Giuseppe Culicchia: „Podul de piatră s-a dărâmat” (I)

Giuseppe Culicchia (Torino, 6 aprilie 1965), câștigător al Premiului Montblanc în 1993 și al premiului Grinzane Cavour – pentru debut ca autor în 1995, este unul dintre cei mai interesanți și vivace scriitori italieni din ultima decadă a secolului XX, care s-a impus pe scena literară italiană contemporană – prin intermediul scriiturii sale originale – drept un valoros talent.
Cel care i-a fost maestru și s-a ocupat de publicarea primelor sale scrieri a fost Pier Vittorio Tondelli. Colaborator al cotidianului „La Stampa” și al săptămânalului „Torinosette”, Culicchia a publicat primele sale povestiri în 1990 în antologia Papergang-Under 25 III și, începând cu acel an, cu o inspirație de invidiat, câte un roman aproape în fiecare an, la prestigioasa editură Garzanti din Milano: Tutti giù per terra în 1994, Paso Doble în 1995, Bla, bla, bla în 1997, Ambarabà în 2000, A spasso con Anselmo, tot în 2000, Liberi tutti, quasi în 2001, Il paese delle meraviglie în 2004. Vor urma Torino è casa mia, Ecce toro în 2006, Un’estate al mare în 2007, Ritorno a Torino dei Signori Tornio, Brucia la città (2009), Sicilia, o cara (2010), Ameni inganni (2011), E così vorresti fare lo scrittore (2013), publicate la Editura Laterza, romane scrise cu dezinvoltură și ironie fină, dar și un original manual despre arta de a scrie E così vorresti fare lo scrittore (2013).
Unul din cele mai interesante romane ale lui Culicchia, în opinia noastră – în afara celui pe care îl prezentăm acum – este Venere in metrò, apărut în 2012 la Editura Mondadori, o satiră la adresa unui anumit model cultural milanez, interesat doar de modă, petreceri și bani, ce persistă în ultimele decenii; o satiră amară, dar în același timp o poveste despre decadență scrisă într-un stil colocvial care nu ocolește umorul și care reproduce fidel limbajul vivace al tinerilor de azi.
Printre cele mai recente producții literare ale lui Giuseppe Culicchia se numără: Dizionario della nostra stupidità (2016), Essere Nanni Moretti (2017), Il cuore e la tenebra (2019) și E finsero felici e contenti. Dizionario delle nostre ipocrisie (2020).
Astăzi, scriitor experimentat și de mare talent, depășind de mult statutul de tânăr scriitor, Culicchia sondează în continuare în romanele și povestirile sale, cu abilitate – și adesea cu mult umor – o întreagă galerie de tipologii și psihologii.
A publicat, în calitate de traducător, la Editura Feltrinelli, Le avventure di Huckleberry Finn de Mark Twain, la Editura Einaudi romanele American Psycho, Lunar Park și Imperial Bedrooms de Bret Easton Ellis, iar pentru Editura Garzanti volumul de povestiri Lo sfidante de F.X. Toole. La rândul lor, cărțile sale au fost traduse în Germania, Franța, Spania, Olanda, Grecia, Rusia, România, Cehia și Coreea de Sud.
Romanul Tutti giù per terra (Podul de piatră s-a dărâmat) – din care vă prezentăm un prim fragment – s-a dovedit a fi atât bestseller, cât și longseller de succes, care ne aduce în prim-plan povestea tânărului Walter (student în Filosofie, dar și vânzător într-o librărie torineză) cu toate disperările și speranțele sale. Romanul a stat la baza ecranizării peliculei cu același nume (film regizat de Davide Ferrario, avându-l ca protagonist pe Valerio Mastandrea), iar firul narativ al acestuia va fi continuat de Culicchia în romanul Paso Doble.

Podul de piatră s-a dărâmat

Capitolul întâi

1.
Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat …
Spre sfârşitul anilor ’80 lumea chiar părea că e pe punctul de a se dărâma, iar eu, parcă aşteptând ca asta să se-ntâmple, mă limitam la a lua la rând toate podurile, zi după zi. Străbăteam în fiecare zi cam acelaşi traseu. Fără vreo ţintă. În fiecare zi aceleaşi străzi. Aceleaşi vitrine. Aceleaşi feţe. Vânzătorii priveau la lumea de afară aşa cum animalele de la grădina zoologică priveau turiştii. Spre deosebire de ei, eu mă simţeam în libertate. Dar eram doar liber să nu fac nimic.
Strada Po, piaţa Castello, strada Roma. Piaţa San Carlo, strada Carlo Alberto, strada Lagrange. Piaţa Carignano, piaţa Carlo Alberto, strada Po. Şi apoi de la capăt: piaţa Castello, strada Roma, piaţa San Carlo. În fiecare zi. Zi după zi. Kilometru după kilometru. La nesfârşit. Tălpile singurei mele perechi de pantofi erau roase de tot. Mă chinuiam să merg atingând cât mai puţin posibil drumul, dar nu reuşeam decât să ţopăi. Nu voiam să fiu angajatul nimănui. Nu voiam să fac carieră. Nu voiam să mă închid într-o cuşcă. Între timp, oraşul era oricum, cuşca mea. Străzile sale neschimbate erau labirintul meu. Fără vreun fir de care să mă agăţ. Fără ca să mai am ce vedea.

