Giuseppe Culicchia: „Podul de piatră s-a dărâmat” (III)

Giuseppe Culicchia (Torino, 6 aprilie 1965), câștigător al Premiului Montblanc în 1993 și al premiului Grinzane Cavour – pentru debut ca autor în 1995, este unul dintre cei mai interesanți și vivace scriitori italieni din ultima decadă a secolului XX, care s-a impus pe scena literară italiană contemporană – prin intermediul scriiturii sale originale – drept un valoros talent.
Cel care i-a fost maestru și s-a ocupat de publicarea primelor sale scrieri a fost Pier Vittorio Tondelli. Colaborator al cotidianului „La Stampa” și al săptămânalului „Torinosette”, Culicchia a publicat primele sale povestiri în 1990 în antologia Papergang-Under 25 III și, începând cu acel an, cu o inspirație de invidiat, câte un roman aproape în fiecare an, la prestigioasa editură Garzanti din Milano: Tutti giù per terra în 1994, Paso Doble în 1995, Bla, bla, bla în 1997, Ambarabà în 2000, A spasso con Anselmo, tot în 2000, Liberi tutti, quasi în 2001, Il paese delle meraviglie în 2004. Vor urma Torino è casa mia, Ecce toro în 2006, Un’estate al mare în 2007, Ritorno a Torino dei Signori Tornio, Brucia la città (2009), Sicilia, o cara (2010), Ameni inganni (2011), E così vorresti fare lo scrittore (2013), publicate la Editura Laterza, romane scrise cu dezinvoltură și ironie fină, dar și un original manual despre arta de a scrie E così vorresti fare lo scrittore (2013).
Unul din cele mai interesante romane ale lui Culicchia, în opinia noastră – în afara celui pe care îl prezentăm acum – este Venere in metrò, apărut în 2012 la Editura Mondadori, o satiră la adresa unui anumit model cultural milanez, interesat doar de modă, petreceri și bani, ce persistă în ultimele decenii; o satiră amară, dar în același timp o poveste despre decadență scrisă într-un stil colocvial care nu ocolește umorul și care reproduce fidel limbajul vivace al tinerilor de azi.
Printre cele mai recente producții literare ale lui Giuseppe Culicchia se numără: Dizionario della nostra stupidità (2016), Essere Nanni Moretti (2017), Il cuore e la tenebra (2019) și E finsero felici e contenti. Dizionario delle nostre ipocrisie (2020).
Astăzi, scriitor experimentat și de mare talent, depășind de mult statutul de tânăr scriitor, Culicchia sondează în continuare în romanele și povestirile sale, cu abilitate – și adesea cu mult umor – o întreagă galerie de tipologii și psihologii.
A publicat, în calitate de traducător, la Editura Feltrinelli, Le avventure di Huckleberry Finn de Mark Twain, la Editura Einaudi romanele American Psycho, Lunar Park și Imperial Bedrooms de Bret Easton Ellis, iar pentru Editura Garzanti volumul de povestiri Lo sfidante de F.X. Toole. La rândul lor, cărțile sale au fost traduse în Germania, Franța, Spania, Olanda, Grecia, Rusia, România, Cehia și Coreea de Sud.
Romanul Tutti giù per terra (Podul de piatră s-a dărâmat) – din care vă prezentăm un prim fragment – s-a dovedit a fi atât bestseller, cât și longseller de succes, care ne aduce în prim-plan povestea tânărului Walter (student în Filosofie, dar și vânzător într-o librărie torineză) cu toate disperările și speranțele sale. Romanul a stat la baza ecranizării peliculei cu același nume (film regizat de Davide Ferrario, avându-l ca protagonist pe Valerio Mastandrea), iar firul narativ al acestuia va fi continuat de Culicchia în romanul Paso Doble.

