cele din urmă, paginile dedicate Călătoriei ca instrument de căutare a Sinelui și a Sacrului sunt revelatoare și aproape terapeutice.

Giovanni Casadio
profesor de istoria religiilor la Universitatea din Salerno

Cuprinsul volumului poate fi vizualizat aici.

(nr. 2, februarie 2023, anul XIII)