2.
Într-una din zile primesc o recomandată de la comenduirea garnizoanei. Îşi dăduseră seama, cu doi ani de întârziere, că nu-mi făcuseră niciodată controlul medical de încorporare.
La unitate, medicul care trebuia să evalueze condiţia mea de sănătate îşi întrerupse lectura din „Trotto Sportsman”, la un sfert de oră după intrarea mea în cabinetul său.
– Cum stai cu tensiunea? mă întrebă.
– Nu ştiu, domnule. Nu mi-am luat-o niciodată.
– Mda, la vârsta ta toţi au tensiunea perfectă.
– Toţi?
– Toţi, absolut toţi. Nici nu-i nevoie să ţi-o iau.
Scrise ceva pe fişa mea. Cu aceeaşi atenţie îmi examină vederea şi-mi făcu analizele pentru urină şi sânge.
– Bine, zise, consideraţi-vă apt şi recrutat.
Vizita nu durase mai mult de două minute. Evident că încercau să recupereze timpul pierdut.
Dădui să ies, dar la uşă remarcai un anunţ. Era afişat un concurs pentru şcoala de ofiţeri în rezervă. Poate că, la urma urmei, exista posibilitatea de a câştiga ceva, mă gândii.
– Care sunt cerinţele pentru a participa la acel concurs? îl întrebai pe rivalul lui Albert Schweitzer [1]. Tocmai reluase lectura unui articol intitulat Ottobrungal sprintează  la momentul potrivit, se aruncă şi trece de panglică.
– Ai generali în familie?
– Nu.
– Consilieri, miniştri, secretari de partid?
– Nici vorbă.
– Episcopi, cardinali, preoţi?
– Da’ de unde!
– Atunci renunţă. Alea sunt pe pile. Nu ai trece nici măcar de probele eliminatorii.

3.
Apoi aflai că se dădea un fel de salariu pentru cei care se înscriau în serviciul militar alternativ. Echivalentul sumei cheltuite de stat cu întreţinerea unui soldat. Nu-mi amintesc bine cifra. Trebuia să fie în jur de trei sute de mii de lire pe lună. Băieţii în kaki duceau o viaţă destul de spartană. Plata lor după cheltuielile cu masa, cazarea şi ţinuta se reducea la doar şaizeci de mii de lire. Poate că şi din cauza aia se sinucideau. Îmi făcui câteva socoteli. Mâncarea nu era o problemă, pentru că mâncam puţin. Ai mei încă nu mă dăduseră afară din casă. Ce să pun pe mine încă mai aveam. Mă hotărâi să rămân civil. Fiecare om îşi are preţul său. Pentru mine fusese suficientă o diferenţă de două sute patruzeci de mii de lire.

4.
ACSMA – Asociaţia Celor din Serviciul Militar Alternativ – avea sediul într-un subsol de la marginea oraşului. În staţia de autobuz, cineva scrisese cu spray: PERIFERIE, LOCUL CEL MAI SCÂRBOS DIN GALAXIE. Mergând pe marginea trotuarelor pline de gunoaie, ajunsei într-o curte interioară unde două familii se certau. Bărbaţi, femei şi copii îşi urlau unii altora insulte de neînţeles, de la un balcon la altul. Un fundal de televizoare date la maximum era pe post de coloană sonoră. Subsolul era în capătul curţii. Înăuntru dădui de doi băieţi în sandale. Purtau barbă şi păr lung. Sindicaliştii standard. Eu eram ras la zero.
– Noi nu vrem nazişti aici!, îmi urlă în faţă cel mai puţin anti-violent din cei doi.
– Nu acceptăm provocări, de oriunde ar proveni ele, adăugă celălalt.
– Personal, provin de pe strada de aici, de afară, spusei. Sunt unul din cei ce refuză serviciul militar din motive de conştiinţă şi vreau să fiu asistent social.
– Ce vrei să fii? mă întrebară amândoi.
– Vreau să fiu asistent social.
Cei doi se priviră uimiţi.
– Tu vrei să fii asistent social? repetară, împreună.
– Da, da, eu. Şi voi?
Se întoarseră şi se uitară unul la celălalt. Erau identici. Părea că se oglindesc unul în celălalt.
– Ei bine, noi suntem asistenţi sociali, îmi spuse cel ce aducea mai bine cu o copie urâtă de-a lui Che Guevara. Scuză-ne pentru agresivitate, dar te luasem drept unul din Front [2].
Consternaţi, îmi explicară totul. Trebuia să fac cerere la Roma, la Ministerul Apărării şi să cer să prestez un serviciu civil într-o instituţie cu care exista deja un acord şi pe care o alegeam eu. O comisie specializată se ocupa de asta şi decidea soarta mea. Cererea putea fi acceptată sau respinsă. Nu se putea schimba însă instituţia. Nu se ştia bine de ce. Poate că trăgeau la sorţi scrisorile primite. Ca la loteriile de la televizor. Singurul lucru sigur era că voiau să descurajeze numărul din ce în ce mai mare de persoane care ar fi vrut să renunţe la armată.
Guevariştii întocmiseră într-un registru lista tuturor instituţiilor cu care Ministerul Apărării avea acorduri. Hotărâi să aleg pentru început postul cel mai nenorocit, în aşa fel încât cei din comisie să nu-l poată înlocui cu ceva mai rău. Parcursei încet lista. Erau de toate. Spitale, case de odihnă, parcuri, biblioteci. Un număr trecut în dreptul fiecărei unităţi însemna cifra asistenţilor sociali aspiranţi care o aleseseră. În topul preferinţelor era Italia Nostra şi WWF [3]. Eu optai pentru pomul cel mai puţin lăudat: Centrul de Acomodare şi Instituţionalizare al Nomazilor şi al Extracomunitarilor sau CAINE, care ţinea de administraţia locală.

5.
Acasă pusei pe hârtie cererea. Scrisei tot ce-mi trecea prin cap în legătură cu pacea, războaiele nucleare, solidaritatea şi libertatea. Bărboşii de la ACSMA mă avertizaseră să nu aduc în discuţie motivaţii politice. Chestia ar fi fost respinsă automat iar eu aş fi fost înregistrat drept potenţial terorist.
Când terminai, îmi recitii capodopera. Părea un articol din „Observatorul Roman”, cu obişnuitele lui porcării. Reuşisem, totuşi, să-mi expun motivele pentru care mă dădeam în vânt să devin asistent social, fără să menţionez remarcabilele avantaje economice legate de toată afacerea asta.