Podul de piatră s-a dărâmat

Capitolul al treilea

1.
Începea să fie de-a dreptul cald. Parfumul lui Vanni era din ce în ce mai puternic. Ne aflam în biroul lui. Eu îi vorbeam cravatei sale, el, veiozei.
– Deci vrei un loc de dormit nu prea departe de instituţia la care ai fost repartizat. Îmi spunea, făcând cu ochiul veiozei de 120 de volţi.
– Mda. Locuiesc la periferie, iar cu mijloacele de transport în comun, îmi ia o mulţime de timp să ajung în centru.
– Şi nu te-ai gândit niciodată să ceri cuiva să te găzduiască, în loc să stai la Căminul Asistenţilor Sociali?
Ştiam unde vrea să bată.
– Păi, nu, cred că e mai bine să înveţi să locuieşti de unul singur. Ştiţi, să-ţi faci de mâncare, să-ţi speli lenjeria … Să devii autosuficient.
– Băieţaş! Imaginează-ţi că eu tocmai căutam pe cineva cu care să împart apartamentul. E atât de mare pentru unul singur! Ar fi loc chiar şi pentru trei.
Îmi zâmbi.
– Să fiu sincer, aş vrea să încerc să stau singur. Dacă ar fi o cameră liberă la Căminul Asistenţilor Sociali …
Vanni deschise un registru cu un gest de neplăcere.
– Bineînţeles că este. Eu te scriu aici, dar nu ştii ce pierzi.
A, ba da, ştiu, sunt sigur că ştiu.

2.
Căminul Consilierilor se afla la ultimul etaj al unei clădiri ce găzduia un azil pentru bătrâni, o şcoală de handicapaţi şi o comunitate pentru băieţii cu deficienţe. Liftul puţea a pipi. Camera mea era la capătul unui coridor lung, prost luminat şi cu pereţi decojiţi. Când deschisei uşa, o duhoare oribilă de aer stătut mă făcu să înţepenesc în prag. Apăsai pe întrerupător. Lumina nu se aprinse. Poate că şi lămpiţa fusese trăsnită de putoare. Intuii pe întuneric unde se putea afla fereastra care dădea în balcon. Trăsei în sus oblonul până la jumătate, unde rămase blocat. Mă uitai în jur. Era o chiuvetă, un pat, un scaun, un şifonier de metal ruginit, o măsuţă şi o noptieră, şi aceasta ruginită. Dulapul şi noptiera erau goale.
Deschisei geamul ca să aerisesc. În cameră intră o duhoare de smog. Balconul dădea într-un bulevard foarte circulat. Balustrada, albă la origine, era acoperită de un strat de praf gri, care se formase din cauza gazelor de eşapament. Singurele pete albe erau cele ale rahatului de porumbel. La urma urmei, mereu îmi dorisem să locuiesc de unul singur. Şi apoi era gratis, mă gândii.

3.
În cămara de lângă closete găsii o mătură, un mop, nişte cârpe, o sticlă cu spirt şi un lichid degresant pentru podele. Sticla de lichid degresant pentru podele avea pe etichetă un enorm craniu negru. Decât să mă sinucid, hotărâi că era mai bine să fac curăţenie în camera de deasupra bătrânilor, a huliganilor şi a handicapaţilor.
Muncii ca nebunul. Mizeria nu voia să cedeze, exact ca-n publicitate, doar că nu era suficient să treci peste ea cu un burete. Lichidul pe care-l folosisem ca să curăţ podelele se transformase într-un strat de noroi. Dezinfectai cu tot spirtul, inclusiv robinetele, toată noptiera şi tot şifonierul. Alungai toţi păienjenii. Schimbai cuverturile pline de praf şi aşternuturile cu cele pe care mi le adusesem de-acasă. Spălai balconul. Frecai cu o cârpă muiată în apă şi săpun scaunul şi măsuţa.
La sfârşit îmi dădui seama că aveam nevoie să fac un duş. Mi se părea că-mi amintesc unul în locul unde erau şi toaletele. Pusei la loc, în cămară, mătura, spirtul şi tot ce mai era şi mă dusei să arunc o privire. Duşul era acoperit de un strat gros de mizerie maro. Renunţai să-l mai curăţ şi pe ăla. Mă puteam spăla în chiuveta din camera mea. Apoi îmi veni să urinez. Deschisei uşa unei toalete. Nu avea capac şi părea plină de rahaţi. Deschisei şi uşa celei de-a doua toalete. Nu avea capac şi era plină de rahaţi. Deschisei uşa celei de-a treia toalete. Plină de rahaţi şi fără  capac. Mă uitai la uşa ultimei toalete. Preferai să nu o deschid. Urinai şi simulai un duş în chiuveta din camera mea.

