Din povestirile lui Giorgio Bassani: „În exil”

Poet, nuvelist, romancier, eseist şi editor, Giorgio Bassani (1916-2000) a cunoscut consacrarea prin volumul Cinque storie ferraresi (1956, Cinci povestiri din Ferrara), din care trei anterior publicate, urmat de Le storie ferraresi (1960, Povestiri din Ferrara). Tematic, Bassani este un scriitor al anilor războiului, al constrângerilor dureroase pe care acesta le-a impus. Povestirile înfăţişează întâmplări din Ferrara, abordând probleme esenţiale, politice, sociale şi morale, slăbiciunea mai-marilor care au capitulat în faţa fascismului, mutilarea sufletească a unor oameni deveniţi victime ale bandelor fasciste de huligani.
Romanul Il giardino dei Finzi Contini (1962, Grădinile Finzi-Contini) reconstituie istoria tragică a unei vechi familii de evrei italieni, patrioţi înflăcăraţi, care resping rigorile comunităţii etnice locale. A fost distins cu premiul Viareggio.
Opera lui Giorgio Bassani este străbătută de un suflu de revoltă din care nu lipseşte scepticismul. Scriitorul este preocupat să observe, într-o cercetare retrospectivă (ca tehnică a rememorării), urmele de cizme fasciste lăsate în sufletele oamenilor, cândva normali, deveniţi apoi ciudaţi, cândva îndrăgostiţi de viaţă, apoi paralitici din cauza războiului. Ideea că fascismul a ucis nu numai prin gloanţe, ci şi prin pervertirea sufletelor oamenilor, este tema preferată a lui Bassani şi constituie esenţa celor mai bune pagini ale scrierilor sale.
În limba română a fost tradus romanul Grădinile Finzi-Contini, apărut în 1972 la Editura Univers, în Colecţia Romanul Secolului XX, în tălmăcirea Rodicăi Locusteanu. În continuare, publicăm povestirea In esilio (În exil) din volumul sus-menţionat, Povestiri din Ferrara, tradusă de Livia Mărcan.