6. 
În acea zi, la poştă se plăteau pensiile. Încercai să mă aşez la coadă, dar niciunul din bătrâneii ăia nu respecta rândul. Toţi se împingeau cu coatele, urlând şi înjurând cât îi ţinea gura. În societatea civilă occidentală, post-modernă, post-industrială, post-oricelucru, odată ce nu mai eşti productiv, în halul acesta ajungi: să te omori unul pe altul pentru câţiva bănuţi, ca să nu fii aruncat în stradă. Cu condiţia ca să nu fi fost deja aruncat în stradă. După vreo două ore veni şi rândul meu.
–  Să ştiţi că pentru a ridica pensia bunicului vă trebuie procură, îmi spuse, înainte ca eu să pot deschide gura, serviciul poştal, care acum se încarna în persoana unui subiect masculin cam la treizeci de ani, obez, cu început de chelie, barbă lungă, cearcăne, trăsături la care se adăugau diferite ticuri nervoase, şi care era, în mod clar, pe punctul de a ceda nervos.
– Trebuie să pun o recomandată.
Cel de la poştă rămase paralizat pentru câteva secunde. Apoi îşi reveni.
– Unde o trimiteţi?
– La Roma, la Ministerul Apărării.
– Expres ajunge mult mai repede.
– Să ştiţi că eu vreau ca această scrisoare să ajungă recomandată, nu expres.
Pe chip îi mai apărură şi alte ticuri.
– O să vă coste mai mult.
– Nu mă interesează cât costă. Vreau doar să o trimit recomandată.
Reuşind cu greu să se controleze, obezul de la poştă lipi pe plic timbrul cu RECOMANDATĂ. Completai formularul de confirmare de primire, plătii şi ieşii. Funcţionarului îi dăduseră lacrimile.
Ieşii din oficiul poştal şi văzui că era soare. Mă gândii să mă duc acasă pe jos. Nu aveam chef să mă facă sardele în tramvai. În timp ce mergeam, mă şi vedeam cu serviciul militar satisfăcut la sfârşitul celor douăzeci de luni de serviciu civil. Nu trebuia să fac altceva decât să aştept răspunsul de la Roma. Maximum trei luni, potrivit legii.

7.
Trecu mai bine de un an.
Între timp, potrivit dispoziţiilor Ministerului Apărării, nu trebuia să-mi caut de lucru. De altfel, în situaţia în care mă aflam, oricum nu m-ar fi angajat nimeni. Cartea poştală cu ordinul de încorporare ar fi putut sosi în orice clipă.
Ca să fiu sincer, faptul că nu trebuia să mă angajez, îmi făcea destul de multă plăcere. Dormeam în fiecare dimineaţă până la zece. Apoi citeam toată ziua. Hemingway. Fitzgerald. Ginsberg. Dar în fiecare seară mă certam cu tatăl meu.
– N-ai chef să faci nici un rahat, ţipa, alături de TeleMike, care dădea la televizor milioane, maşini şi haine de blană, la volum maxim.
– Trebuie să aştept răspunsul de la Roma.
– La vârsta ta lumea se gândeşte la carieră, iar tu nu faci nimic altceva decât să citeşti.
– Cred că sunt mai importante cărţile decât banii.
– Mda, mai importante. Cuvântul carieră nu-i place lui fiu-tău, aşa-i, nevastă?
Mama nu zicea nimic. În realitate, cuvântul carieră mă înspăimânta. Ştiam că sunt fiu de muncitori şi că trebuia să mă apuc de treabă, dar nu voiam să-mi fac o carieră din asta, să fiu strivit, călcat şi-apoi aruncat de un mecanism construit pentru măsuri în afara măsurilor în ceea ce mă privea. Nu era greu să mă sperii. Mi-era teamă să mă ferec de unul singur, la dracu-n praznic, într-o închisoare şi după aceea să arunc cheile de la ea cu propriile mele mâini, cum mi se întâmpla în vise. Tatăl meu, în schimb, era obsedat de cuvântul carieră. Nu-şi putea permite să mă trimită la Bocconi [4], dar spera ca măcar să vadă că devin unul din şefii de secţie de la FIAT care-l frustraseră toată viaţa lui. Între timp ne certam în fiecare seară în faţa lui TeleMike.

8.
Aşa că, în timp ce aşteptam, îmi trecu prin minte că puteam să mă înscriu la facultate. Alesei Litere şi Filozofie, gândindu-mă că acea facultate mi se potrivea. Toţi fiţoşii care de mici visau să devină manageri preferau să se arunce la Economie şi Comerţ, Informatică sau Drept. Nu mă încânta prea tare perspectiva de a urca pe scara socială după licenţă. Poate că era mai bine să studiezi ceva interesant alături de alte fiinţe umane decât să te afli în aceeaşi bancă alături de atâţia viitori rechini în costume cu dunguliţe gri şi diplomat, pregătiţi să înveţe cele o mie una metode de a-şi înşela aproapele.
Banii de înscriere i-am cerut împrumut de la mama. Apoi într-o dimineaţă, m-am trezit şi m-am dus la secretariatul facultăţii. Lumea de la coada care era la Facultatea de Litere şi Filozofie părea identică celei de la Drept, Informatică sau Economie şi Comerţ. Ei, bine, m-am gândit, mergând la cursuri, o să-i cunosc mai bine. Va fi plin de tineri poeţi filosofi. Da, da.

9. 
Universitatea era un mare paralelipiped din sticlă şi beton armat, exact ca şi clădirea ONU, dar culcată pe-o parte, murdară şi fără New York în jurul său. Totul era gri în locul acela: gri metalic, gri şoarece, gri perlă. Coridoarele erau gri-verzui. Lifturile, gri fum. Pereţii sălilor de curs, gri deschis. Doar rahatul lăsat să se usuce în toalete de către tinerii poeţi filosofi care nu trăgeau apa era maro.