4.
Bineînţeles că cea mai mare problemă a mea era să mă duc la budă. Mă obişnuii să fac la serviciu. Dat fiind faptul că nu ştiam să gătesc, seara beam de cele mai multe ori, câte un litru sau doi de lapte. Dar laptele avea un efect letal asupra intestinelor mele. Dimineaţa mă trezeam c-o durere de burtă îngrozitoare. Făcând pipi în chiuvetă, trebuia să mă strâng de fund c-o mână, pentru a evita să nu mă scap în pantaloni. Apoi urcam repede în liftul care puţea a urină, şi mă grăbeam să ies în stradă, la staţia de autobuz. Aproape întotdeauna trebuia să-l aştept câteva minute. Cincisprezece, douăzeci sau chiar mai mult.
Mă plimbam pe trotuar în sus şi-n jos, în jurul staţiei. Încercam să-mi distrag atenţia cu ceva, cu orice: număram maşinile care treceau, elaboram statistici legate de modele, capacităţi cilindrice, culori.  În realitate, făceam eforturi supraomeneşti în încercarea de a nu-i da drumul în pantaloni. Mă rugam. Vorbeam de unul singur. Fluieram. Bătrânicile care aşteptau autobuzul se uitau bănuitoare la mine. Într-un final, sosea şi autobuzul. Arhiplin. La fiecare staţie se mai adăugau câteva octogenare. Întrucât traversa zona din jurul pieţei, urca valul de casnice, pline de sacoşe, pachete, copii. Valurile de transpiraţie se alternau în continuu. Fructele şi legumele la mâna a doua făceau restul. Ajungeam la CAINE disperat, aproape cianotic, zburând. Fără să salut pe nimeni, mă duceam praştie în baie, cu dureri puternice, ca de ciclu menstrual. Într-un sfârşit, reuşeam să nasc. Fleoşc. Fleoşc. Fleoşc. Fleoşc. În timp ce rahatul cobora, eu urcam în paradis.

5.
La un moment dat, nu-mi amintesc exact când, ziarele începură să vorbească despre Panteră[1]. Mi se părea imposibil ca cineva să ocupe cu adevărat universităţile pentru ca bibliotecile să funcţioneze pe bune. Practic, nimic nu mergea bine în mediul academic, dar nu auzisem pe nimeni să protesteze, nici măcar în faţa femeii de serviciu. Comitetele Leniniste atârnau din când în când, în hol, câte un manifest, numai dacă era vorba poate de creşterea taxei de înscriere. Cei de la Unitate şi libertate răspundeau şi ei cu un manifest de-al lor, bineînţeles de partea ministrului Educaţiei. Comitetele Leniniste atacau cu un  nou manifest, de data asta mai mare, citând pe ici şi acolo din Capital. Deci era iar rândul Unităţii şi libertăţii: proclamaţia lor începea cu o frază extrasă din discursurile lui don Giussani [2] sau ale cardinalului Ratzinger [3]. Se limitau la a continua în modul acesta, în timp ce masa studenţilor intra şi ieşea de la cursuri şi nimeni nu avea timp să se oprească şi să citească ceva. Eu nu mai fusesem la cursuri de când începusem serviciul. Citind ziarele, mi se părea că ne aflam iar în faţa unui nou moment ’68 [4], din fericire mai puţin compromis de ideologii periculoase… Îmi imaginam autorii acelor articole, aproape toţi foşti militanţi la ’68, acum transformaţi în profesionişti consacraţi, aflaţi zilnic în competiţie pentru vilă la mare, maşină tare, vacanţe în locuri exotice… Dacă după douăzeci de ani acestea erau rezultatele, chiar speram ca să nu fie vorba de un nou moment ’68.