În exil

Ceva m-a împiedecat mereu să ajung în adevăratul sens al cuvântului prietenul lui Marco Giori, fiul domnului Amleto Giori, cunoscut proprietar din Ambrogio. Prima cauză a fost diferenţa de vârstă. În 1930, când Marco avea 20 de ani, eu aveam numai 14. În vremurile acelea purtam pantaloni scurţi şi hoinăream toată ziulica pe o bicicletă „Bianchi”, de turism, pe ghidonul căreia prinsesem, de frumuseţe, o mulţime de steguleţe tricolore; în definitiv, nu eram decât un puşti şi nimic mai mult.
Marco Giori, dimpotrivă, era încă din acele vremuri unul dintre cei mai
chipeşi tineri din oraş. Înalt, elegant, cu părul blond-cenuşiu, pieptănat cu cărare la mijloc, gen Cary Grant, cu ochii de culoarea oţelului, părea un englez, un tânăr gentleman englez. Cum puteam avea pretenţia, deşi o doream din toată inima, să aibă oarece consideraţie faţă de unul ca mine?
Fapt este că ori de câte ori treceam pe bulevardul Giovecca, pe bicicleta mea, şi zăream de la distanţă silueta înaltă, cu ţinuta degajată, a lui Marco, ieşind dintr-un grup de prieteni de aceeaşi vârstă cu el, îmi pierea şi curajul de a le arunca în fugă un „noroc”. Băieţii aceştia începuseră să se uite după fete. Stăteau de obicei adunaţi în semicerc în jurul câte unui automobil parcat lângă trotuar. De cele mai multe ori erau maşini cu numere străine, ale turiştilor. Erau absorbiţi de aprecierea calităţilor şi a defectelor, ca nişte adevăraţi cunoscători ce se socoteau. Îl vedeam uneori pe Marco gânditor, apăsând cu piciorul unul din cauciucurile din faţă.
Mai târziu ne-au despărţit alte lucruri, aşa încât în toţi aceşti ani, de fiecare dată când am încercat să-i câştig încrederea, n-am primit din partea lui decât politicoase şi ironice refuzuri.
De exemplu, la universitate, când am ajuns şi eu student, m-am înscris la Litere. Înainte de toate aş vrea să spun că Ferrara nu e ca Bologna, unde literatura e la ea acasă. La noi, literaţii sunt priviţi ca şi preoţii. Respectaţi, onoraţi, dar întotdeauna de la o oarecare distanţă.
Iar pe urmă? Pe urmă m-am căsătorit, am avut copii, am plecat din Ferrara, m-am întors, am plecat din nou. N-aş spune că am făcut afaceri în viaţa mea. Dar, oricum, mi-am făcut datoria, cum se spune la noi: la Roma, am trăit şi am muncit.
În schimb el, Marco Giori, care conducea maşină la 20 de ani, el care ardea de nerăbdare să plece din Ferrara şi să trăiască la Paris, la Londra sau la New York, el a rămas acolo, în provincie, fără a fi în stare să-şi ia nici măcar diploma în agronomie; a rămas să privească maşinile turiştilor de pe trotuar şi să îmbătrânească, aşteptând ca „babacul”să se hotărască să moară şi să-i lase lui averea.
Încă de copil eram uimit de lipsa de asemănare dintre Marco şi tatăl său. Cu timpul avea să se stabilească ceva comun între ei, după cum se va vedea. Totuşi, acum 25 de ani, nu păreau să fie rude. Ca să nu mai punem la socoteală modul în care se îmbrăcau: Marco în stil englezesc, v-am mai spus-o, încât părea ieşit dintr-o revistă de modă pentru bărbaţi, în timp ce tatăl lui cu mantaua sa, cu pălăriuţa ponosită, înfundată pe ochii mici, albaştri, mereu cu o scobitoare înfiptă între buze, cu getele-i negre din piele dură (se îmbrăca prost pentru a înduioşa agentul fiscal, aşa se spunea în Ferrara) nu se deosebea prin nimic de un om amărât.
Dar, ca şi fizic, era mare diferenţă între ei. Amleto Giori era scund, cu braţele şi picioarele scurte, cu pielea puternic bronzată de soarele câmpului, ai fi putut spune că făcea parte din altă rasă. N-am văzut-o niciodată pe mama lui Marco, signora Carmen. Ştiu că a murit în 1939 de anemie şi că, obligată să stea toată viaţa la Ambrogio – o mână de cocioabe ţărăneşti, ascunse după malul drept al Padului, la vreo 30 de kilometri de Ferrara – n-a pus piciorul în oraş nici măcar o dată. Se trăgea din altă regiune, Vicenza, şi se spune că a fost înaltă, blondă, zveltă, cu înfăţişare aristocratică. Întocmai ca şi fiul ei.
Aveam să nimeresc în Amgrogio din întâmplare, acum câteva luni, într-o seară când mă întorceam cu prietenii din deltă. Maşina traversa încet marea piaţă din localitate, aproape pustie. Să fi fost ora 6. Aşadar, aveam timp să luăm ceva la micul bar. Am coborât, am intrat în bar, am comandat cu voce tare un espresso şi un pahar cu apă minerală. Cu ceaşca de cafea la buze, privii afară. Iată că, în fundul pieţei, am zărit, lângă posomorâta biserică parohială, o casă, care nu era o cocioabă, ci o mică vilă burgheză. Faţada era acoperită cu iederă, un mic balcon era suspendat deasupra intrării; totul părea bine apărat de un grilaj din fier forjat. Fără ca măcar să o întreb pe femeia somnoroasă de la bar dacă aceea era casa lui Giori, fiind sigur că nu greşesc, mi-am amintit de mama lui Marco. Auzisem, de copil, povestindu-se despre ea şi soţul ei. El era brutal şi zgârcit, o ţinea închisă ca pe o prizonieră, fără să-i dea voie ca măcar duminica să meargă la slujbe. Astfel încât locuitorii din Ambrogio nu o putuseră vedea niciodată, decât de departe, prin spatele grilajului; rareori, după-masa, mergea în grădină ca să brodeze sau să citească.
Priveam casa şi mă gândeam la Marco. În ultimii ani mă întorsesem în Ferrara rar: nu mai fusesem de 2 ani. Poate că, între timp, bătrânul a murit, iar el a vândut totul; poate este la Paris, poate la Londra sau poate la New York ducând o viaţă de lux şi plăcere, la care visase mereu. Cine ştie dacă n-am să-l întâlnesc eu însumi, într-o zi, la Roma? Îmi doream acest lucru şi mi se părea că-l văd aievea.
Cu grilajul cu uşa de la intrare şi ferestrele închise, vila părea pustie…
Am ieşit din bar şi m-am îndreptat spre maşină. O lăsasem pe partea opusă a cafenelei, aproape de biserică. Un preot bătrân, palid, corpolent, cu braţele încrucişate, stătea de vorbă cu doi bărbaţi. Am recunoscut deodată în cei doi pe Marco Giori şi pe tatăl său, care era cu siguranţă octogenar, fiind puţin gârbov, dar mai ars de soare ca niciodată.
– Noroc! zisei, ridicând mâna, fără a fi simţit vreo bătaie a inimii.
Amleto Giori duse mâna la pălărie şi se descoperi. Preotul se înclină uşor. Mi s-a părut că Marco ezită o clipă, apoi se desprinse din grup şi se apropie de mine.
– Ce vânt te aduce pe aici? mă întrebă calm, cu voce joasă, încreţind buzele în rânjetul de altădată.
Dar, înainte să-i răspund tot el începu să-mi explice motivul pentru care se afla în Ambrogio. „Papà” avea mai mult de 80 de ani; nu suferise de nimic, nici măcar de răceală, dar nu mai era în stare să conducă singur.
– Înţelegi, sunt cinci sute de hectare…
Îl cercetam cu privirea şi nu mai ştiam ce să cred: îmbrăcat cu haine vechi de lână de culoarea tutunului, cu buzunarele deformate, pantaloni de flanelă gri, uzaţi, necălcaţi de cine ştie câtă vreme.
Cu sănătatea stătea bine, în orice caz. Devenise mai solid, se îngrăşase; era, orice ai zice, un bărbat la 50 de ani.
Şi, în timp ce-l prezentam, pe rând, prietenilor mei, am văzut că pielea gâtului îi fusese săpată în brazde adânci. Era o piele tăbăcită, arsă de soare, semăna cu o piele de animal.

Giorgio Bassani
Prezentare şi traducere de Livia Mărcan
(nr. 11, noiembrie 2018, anul VIII)