10.
Începui să merg la cursuri. Destul de curând descoperii că erau vreo două cursuri cu adevărat interesante, şi că obiectivul principal al celorlalţi era de a-i face pe studenţi să cumpere cărţile scrise de profesor.
Barul din faţa universităţii era în mod constant aglomerat, dar eu nu-mi puteam permite preţurile de acolo. Părea că toţi poeţii filosofi aveau mai mulţi bani decât mine, ca să nu mai vorbesc de fiţoşii înscrişi la Drept. De obicei veneau către ora zece dimineaţa în Toyotele lor noi-nouţe, parcau pe rândul al doilea sau al treilea şi cereau la bar câte un aperitiv pentru început. Apariţiile mele erau mai puţin strălucitoare. Coboram dintr-un tramvai care zdroncănea, ţinând ascunsă-n geacă o cutie de bere şi enormul sandviş cu brânză pe care-l luasem de-acasă. În timpul pauzei de prânz, mă plimbam prin toată clădirea în căutarea unei săli libere unde să mă ascund şi să mănânc în linişte.
Într-o zi în care universitatea gemea de lume, mă refugiai cu sandvișul meu în aula 36. Aula 36 era cea mai întunecoasă dintre toate. Avea geamuri opace în aşa fel încât să permită proiectarea filmelor în timpul cursului de Istoria Cinematografiei. Urcai scările străjuite de bănci şi mersei să mă aşez pe ultimele rânduri. În rucsac aveam tot ce-mi trebuia: un caiet, un creion, un volum din Ecce homo, sandvişul şi berea. Îmi înfipsei dinţii în brânză, uitându-mă fix la lumina ce venea de la uşa lăsată deschisă de pe coridor. Era bine să stai singur pe întuneric. Deschisei cutia de bere. Apoi, la spatele meu, o voce întrerupse tăcerea.
– În ce an eşti?
Mă uitai în jur. Pe întuneric recunoscui cu greu un tip pe care-l văzusem la cursurile de Morală. Avea un fel de bărbiţă blondă şi purta un sacou de velur. Prototipul poetului filosof.
– În ce an eşti?, mă întrebă a doua oară.
– Sunt boboc, răspunsei, înroşindu-mă.
Sandvișurile mamei mă făcuseră mereu să mă simt jenat.
– Şi eu sunt în anul întâi, spuse el, coborând scările, pentru a se aşeza lângă mine.
Îmi întinse mâna.
– Mă numesc Alessandro. Alessandro Castracan.
– Îmi pare bine, şi îi strânsei mâna. Eu sunt Walter.
– Eu sunt. Cuvinte grele. Nu-i simplu deloc. Consideri că eşti Walter în sens cartezian sau heideggerian?
Aula se întunecă şi mai tare. Ascunsei sandvişul cu brânză sub bancă.
– Păi, ştiu şi eu? Numele meu este Walter. Asta-i tot.
– Bineînţeles. Tu însă eşti Walter în sensul de a fi aici, Dasein, şi trezindu-te aruncat în lume, om fiind, îţi pui întrebări în legătură cu existenţa, aşa e?
Dădui uşor aprobator din cap. Stomacul meu se văita zgomotos, aproape că mugea.
– Din fericire. Mă temeam că te referi la fiinţa Walter din punct de vedere cartezian sau mai rău, e adevărat, hegelian.
– A, nu.
De ce mi se întâmpla tocmai mie? Citatul ambulant.
– Nu-l suport pe Hegel, îmi spuse, scrâşnind din dinţi.
O lumină criminală îi strălucea în priviri. Remarcai pe întuneric că semăna îngrijorător de mult cu Bela Lugosi [5].
–  Hegel e începutul tuturor relelor din secolul nostru. Toate dictaturile sunt fiicele lui Hegel. Ar trebui să fie absolut interzis studiul acestuia, şi să se organizeze arderi pe rug, după care să fie arse, carte cu carte, toate manifestele sale protonaţiocomuniste.
În momentul acela stomacul meu ghiorăi fără nicio reţinere. Dar o voce-l întrerupse.
– Alessandro! Ia uite unde te-ai ascuns!
Ne întoarserăm amândoi către coridor. În uşă apăruse o fată. Nu reuşeam din cauza luminii de afară să-i disting trăsăturile.
– Cristina! Vin imediat!, exclamă Bela Lugosi.
Apoi îmi zâmbi.
– Fetele astea! Nu reuşeşti niciodată să scapi de ele. Atunci ne vedem la Morală. Pa.
Aşteptai să se îndepărteze ca să-mi pot recupera sandvişul de sub bancă. Probabil că se umpluse de praf, dar pe întunericul acela nu se vedea.

11.
În ceea ce mă privea, nu se pusese niciodată problema scăpatului de fete. Nu se ţinuseră niciodată după mine. La universitate îmi dădusem seama că fusesem tăiat de pe lista celor care erau vânaţi de gagici, listă care se făcea la orice început de an academic. Fetele voiau bărbaţi adevăraţi, bronzaţi, siguri pe ei. Oameni cu maşini pe măsură şi haine de firmă. Câteodată, mult mai rar, căutau tipi militanţi, combatanţi, politizaţi, cu idei clare şi cu acea mină aparte de revolucionarios. Eu nu aparţineam nici uneia din cele două categorii. Nu frecventam niciun club exclusivist. Nu ştiam să dansez. Nu cunoşteam cuvintele cheie. Nu-i puteam spune niciuneia: hei, frumoaso, nu mergi cu mine în Ferrăruţa mea să bem ceva în seara asta? Nu eram obişnuitul localurilor la modă şi nu aveam nici măcar scuter. Totuşi femeile mă tulburau. Nu mi-o pusesem niciodată cu nimeni şi nu eram sigur cum ar fi trebuit să te porţi în pat. Ce ar fi trebuit să faci în cazul unei DEFLORĂRI? Unde se găsea cu exactitate HIMENUL? Care erau cele mai importante caracteristici ale CLITORISULUI? Şi dacă eram unul din cei care EJACULAU PRECOCE?
Erau atâtea ziare şi reviste care publicau periodic sondaje din care rezulta că fetele şi băieţii din generaţia mea şi-o puneau foarte devreme. Majoritatea celor intervievaţi susţineau că făceau sex oral de la şaisprezece ani. La şaptesprezece avuseseră primul lor raport normal. Mulţi dintre ei, la optsprezece erau deja scârbiţi de carne şi treceau la cocaină. Eu la douăzeci şi unu încă eram virgin.