6.
O universitate ocupată trebuia să fie ocupată şi noaptea, aşa că într-o noapte hotărâi să mă duc şi eu pe acolo. Voiam să văd cu ochii mei acest nou ’68. Abia coborâsem din tramvai pe strada Po, când mă întâlnii cu Castracan. Nu-l recunoscui imediat. Îşi lăsase atât barbă, cât şi plete. În locul sacoului de velur avea o geacă de piele. La gât avea înfăşurat un kefiah [5].
– Bună, Walter, îmi spuse, eşti şi tu de partea noastră?
– Nu, este prima dată când vin să arunc şi eu o privire. M-am angajat şi nu m-am mai dus la facultate …
– Eu, în schimb, m-am înscris la cei de la „Pantera” cu normă întreagă.
Îşi aşeză eşarfa de luptător palestinian.
– Ai fost la vreun curs săptămâna asta?
– Glumeşti? Nu se ţine nici un curs. Le-am îngheţat noi.
Avea un aspect foarte revolucionario.
– Acum mă duc acasă să bag ceva în gură, adăugă. Profit de faptul că locuiesc aici aproape.
– De ce, unde stai?
– Pe via Roma, la doi paşi.
Nu stătea deloc rău pentru un revolucionario. Ne salutarăm. În cinci fraze nu folosise niciun citat din Abbagnano. De data asta reuşise să mă uimească cu efectele speciale.
Ajunsei la universitate. Intrarea principală, iluminată de neoane, părea pustie. Un mic grup de persoane stătea în uşa de la ieşirea de siguranţă. Vorbeau. Mă apropiai. Ei încetară să mai vorbească. Dădui să intru, dar o mână mă apucă de braţ.
– Nouă nu ne plac cei raşi în cap, zise proprietarul mâinii.
– Toţi aveau barbă, plete şi câte un kefiah la gât. Îmi trăsei cu putere cotul şi mă eliberai.
– Pe bune?, zisei.
– Noi aici nu vrem nazişti, preciză un altul.
– Şi nu acceptăm provocări, punctă un al treilea.
– Nici eu.
Încercai să intru. Cel mai gras din grup mi se aşeză-n faţă.
– Ce cauţi aici?
– Pe soră-ta. Şi voi?
– Noi suntem de la serviciul de ordine. Nu poate intra nimeni fără permisiunea noastră.
– Dar nu luptaţi pentru o universitate liberă pentru toţi?
Se uitară unii la alţii.
– Sunt înscris la Facultatea de Filozofie şi, ras sau nu, am tot atâtea drepturi de a intra aici ca şi voi.
Ursul Yoghi se dădu la o parte. Trecui pragul. Urcai scările. Pereţii erau acoperiţi de graffitti. Cine ştie de unde luaseră banii pentru culori. Cine ştie ce gândeau despre gaura din ozon. Toţi oamenii pe care-i întâlneam aveau un raport cu ei înşişi diferit de-al meu şi mă priveau ca şi cum aş fi picat de pe altă planetă. Cineva mă întrebă dacă aveam ceva iarbă la mine. Pe pereţi scria FIŢI ATENŢI LA PANTERĂ SAU VEŢI PLĂTI SCUMP, VEŢI PLĂTI TOTUL. Da, mă gândii, vor plăti. Cu carduri American Express de platină. Dădui o tură pe coridoarele goale, apoi mă plictisii şi plecai de acolo.

7.
Sosiră, deci, alegerile. Ca de obicei, în guvern nu se schimbă nimic. Opoziţia se sfărâmase atât de docil, încât practic, nu mai exista. Ligile, în schimb, aduseră împreună o grămadă de voturi. Italianului mediu îi era teamă ca vreun negru să  nu-i ia fata de nevastă sau să-i fure portmoneul. În mod evident le scăpase nesemnificativul fapt că noi exportaserăm Mafia în America, noi, poporul de sfinţi, poeţi şi navigatori. Cât despre sănătosul antreprenoriat lombard, părea că nimeni nu-şi mai amintea de Seveso [6]. Dacă l-aş fi întrebat pe un ascultător oarecare de muzică să-mi spună, într-una din serile de la discotecă ce era dioxina, în mod sigur mi-ar fi răspuns  păi, hmm, ştiu şi eu, cine ştie, vreun nou drog? Zeul ban câştigase pe toate fronturile. Refugiaţii politici din est treceau spre vest în căutarea magazinelor porno şi a supermarketurilor, liberi, în sfârşit, să-şi cumpere puţe de plastic pe care să şi le bage-n fund sau să fie şomeri şi ei, la rândul lor.  Dar asta era cea mai bună lume posibilă, sau, oricum, era pe punctul de a deveni. Creştea numărul de morţi de SIDA, al deşerturilor, preţul benzinei şi uzul heroinei, datoria publică şi şoarecii pe coridoarele spitalelor, creştea diferenţa dintre săracii şi mai săraci şi bogaţii şi mai bogaţi, şi totuşi aveam cel mai frumos campionat de fotbal din lume, aşa că de ce să ne facem griji?

8.
Odată cu sfârşitul şcolii, telefoanele încetară să mai sune ca prin farmec. Pasquale aduse la serviciu o versiune de buzunar din Space Invaders. O ţineam într-un sertar. În fiecare zi Lupo îşi inventa munci inutile ca să ne ţină ocupaţi şi măcar să se simtă că el era responsabilul, dacă tot nu fusese ales. Bineînţeles că băiatul nu excela în fantezie.
– Faceţi-mi opt fotocopii din lista asta, ne ordona.
Era dosarul cu recensământul ţiganilor. Aveam deja două copii din el. Părea cartea de telefoane din Los Angeles.
– La ce ne vor folosi zece copii?, întrebam.
Nu se ştie niciodată, răspundea el şi pleca, prefăcându-se că-i ocupat să rezolve cine ştie ce problemă.
După ce Lupo închidea uşa, Pasquale deschidea sertarul. Jucam în continuu, ore întregi. La sfârşit, aproape întotdeauna, Pasquale îşi suna nevasta.
– Bună, Saskia, sunt eu. Să ştii că azi o să întârzii, pentru că aici o să-nnebunim de câtă muncă e. Suntem de-a dreptul copleşiţi. Nu-ţi poţi imagina ce balamuc e. Bineînţeles că te iubesc. Bine. Bine. Pa.
– E totul bine acasă?, îl întrebam.
– Da, normal. Luna asta Saskia ia şi al paisprezecelea salariu.

