In memoriam. Talent și iubire, icoanele pe sticlă ale Dorinei Dutkay

În data de 19 iunie 2016 s-a stins din viață, la Brașov, după luni de suferință, doamna Dorina Dutkay, excepțională pictoriță de icoane pe sticlă țărănești și persoană de înalte calități umane și spirituale. Născută la Cluj-Napoca, în 1936, mutată la Brașov în 1951, Dorina Dutkay a trăit o viață îmbogățită de o extraordinară activitate artistică, dar și de comuniunea spirituală – grație unchiului său,  Pr. Nicolae Grăbenea, deținut vreme de 22 de ani în închisorile comuniste – cu figuri marcante ale vieții culturale și religioase românești, între care Î.P.S. Bartolomeu Anania, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Pr. Zosim Oancea și mulți alții. „Unchiul meu, Nicolae Grăbenea – obișnuia doamna Dutkay să spună  –  s-a născut la Răşinari şi a copilărit cu fraţii lui Emil Cioran. A stat în închisoare cu Î.P.S. Bartolomeu Anania, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Pr. Stăniloaie, Pr. Calciu, Pr. Cleopa, Nichifor Crainic şi Radu Gyr”. Memoria uluitoarelor dovezi de credință creștină și a sacrificiului lor în timpul persecuțiilor comuniste vor marca pentru totdeauna conștiința Dorinei Dutkay, care va găsi în aceste figuri sistemul său constant de referință în aprecierea persoanelor și a faptelor.

După absolvirea Facultății de Silvicultură și o viață dedicată ocupațiilor sale de inginer, de soție (de mulți ani vaduvă) și de mamă a celor doi fii, Dorina Dutkay și-a dedicat întregul timp rămas picturii de icoane pe sticlă țărănești. Deși încă din frageda pruncie începuse să deseneze și deja în școala primară deprinsese tainele acuarelei de la niște călugărițe, ia mai târziu lecții de desen de la pictorul Aurel Popp, în timp ce la Brașov devine eleva pictorului Ştefan Mironescu și a artistului Hans Mattis Teutsch. Pentru o bună bucată de vreme, operele sale au fost mai ales portrete, dar după 1989, Dorina Dutkay se apropie de arta străveche a pictorilor de icoane pe sticlă și în 1991 se înscrie la cursul de iconografie de la Şcoala Populară de Artă din Brașov. „Înainte de 1989, era greu să pictezi icoane – le povestea  artista prietenilor. Nu aveai voie să faci expoziţii cu tematică religioasă, nu aveai modele după care să pictezi. Mi-aş fi dorit să fac icoane, dar nu aveam pregătirea teoretică şi tehnică“. Toate acestea vor fi posibile începând cu anii '90, când va începe să picteze un număr impresionant de icoane, ajuns de-a lungul vieții la câteva mii.

Lista celor care au beneficiat de frumusețea și de darul icoanelor sale e lungă: din Țara Sfântă până în Spania, din Statele Unite în Italia – ca să nu pomenim de nenumăratele biserici, mănăstiri, de fețele bisericești și de mirenii din România și din toată Europa – mulți sunt cei cărora le-a dăruit extraordinarele sale icoane. Le-a dăruit, pentru că Dorina Dutkay detesta comercializarea lor, chiar dacă, în anumite momente se găsea constrânsă să vândă din icoane unor amatori de artă: „Îmi place să dăruiesc, o fac din tot sufletul, dar alt venit n-am decât pensia de câteva milioane de lei. Iar uneori întreţinerea e mai mare decât pensia”, povestea ea cu mâhnire.

În prestigiosul Muzeu al Țăranului Român din București, precum și în importantul Muzeu Astra din Sibiu, icoanele Dorinei Dutkay au fost întotdeauna printre cele mai valoroase și rafinate, în timp ce în Brașov, Muzeul de Etnografie îi devenise o a doua casă: aici a predat pentru mulți ani – de fapt până la dureroasa sa dispariție – numeroase cursuri de iconografie pentru copii. Și pentru Muzeul de Icoane din Sibiel manifesta o dragoste aparte, exprimându-și regretul față de stadiul de  degradare continuă în care se găsesc operele adăpostite acolo și față de nepăsarea instituțiilor competente în această privință.

Delicatețea și talentul artistic al Dorinei Dutkay rămân înscrise în frumusețea icoanelor sale. Dar, dincolo de acestea, se află un talent și mai mare, binecunoscut celor care au iubit-o: talentul unui suflet uriaș, al unei fiice a acelei Românii nobile, profunde, creștine, care nu trebuie să moară odată cu dispariția celor mai buni.

Giovanni Ruggeri
Traducere de Georgeta Zlevoaca
(nr. 7-8, iulie-august 2016, anul VI)