12.
Ca să echilibrez balanţa, însă, atrăsesem mereu numai poponari. Cu tonele. Într-o dimineaţă, eram la un curs de Estetică, atunci când am remarcat că două faruri albastre mă fixau de pe o bancă din dreapta. Erau ochii unui băiat. În timp ce ascultam profesorul care răspundea la o întrebare despre conceptul de păcat, simţeam cum acei ochi mă măsoară de sus până jos. Încercai să nu-l bag în seamă. Poate că se uita la vreo fată din spatele meu. Mă răsucii. Nicio fată în spatele meu. Bun, mă gândii, să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Dar nu reuşeam. Din când în când controlam să văd dacă farurile albastre încă erau acolo, iar acestea erau nelipsite,  neclintite de fiecare dată. Apoi cursul se încheie. Îmi luai cărţile. Cu coada ochiului văzui că tipul dispăruse. Din fericire. Coborâi scările în grabă şi ieşii.
– Scuză-mă! exclamă în spatele meu o voce sinuoasă. Pot să-ţi vorbesc o clipă?
El era. O luase înaintea mea pe hol. Bronzat. Parfumat. Păr foarte negru. Un băiat frumos.
– Să-mi vorbeşti?, spusei.
Mă simţeam confuz.
– Da, pentru notiţe. Voiam să te întreb dacă nu cumva ai să mi le dai pe cele de la celelalte cursuri, că eu n-am fost.
– Păi, eu nu prea iau multe notiţe de obicei.
– A, nu? Şmecherule. Apropo, eu sunt Andrea.
Îmi întinse mâna.
– Walter. Îmi pare bine.
I-o strânsei. Eram transpirat tot.
– Plăcerea e de partea mea, spuse el, subliniind PLĂCEREA şi MEA.
– Acum te rog să mă scuzi, dar eu chiar trebuie să plec.
– Deja? De ce nu bei ceva cu mine la bar?
– Nu, mulţumesc. Trebuie să mă întâlnesc cu prietena mea.
– Ferice de tine, răbufni el, sfredelindu-mă cu privirea.

13.
Între timp, de la Roma nu venea nici un răspuns. Seara mă întorceam de la universitate acasă, iar din privirile mamei înţelegeam că nu mă aştepta nicio scrisoare. Tatăl meu era, în schimb, veşnic prezent.
– Putem să aflăm şi noi când te vei hotărî să pleci în armată?, îşi începea discursul la masă în timp ce, de pe ecranul televizorului, TeleMike îşi urla tâmpeniile cu volumul dat la maxim.
– Nu depinde de mine. Aştept o carte poştală.
– La ora asta ar fi trebuit să fi fost deja liberat, nu-i aşa nevastă?
Mama pregătea salata.
– Dacă m-ai fi ascultat, cariera ta ar fi putut să fie deja începută de ceva vreme.
– Da, şi?
– Şi atunci trebuie să înţelegi că în viaţă doar banii contează. Banii, banii, banii. Să-ţi intre asta bine-n cap. Oamenii care au început cu un service auto, acum sunt stăpâni pe jumătate din Italia, să ţii minte asta.
Repeta în continuu aceleaşi lucruri. Mă făcea să mă gândesc la titlurile care ar fi urmat în ziare:
TÂNĂR DIN LUMEA BUNĂ
ÎŞI OMOARĂ TATĂL ÎN BĂTAIE …
PENTRU A INTRA ÎN POSESIA MOŞTENIRII
În cazul meu nu se putea vorbi de nicio moştenire, dar aş fi putut măcar să mănânc liniştit.
– La vârsta ta ar trebui să te gândeşti cum să le faci pantofii altora, în loc să pierzi timpul cu cărţile.
Mama spăla vasele.
– Ştiţi că sunteţi de-a dreptul norocos? îl întreba TeleMike pe cretinul de serviciu.

14.
Din fericire, exista Carlotta, mătuşa mea. Unica persoană cu care reuşeam să vorbesc. Petrecusem alături de ea lungile veri ale copilăriei mele. Locuia în casa bunicilor mei, la ţară. Bucuria ei, întâmplările pe care mi le povestea, deveniseră refugiul meu, departe de veşnica stare proastă a tatălui meu. Într-o seară am sunat-o.
– Ce mult mă bucur să te aud! îmi spuse. Dar ce nu merge?
– Toate … Am obosit de tot.
– Exagerezi. Cum poţi să spui aşa ceva la douăzeci de ani?
– Nu-mi găsesc locul deloc. Nu ştiu ce voi face peste o lună. Fetele nu prea fac coadă la fundul meu. Iar tata nu mă slăbeşte o clipă.
– Lasă-l în pace. Încearcă să te linişteşti. Eşti tânăr, sensibil, inteligent. Am încredere în tine.
– Sigur?
– Cum să nu?!
Eu nu aveam nici un strop de încredere în mine. Îmi făcea bine să aud că cineva avea.