9.
Într-o dimineaţă mama mă sună la birou. Nu mai vorbiserăm de ceva vreme.
– Walter, mătuşa Carlotta a murit. De infarct.
Eu nu spusei nimic.
– Înmormântarea este luni.
Nu reuşeam să vorbesc.
– Dacă vrei, ne vedem acolo.
Trecură câteva minute.
Se auzea traficul îndepărtat al maşinilor. Mama suna de la o cabină telefonică.
– Bine, spusei. Ne vedem luni.

10.
Când ajunsei la casa mătuşii mele, o găsii întinsă pe pat. Era acelaşi pat în care dormiserăm de atâtea ori împreună când eram mic.
Avea ochii închişi. Mâinile începuseră să-i devină albastre. Nu ştiu de ce îi dăduseră jos proteza dentară. Obrajii ei deja traşi, acum aproape se atingeau. Nu ştiu cât stătui nemişcat să mă uit la ea. Apoi o închiseră într-un sicriu. Se terminase totul. Nu mai era nimic de făcut. Urcară sicriul în camion. Merserăm  în maşină, până la cimitir. Nu era multă lume. Nu era nici un preot. Ea nu voise niciunul la înmormântarea ei.
Când o coborâră în groapă, cineva se rugă. Era mama mea. Eu nu mă rugai. Nu spusei la nimeni nimic. Îmi venea să răbufnesc. Îmi venea să fac ceva, orice. Să mă dau cu capul de pereţi, să-mi scot dinţii cu cleştele, să-mi înghit creierii. Dar nu era nimic de făcut. Nu s-ar fi schimbat nimic. Mă întorsei acasă cu primul tren.

11.
După ce ieşeam de la birou, mă duceam în camera mea. Întins pe pat, mă uitam fix la tavan timp de trei ore.

12.
Nu-mi mai păsa de absolut nimic. Nu mai aveam chef să vorbesc cu nimeni. În creierul meu era ca o ceaţă. În timpul orelor de serviciu făceam copie după copie. Voiam doar să repet mecanic aceleaşi gesturi, la nesfârşit. Ascultam şi reascultam la casetofonul meu Sony Holiday in Cambodgia, a lui Dead Kennedys.
– Vrei să jucăm un Space Invaders?, îmi propunea Pasquale.
Răspundeam că nu, dând din cap.
– Sau un Super Mario Bros jos?
– Nu, mulţumesc.
Nu fusesem niciodată atât de singur. Singur mă născusem. Singur trăisem până atunci. Singur urma să mor  într-o bună zi, ca mătuşa mea. Nici dacă ai fi avut pe cineva, nu s-ar fi rezolvat nimic. Nu era atât de simplu. Aşa eram făcuţi pe lumea asta, separaţi unii de ceilalţi. Dumnezeu nu exista. Nu exista nici un rahat. Ţesuturile se descompuneau, în cele din urmă,  şi puţin câte puţin, totul dispărea. Nu rămânea nimic din ceea ce am fost. Nimic din visele noastre. Nimic din felul nostru de a zâmbi sau merge. Nu mai rămânea nimic, nimic, nimic.

13.
La câteva luni după, într-o sâmbătă dimineaţă, mă întorsei la universitate, ca să fac ceva. Ocuparea se terminase. Cursurile se reluaseră. Din Panteră mai rămăseseră doar frazele de pe pereţi. Dar, după ce ieşiră din decanat, doi zugravi începură să le şteargă şi pe acelea.
Bibliotecile continuau să funcţioneze, sesiunile de examene fuseseră reduse, iar taxele crescute. Tipic. Mă dusei să văd orarul, fără să dau de nimic interesant. Aşa că mă aşezai în hol, să mă uit la lumea care trece. Aveam chiar senzaţia că sunt într-o cafenea din Paris. Dintr-o dată îmi dădui seama că o fată care stătea în faţa mea, de cealaltă parte a holului, mă fixa. Era o tipă blondă, pistruiată, şi purta geacă neagră din piele fină şi o pereche de Levi’s decoloraţi. Puţea de bani de la un kilometru. Mă făcui că nu văd nimic şi continuai să mă uit la trecători. Apoi n-o mai văzui. Mă întorsei să o caut cu privirea, dar ea era chiar  lângă  mine. Avea o ţigară-n gură.
– Ai ceva de aprins?, mă întrebă.
– Nu fumez.
Scoase o brichetă din geacă.
– De ce m-ai întrebat dacă am ceva de aprins?
– Voiam să te cunosc. Eu sunt Beatrice.
– Walter.
– Ce face unul ca tine aici, la universitate?
– Bird-watching. De ce?
– Nu mi se pare că ai figura tipică a unui student.
– Nici tu nu mi se pare că ai figura tipică a unei studente, îi spusei şi mă gândii: pari o târfă.
– Şi a ce par a fi?
– A una plină de bani. Mă-nşel?
– Te înşeli.
Tăcurăm câteva clipe să numărăm tinerii poeţi-filosofi şi viitorii stâlpi ai magistraturii care intrau şi ieşeau din clădire.
– Pun pariu că dacă te invit la prânz în mansarda mea, nu vii.
Era pentru prima dată când o fată mă aborda în felul acela. Mă întrebam dacă nu era cumva vreun travestit. La urma urmei, era puţin androgină: slabă, picioare lungi, puţin fund şi puţine ţâţe. Nu era chiar genul meu. Dar de câteva luni eram singur şi priveam tavanul, în fiecare seară. Nu mai rezistam, pur şi simplu nu mai rezistam.
– De ce nu? Îi spusei.

14.
Beatrice conducea o Porsche neagră abia ieşită din fabrică. Ajunserăm pe colină [7] într-o viteză ameţitoare, cel puţin pentru mine, care eram obişnuit să merg pe jos sau cu tramvaiul. În câteva minute parcă în faţa unei enorme case în stil Baroc.
– Şi bineînţeles că nu eşti plină de bani, aşa e?, îi spusei, intrând în holul casei în care locuia.
– Ai mei au, dar eu sunt cunimicdotată.
Poate că era dotată cu un simţ foarte puternic al autoironiei. Îşi scoase geaca şi cizmele, aruncându-le într-un colţ. Era mochetă peste tot.
– Fă-te comod. Poţi să dai o tură prin casă dacă vrei, în timp ce eu pregătesc ceva de mâncare.
Dădui o tură prin casă. Avea cam douăzeci de camere. Toate mobilate stil Memphis. Beatrice avea câte trei lucruri din fiecare: trei televizoare, trei combine muzicale, trei băi, trei dormitoare, trei camere de zi, trei bucătării, trei terase … N-arăta rău mansarda ei …

15.
– Walter!, o auzii pe Beatrice strigând de pe o terasă.
Ajunsei la ea. Pusese masa afară. La mijlocul feţei de masă brodată, se înălţa un enorm vas de produse de patiserie. Mai erau şi o sticlă de şampanie cu două pahare.
– N-am vrut să gătesc şi am încălzit ce-a rămas de ieri seară. Te deranjează?
– N-aş spune. Mă înnebunesc după dulciuri.
Luai o plăcintă şi înfipsei dinţii în ea.
– Ai chef să ne-o punem după ce mâncăm?, zise ea.
Tuşii, umplând faţa de masă de zahăr vanilat şi înroşindu-mă tot, ca un autentic play-boy.
– Scuză-mă, ce-ai spus?
Poate că nu înţelesesem bine.
Într-o secundă, creierul mi se împietri la auzul cuvântului magic: PUS. Căzui pradă unei confuzii totale.  Ce ar fi răspuns Marlon Brando într-o situaţie ca aceasta? Cum trebuia să te comporţi cu un clitoris? Cât ar fi trebuit s-o penetrez? Ştia că avea de-a face cu un virgin? Bărbaţii simţeau şi ei durere prima dată? Ea era iubirea vieţii mele? Voiam cu adevărat să i-o pun sau era mai bine să mi-o pună ea? Şi ca s-o spun pe bune: care era lungimea medie a unui penis ca lumea, în stare de erecţie? Lăsai plăcinta jos.
– Ce-ai zice, în schimb, de o partidă de ping-pong pe terenul de minigolf?, răspunsei.