15. 
Într-o după-amiază de iarnă, ieşind de la cursuri, mă întâlnii cu Enza. Nu ne mai văzuserăm de la terminarea liceului. Acum avea părul vopsit verde măr. La bacalaureat se vopsise roşu carmin sau albastru marin, nu-mi aminteam exact. Dar verde măr îi stătea mai bine. La întuneric părea aproape fosforescent.
– Bună, Walter. Care-i treaba?
– Acum vin de la universitate.
– Pentru ce te-ai dus acolo?
– M-am înscris la facultate. Mă duc la cursuri.
– Te-ai înscris?
Părea că stă de vorbă cu un marţian.
– Da, de o lună. La Litere şi Filozofie.
– Mamă! De-aia nu te-am mai văzut.
– Da. Şi tu?
Îmi arătă ce Doc Marten’s îşi luase. Erau de argint.
– Îţi plac? I-am colorat eu. Cu spray.
– Minunaţi.
– Aici n-are nimeni aşa ceva. Iar la Londra îi găseşti doar la Vivienne Westwood. Am citit în „The Face”.
– Pari un astronaut.
– Imediat ce-o să fac rost de nişte biştari, o să-mi trag nişte cizme. O pereche de cizme pe cinste. La Londra sunt în vogă.
– Şi unde găseşti aşa ceva?
– La „Balòn”.
Rămăseserăm puţin în tăcere. Epuizaserăm subiectul numărul unu, haine şi accesorii. Cu cei de vârsta mea, era mereu periculos să epuizezi subiectul haine şi accesorii. În mod inevitabil urmau clipe lungi de gol. Barul din faţa universităţii era arhiplin de viitori manageri şi de femeile lor ce-şi făceau vacanţele în Maldive. Undeva, în lumea asta, acum se năşteau servitorii lor filipinezi.
– Bei ceva cu mine la bar?
– Eu acolo, înăuntru? Nici moartă! Şi pe lângă asta, îl aştept pe Negricios.
– Pe Negricios?
– E un traficant. Vinde iarbă. Din când în când îmi mai dă şi gratis. Aveam întâlnire la şase. Sper să nu fi uitat.
– Ce faci în seara asta?
– Păi, nu ştiu. Dacă totul e bine, nişte ţigări cu marijuana. Mâine seară, în schimb, se redeschide Space-Lab. De ce nu vii şi tu?
– Costă prea mult.
– Ei, asta-i! Îţi las o invitaţie la casă. Vii?
– În regulă.
Ne salutarăm. Plecând de acolo, întâlnii un tip pe care nu-l mai văzusem niciodată. Trecu pe lângă mine şi-mi zâmbi. Mă întorsei şi stătea de vorbă cu Enza. După aspect, trebuia să fie Negriciosul.

16.
Mă duceam cam o dată pe an la discotecă şi de fiecare dată mă întrebam cât de tare mă pot plictisi şi cât pot sta acolo fără să am nicio idee, până când să mă întorc acasă.
În seara aceea ajunsei în faţă la Space-Lab pe la unsprezece şi jumătate. La uşă nu era nici urmă de coadă. Aşteptai cam cinci minute. Nu se vedea nimeni. Începui să cred că Enza îmi spusese greşit ziua sau că poate eu nu înţelesesem bine. Pe la douăsprezece şi douăzeci, îngheţat de-acum, mă hotărâi să mă duc la intrare şi să sun. Doi ochi mă scrutară de pe vizor. Uşa se deschise. Un perete de muzică mă blocă pe pragul localului. Trei sau patru culturişti cu înscrisul SECURITY pe tricourile albe mă priviră de parcă aş fi fost cine ştie ce specie de animal ciudat. Eram derutat.
– Cauţi pe cineva? mă întrebă cel mai solid din grup, c-o frunte îngustă, ceafă de taur şi cu un crocodil tatuat pe antebraţ.
– Mi-a lăsat cineva la casă o invitaţie pentru inaugurare.
– Şi n-oi vrea să intri la ora asta?
– De ce, am întârziat?
Cei de la SECURITY se puseră pe râs.
– A, nu, nu eşti în întârziere.
Mă lăsară să intru. De sub scări, muzica îmi venea drept în stomac.
– Aţi văzut-o pe Enza?, îl întrebai pe taurul tatuat.
– Nu, nu încă, spuse el, şi toţi chicotiră. Poate că vreun porumbel se găinăţase în capul meu. Nu pricepeam ce nu merge şi totuşi ceva nu mergea. Coborând scările, mă uitai lung la mine în oglinzile de pe pereţi. Bun, măcar nu era vorba de găinaţ de porumbel. Apoi ajunsei pe ring. Era complet gol. DJ-ul băgase muzică house la un volum înnebunitor, chiar dacă nu era nimeni. Mă gândii să-l întreb pe barman. Aranja berile în frigiderul de sub tejghea.
– Cum de nu e nimeni? îi urlai, arătându-i sala pustie.
– Ce zici? urlă el.
– Cum de nu e nimeni?
– E încă devreme.
Mă uitai la ceas. Trecuse bine de miezul nopţii.
– La ce oră sosesc ceilalţi? ţipai.
– Nu ştiu. Spre ora două. De obicei primii apar pe la două. Tu ce faci aici?
– Nu mă gândeam că începe aşa târziu.
Se opri un moment să se uite la mine. Apoi se întoarse să aşeze berile.
– Cum de începe aşa de târziu?
– E normal. Cu cât ajungi mai târziu, cu atât e mai bine. Să fii prea devreme înseamnă să faci impresie de cretin.
            Acum ştiam de ce râdeau toţi la intrare. Îmi veni să sar şi să le sparg faţa rahaţilor ălora. Văzui titlurile cronicii oraşului în ziarele din dimineaţa următoare:
A FOST ARESTAT UN ASISTENT SOCIAL
DE ŞAIZECIŞICINCI DE KILOGRAME PENTRU CĂ A
ÎNCERCAT SĂ AGRESEZE PATRU
CULTURIŞTI A CÂTE O SUTĂ DE KILOGRAME FIECARE.
O lăsai baltă şi cerui o bere.
– Barul se deschide peste o oră şi jumătate, îmi urlă barmanul.
Mersei să mă aşez pe treptele localului gri şi complet gol.