16.
În ciuda a toate, continuarăm să ne vedem. Trecea să mă ia de la CAINE, apoi mergeam să mâncăm în oraş. Câteodată singuri, câteodată cu prietenii ei. Eu nu aveam niciun prieten. Cei din jurul ei se numeau de obicei Umbi, Giugi, Ale, Inti, Bobi, Titti …
– Tati mi-a dat cadou o altă pursânge week-endul trecut, afirma de obicei unul dintre Umbi, pe la jumătatea serii. În locul iepei putea fi chiar şi o barcă sau o casă la Porto Cervo.
– I-am pus imediat numele Bea, în cinstea ta, continua jocheul, în cazul iepei pursânge.
– Ce drăguţ, suspina Beatrice şi se freca toată de mine, punându-şi picioarele alea ale ei goale deasupra alor mele.
– Aţi mai auzit ceva de Giugi?, schimba subiectul unul dintre Inti.
– Nu. De când s-a înscris la Harvard nu a mai dat nicio news, răspundea Titti.
Apoi Bobi sau Ale îşi dădeau seama că eram şi eu pe acolo, remarcând probabil inspiraţia de oxigen şi expiraţia de anhidridă carbonică din partea nasului meu.
– Şi tu cu ce te ocupi? suna aproximativ întrebarea.
– Serviciu civil. Mă ocup de ţigani.
– Pe bune? Foarte interesant. Pentru câteva secunde nimeni nu respira.
Atunci Umbi relua.
– Aţi văzut noul meu Swatch semnat Keith Haring?
Nu rămăsesem mult în centrul atenţiei.
– Să mergem, îmi susura în ureche Beatrice.
Îşi ţinea mereu mâinile pe coapsele mele, sus, foarte sus. Trebuie să fi avut un foarte mare chef să şi-o pună.
–  De ce nu dormi la mine la noapte?, mă tenta.

17.
Dimineaţa mă trezeam cu îndoiala că am greşit că nu acceptasem. Dacă nu pentru altceva, puteam măcar să fac un duş.
Era incredibil. Toată viaţa mea se îndrăgostiseră de mine numai poponari, puteam să-i înşir pe listă. Acum că aveam o fată, nu reuşeam să profit de asta. Nu înţelegeam. Ba mai mult, înţelegeam foarte bine. Chiar dacă încă eram virgin la douăzeci şi doi de ani, mai aveam pretenţia să mi-o pun şi din dragoste, doar din dragoste. Mă spălai pe faţă şi mă uitai în oglinda de deasupra chiuvetei. Monsieur Bovary. Tânărul Werther. Capul de penis. Voiam marea iubire, iubirea autentică, iubirea adevărată. Pe ce lume trăiam? Îmi dădeam seama  cum erau fiinţele umane? Lumea se căsătorea din singurătate, convenienţă, conformism, frică. Toţi cei pe care-i cunoşteam şi aveau în jur de treizeci de ani erau despărţiţi sau divorţaţi. Majoritatea fetelor după ce te priveau în ochi, încercau să înţeleagă câte cărţi de credit aveai în portmoneu. Poate că ar fi trebuit să i-o pun lui Beatrice fără să-mi fac atâtea probleme, în afară de aceea de a-mi pune înainte un prezervativ. Dacă mă gândeam bine, nu era grozavă, dar nici oloagă nu era. Într-o bună zi, mai devreme sau mai târziu, tot ar fi moştenit o grămadă de bani. Întrezăream posibilitatea de a mă aranja pe viaţă. Probabil că prodigiosul, inepuizabilul meu talent sexual ar fi devenit în curând de neînlocuit pentru ea. N-ar mai fi trebuit să muncesc niciodată.  M-ar fi întreţinut şi dacă i-aş fi pus-o numai din când în când. Aş fi fost în măsură să-mi petrec timpul aşa cum doream: făcând lungi plimbări pe malul mării, citind, dormind, ascultând muzică, scriind. Locuind în diferite case, în funcţie de anotimpuri. Primăvara la Paris, vara în California, toamna în Kent, iarna în Maldive. Totul datorită formidabilului meu şarm şi pentru că eram bine dotat ca amant. Da, cu penisul.

18.
Într-o după-amiază mă sună la CAINE.
– Vrei să mergem să dansăm într-una din serile astea?
Beatrice susţinea că ziua se plictisea. În două săptămâni ne duseserăm la mai multe localuri decât fusesem eu în aproape cinci ani. Dar până în acel moment reuşisem să evit discotecile.
– Ştii că nu-mi place să dansez.
– Zii mai degrabă că nu eşti în stare.
– Cu siguranţă.
– Încearcă şi tu să fii drăguţ o dată.
– De ce nu te duci cu prietenii tăi miliardari?
– A, ştii cât mă plictisesc. Spun mereu  aceleaşi lucruri. Vorbesc numai despre bărci, bani şi cai. Tu eşti altfel.
– Da, nu am nici bărci, nici bani, nici cai.
– Hai, hai să mergem să dansăm.
– Bine.
– În seara asta?
– În seara asta.

19.
La Space-Lab erau aceiaşi poponari. Muzica house se auzea dincolo de ziduri.
– VREI CEVA DE BĂUT?, îmi urlă Beatrice, imediat ce reuşirăm să intrăm.
– O BERE, MULŢUMESC.
Ne apropiarăm de bar.
– BUNĂ, BEA, urlă barmanul. CA DE OBICEI?
– DA, UN J&B ON THE ROCKS ŞI O BERE.
Îi cunoştea pe toţi, chiar şi pe rahaţii ăia de la uşă.
– VREI SĂ NE DEZLĂNŢUIM?, îmi spuse, după ce dădu pe gât paharul de whisky fără probleme.
– ABIA AŞTEPT.
Ne dezlănţuirăm. Pe ring, lumea se răsucea total agăţată unul de celălalt. Ca de obicei, muzica ajungea până la organele interne. Nu fusesem niciodată un bun dansator. Încercam să mă mişc în ritm, imitând mişcările celorlalţi. Necazul era că, imitându-i, mă trezeam în mod sistematic că ritmul meu rămânea în urmă. În jurul meu toţi se dădeau profesionişti ai ringului. Dansau extrem de serioşi, înţelegându-se din semne, ca şi cum ar fi spus: ia uitaţi-vă ce bine ne mişcăm noi, da, că noi suntem daţi în mă-sa.
Beatrice se freca de mine fără încetare. Ne rupserăm în figuri cinci sau şase melodii una după alta, sau o bucată lungă cât cinci sau şase normale: nu reuşeam niciodată să înţeleg diferenţa între o bucată şi cealaltă. Apoi limba ei se apropie de ureche mea.
– SUNT EXCITATĂ LA CULME. HAI LA MINE ACASĂ, TE ROG.

20.
Nu ştiu cum de mă trezii complet gol împreună cu Beatrice în patul ei. Ne sărutarăm pe gură, iar ea începu să-mi atingă cocoşelul. Mi se întări imediat. Nici unul din noi doi nu avea nimic pe el, dar pe mine mă trecuseră toate căldurile. Apoi alunecai în mijlocul picioarelor ei.
– Pune-mi-o, te rog, îmi zise.
Încercai să o penetrez. Nu ştiam prea bine încotro trebuia s-o îndrept. În timp ce-mi dădeam de lucru pe–acolo, pe jos, îmi trecu prin minte Carlotta. Moartă. Pielea albăstruie. Obrajii traşi. Ochii, de-acum închişi pentru totdeauna.
–  Hai, ce mai aştepţi?
Transpirasem. Transpirasem degeaba. Carlotta în schimb, în clipa aceea putrezea. Într-o bună zi şi mie mi se va fi întâmplat. Nu reuşeam să i-o pun. Nu-mi venea să i-o pun. Nu aveam nici un chef.
Eram singur, absolut singur. Fiecare secundă petrecută trecea definitiv şi chiar şi eu, mai devreme sau mai târziu, tot aş fi dispărut pentru totdeauna, în gol, ca şi cum n-aş fi existat niciodată, n-aş fi respirat niciodată.
– Te hotărăşti odată sau nu?
Erecţia trecuse. Mă lăsai să cad pe saltea.
– Fir-ar al naibii să fie, pot să ştiu şi eu ce se-ntâmplă cu tine?
Beatrice se aşeză pe pat.
– Nu ştiu, răspunsei.
Ea luă o telecomandă de pe comodă şi apăsă pe ea. Se auzi un CLIC. În biblioteca din faţa patului era o videocameră pe care n-o văzusem mai devreme.
– De unde s-a auzit CLIC-ul ăla?
– De la video care s-a oprit din înregistrat.
Îşi aprinse o ţigară.
– Nu înţeleg.
– Cel mai puternic orgasm îl am atunci când mă revăd făcând dragoste cu cel pe care-l aduc acasă. Dar nu mi s-a mai întâmplat niciodată să dau peste un impotent. Eşti primul căruia i se culcă. Dacă vrei, am ceva care te-ar putea ajuta. Cocaina face minuni.
– Nu, mulţumesc. Nu e nimic de făcut. Sunt cu adevărat impotent, spusei, încercând să mă îmbrac.

Traducere de Nicoleta Presură Călina
(nr. 11, noiembrie 2023, anul XIII)