17.
Seara se numea SEXUAL PERVERSION FROM A PLANET OF ALLUPATION. Eram deja căpiat din cauza muzicii şi a somnului, când văzui că în jurul orei două încep să apară primele animale nocturne. Fetele erau împodobite ca nişte pomi de Crăciun sado-maso. Băieţii – care constituiau majoritatea mulţimii – păreau caricaturile unor travestiţi transsexuali. Volumul muzicii devenise din ce în ce mai puternic. Organele interne îmi vibrau toate, de la splină, până la creieri. Când sala se umplu, pe la două şi jumătate, cineva începu să danseze. Ringul fu luat imediat cu asalt. Doi tipi începură să se agite chiar în faţa mea. Unul purta un tricou fără mâneci dintr-un material tricotat cu ochiuri metalice, care era completat la gât de o eşarfă din puf de  struţ fosforescent, ruj cyclam şi fustă mini. Celălalt avea spatele gol, şi o pereche de pantaloni de piele negri foarte mulaţi deasupra unor cizme de leopard cu un toc de aproximativ zece centimetri. Cu o sticlă de coca-cola, mima în dansul său că i-o linge cuiva. Probabil că ziua era angajatul vreunei firme de asigurări sau al vreunei bănci.
– Să ne dezlănţuim! Să ne bucurăm de viaţă!, urlă peste muzică DJ-ul de la microfonul său.
Mulţimea răspunse printr-un vuiet. Luminile îşi schimbau în continuu intensitatea şi culoarea. Nu vorbea nimeni. Cei care nu dansau se limitau la a privi lumea de pe ring, bătând ritmul cu piciorul.
Spre ora trei mă dusei să dau o tură localului şi mă întâlnii cu Enza, care era cu Ciccio. Ciccio era prietenul ei care lucra la o firmă de transport, pe post de comis-voiajor. Era cu ei şi Negriciosul.
– Bună, Walter! Te distrezi? îmi urlă Enza.
– Grozav! Şi voi?
– De moarte! Ţi-am arătat ce Doc Marten’s de argint mi-am luat?
– Da, sunt foarte frumoşi.
– Aici n-are nimeni aşa ceva. La Londra îi face Vivienne Westwood.
– Minunaţi.
Timp de mai bine de zece minute nu spuse nimeni nimic. Ne uitarăm la ceilalţi cum dansează. Enza şi Ciccio se legănau. Negriciosul îşi aprinse o ţigară.
– hei, Walter, ţi-l prezint pe Negriciosul. Negriciosule, el e Walter.
Negriciosul îmi întinse mâna, zâmbind.
– Ne cunoaştem deja, urlai eu, fără să i-o strâng.
El încetă să mai zâmbească.
– Noi ne ducem acasă la Negriciosul. vii cu noi?, mă întrebă Enza.
Se ţinea cu greu pe picioare.
– Nu, mulţumesc. prefer să rămân aici.
Ne despărţirăm fără să ne salutăm. Enza trebui să se ţină de Ciccio pentru a urca scările. Eu mă întorsei către ringul de dans. Era alt DJ, dar muzica se scurgea monoton şi asurzitor, părând că e mereu aceeaşi. Nimeni nu vorbea. Cam pe la paisprezece ani îmi imaginasem strălucitoarea viaţă a localelor de noapte cu întâlniri interesante, femei misterioase, senzuale. Acum totul mi se părea doar gol, gri şi fad. La un moment dat îmi dădui seama că funcţionarul de bancă, cel cu maiou metalic şi fustă mini, îmi zâmbea, sprijinindu-se de o coloană, la câţiva metri mai încolo. Lăsai totul baltă şi plecai.

18.
– L-ai studiat pe Ricoeur?
– Mmmm … Nu, deloc.
– Nu ai citit articolul său despre Jaspers?
– Nu, mi se pare că nu mi-l amintesc.
– Dar Introducerea sa la Ideile [6]lui Husserl?
Eram aşezat la barul din faţa universităţii, alături de Castracan şi încercam să-mi ascund în vreun fel neştiinţa. Inutil.
– Nu, nici pe aceea nu am citit-o.
– Oricum, lucrarea sa cea mai interesantă este Conflictul interpretărilor. Mă gândesc că ai citit-o, nu?
– Păi, m-am uitat puţin peste ea … Dar tu cu armata cum stai?
Castracan rămase paralizat pentru o clipă, fără îndoială marcat de profunzimea intervenţiei mele.
– În ce sens cum stau cu armata?
– Vreau să spun, ai făcut-o deja sau trebuie s-o faci?
– Pentru moment am obţinut amânarea. De ce mă-ntrebi?
Poate că reuşisem să-i distrag atenţia de la Dicţionarul de Filosofie al lui Nicola Abbagnano, editura UTET, în patru volume ilustrate alb-negru, retipărit de „n” ori.
– Eu am făcut cerere pentru a intra în serviciul civil, dar cei de la minister încă nu mi-au răspuns.
– Serviciul civil? Interesant. După ce am citit Bonhoeffer, cred că în zilele noastre, opţiunile ar trebui să le facem cu răspundere. Ai citit Fapta şi fiinţa [7]?
Nu era nimic de făcut cu el.
– În linii mari. În momentul de faţă sunt îngrijorat. N-aş vrea ca cererea mea să fie respinsă.
– Sigur că voinţa ta ar trebui să fie respectată. Alegând să faci un serviciu civil, tu te constitui drept un subiect moral şi raţional. Kierkegaard este cât se poate de clar în sensul acesta. În Aut-Aut [8]…
Încetai să-l mai ascult. Poate că nu făcusem bine că mă înscrisesem la facultate. Dacă nu eram în măsură să întreţin o discuţie cu Castracan, cum aş fi putut trece examenele? N-ar fi fost de-ajuns doar să învăţ. Mă întrebam cum făcuse Castracan. Citatul ambulant. Cum de găsise atâta timp ca să memoreze toate acele date? Trebuia totuşi să fi dormit, mâncat, stat pe budă, să se fi spălat pe dinţi, urechi, buric, să-şi fi tăiat unghiile de la picioare.
­–  … din punct de vedere etic, mă simt oricum mai aproape de concepţiile lui Adorno şi ale lui Horkheimer.
La masa din spatele nostru se aşezaseră patru viitori avocaţi, comercianţi, consultanţi financiari sau delicvenţi, în orice caz. Vorbeau despre bărci. Fiecare dintre ei susţinea că a lui e mai lungă decât a celorlalţi. Foarte freudian, dacă mi-ar fi dat Castracan citatul.
La masa din faţa noastră se aşezaseră patru viitoare consoarte a sus-numiţilor hoţi şi răpitori. Bineînţeles că vorbeau despre haine. Făceau concurs cu cine avea şifonierul mai plin.
Eu nu ştiam despre ce să vorbesc.

19.
Practic, îmi era imposibil să mai stau acasă.
– Unde-i fiu-tău? auzeam cum se ţipa, din camera mea, unde încercam să mă concentrez asupra Naşterii tragediei a lui Nietzsche.
Mama călca în bucătărie, fără să răspundă nimic.
– Ar trebui să-şi caute de lucru, în loc să citească rahaturile alea. Nu-ţi foloseşte la nimic în viaţă cititul.
Tatăl meu îmi cultivase mereu idei puţine dar clare despre viaţă.
– Cărţile sunt toate nişte porcării. Doar cariera contează.
Îmi era peste putinţă să reuşesc să mă concentrez.

TÂNĂR DIN LUMEA BUNĂ
ÎŞI OMOARĂ TATĂL ÎN BĂTAIE …
PENTRU A INTRA ÎN POSESIA MOŞTENIRII
– Pun pariu că n-o să dea nici un examen la rahatul ăla de facultate. Mai vedem noi dacă am dreptate sau nu.
Luai puşca bunicului de unde ştiam că e. Lângă armă găsii cartuşele. Era o puşcă de vânătoare automată, cu cinci cartuşe. O încărcai. Traversai coridorul. Mă oprii o clipă în faţa uşii bucătăriei. Tatăl meu urla. Vocea lui acoperea zgomotul de la televizor. Transmiteau jocul de la ora prânzului al lui TeleMike.
– Nu-i bun de nimic, e un ratat, un cap-sec!
TÂNĂR DIN LUMEA BUNĂ
Ridicai piedica. Pusei degetul pe trăgaci. Deschisei uşa. El şi mama se uitară la mine surprinşi.
– Ce dracu’ vrei să faci cu puşca aia-n mână, căcăcio… , începu să spună bătrânul.
Trăsei. Una. Două. Trei. Patru. Cinci focuri de armă …
– Mai vedem noi dacă am dreptate sau nu. N-o să dea nici un examen.
Mă hotărâi să mă duc să învăţ la „Fiorio”.

20.
Cafeneaua „Fiorio” era pe strada Po. Începusem să mă duc acolo cu Enza şi cu Ciccio de când eram în liceu. Mergeam acolo în fiecare după-amiază să mâncăm îngheţată. În cele din urmă, ne împrieteniserăm cu chelnerii şi cu proprietara localului. Pentru ei, eram cei cu părul ciudat: Enza fosforescent, Ciccio cu creastă, iar eu ras la zero. Ne lăsau chiar să stăm la masă, chiar şi fără să consumăm nimic. Sau ne făceau reduceri, iar cornetele noastre erau din ce în ce mai mari decât cele ale celorlalţi. Aşa am început să învăţ la Fiorio”. În sălile din interiorul ei se putea învăţa foarte bine. Atmosfera era liniştită, relaxată. Puteam să stau acolo ore întregi fără ca nimeni să se vaite, chiar dacă luam numai o cafea sau un pahar cu apă. Tavanele tencuite în alb, podeaua de lemn, scaunele tapiţate cu catifea… Era cea mai frumoasă casă în care locuisem vreodată. Ca să fac economie, îmi fotocopiasem cărţile pentru examenul de Istoria filosofiei, luându-le împrumut de la Biblioteca Naţională. Erau ediţii vechi, foarte uzate. În timp ce învăţam, mă întrebam ce ochi citiseră aceleaşi pagini îngălbenite de timp. Îmi intrase-n cap că volumele astea atât de vechi îmi vor aduce noroc.
În dimineaţa examenului mă prezentai la facultate complet vraişte. În ultima săptămână, ca să pot învăţa, practic nu mai dormisem. Mă pregătisem mai bine de trei luni. În faţa comisiei constatai că eram unicul examinat în blugi şi-n pantofi sport. Ceilalţi poeţi filosofi avuseseră grijă să se pună la patru ace. Erau toţi la sacou şi cravată, în timp ce fetele profitaseră de ocazie pentru a-şi etala fustele mini extrem de scurte. Eu nici acasă n-aveam sacou şi cravată. Cât despre picioare, nu mi le puteam arăta, pentru că oricum, erau prea păroase.
Trecui din nou prin toată materia, după care veni rândul meu. Mă aşezai şi-mi pusei cărticica pe masă. Asistentul profesorului o răsfoi.
– Aţi terminat Institutul Tehnic pentru topografi? mă întrebă, privindu-mă în ochi.
– Da.
Zâmbi ciudat.
– Ia să vedem cum se studiază filosofia în şantierele oraşului, zise.
Zâmbi şi profesorul. Eu nu.
– Vorbiţi-mi despre paragraful cinci al celei de-a doua ediţii din Estetica transcendentală [9] a lui Kant, cu privire la expunerea concepţiei sale transcendentale despre timp.
Rămăsei stană de piatră. Despre ce vorbea? Care era paragraful cinci? Nu exista nici un paragraf cinci cu privire la expunerea concepţiei sale transcendentale despre timp în cartea din care învăţasem eu.
– Deci? Ce puteţi să-mi spuneţi?
– Păi, n-am învăţat nimic despre aşa ceva.
– Cum?
Poeţii filosofi îşi ţineau răsuflarea.
– Nu era nici un paragraf cinci cu privire la expunerea concepţiei sale transcendentale despre timp în textul indicat de programa pentru examen, spusei.
Profesorul luă Critica raţiunii pure pe care o pusesem pe masă. O studie.
– De unde aţi luat cartea asta?
– De la Biblioteca Naţională.

Traducere şi note de Nicoleta Presură Călina
(nr. 9, septembrie 2023, anul XIII)

NOTE

1. Celebru medic alsacian teolog si filosof, laureat al Premiului Nobel (1952)
2. Frontul Naţional, mişcare politică de extremă dreaptă
3. organizaţii pentru protecţia mediului înconjurător
4. Universitate din Milano, cotată drept una din cele mai scumpe
5. Actor celebru mai ales pentru rolul său ca Dracula  în filmul lui Bram Stoker
6. Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomenologischen Philosophie
7. Akt und Sein
8. Enten-Eller 
9. Capitol din Critica raţiunii pure.