|
|
Nae Ionescu, seducătorul unei generații
 Publicată în colecția „Storie” a editurii Castelvecchi din Roma, de curând a apărut în librării ediția italiană a biografiei lui Nae Ionescu, scrisă de Tatiana Niculescu. Volumul original fusese tipărit la Humanitas în aprilie 2020, deci în plin lockdown, cu titlul Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu. Cum librăriile – și în general activitățile culturale în prezență – erau pe atunci închise din cauza restricțiilor sanitare, cartea nu a putut fi lansată în condiții normale; cu toate acestea, ea s-a impus rapid pe piață, repurtând un mare succes de public.
Nu este prima biografie a lui Nae Ionescu. Un profil al personajului, bazat pe amintirile încă vii ale discipolului, fusese trasat la începutul anilor ’40 de Mircea Vulcănescu în scrierea Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut, rămasă inedită în timpul comunismului și publicată în 1992 de editura Humanitas (reeditată, ulterior, de editura Eikon). Se cunoșteau, de asemenea, alte mărturii, amintiri sau scurte studii ale unor alți apropiați și contemporani ai lui Nae Ionescu, apărute în diferite locuri și momente, lipsite însă de anvergura unei cercetări sistematice. De-abia după 1990 aceste cercetări au putut fi valorificate și publicate, în noul climat post-comunist, din diferite perspective. Marea majoritate a acestora sunt menționate și au stat la baza documentării realizate de Tatiana Niculescu în vederea scrierii acestei cărți, apărute – nu întâmplător – în prelungirea celor despre Corneliu Zelea Codreanu (2017) și, respectiv, despre Carol II și „duduia” Elena Lupescu (2019). Dintre ele, foarte importante, dacă nu indispensabile unei documentări minuțioase, sunt contribuțiile Dorei Mezdrea, cercetătoare la Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) din București. Autoare a unei monumentale Biografii a lui Nae Ionescu (prima ediție în patru volume; a doua ediție, revizuită și adăugită, în două volume de format mare) și a altor studii specifice, Dora Mezdrea este și cea care s-a ocupat, de-a lungul a peste douăzeci de ani de migăloasă trudă editorială, cu publicarea Operelor naeionesciene, de curând apărute și în prestigioasa ediție de Opere alese (în trei volume) de la FNSA a Academiei Române.
Spre deosebire de cercetători de istorie literară precum Dora Mezdrea sau de universitari care s-au ocupat de Nae Ionescu din perspectivă filosofică, istorică, sociopolitică etc., Tatiana Niculescu e „doar” o scriitoare, dublată de experiența jurnalismului. Biografiile ei nu au pretenții „științifice” și nici obișnuitele ambiții academice ale tezelor de doctorat sau ale monografiilor scrise pentru experți. Cu toate acestea, cel puțin în Italia, lucrarea de față apare utilă nu numai publicului de rând, căruia i se adresează în primul rând, căci, pe lângă faptul de a se baza pe o bună documentare și de a furniza unele piese inedite, precum schimbul epistolar cu monseniorul Ghika (ce permite o înțelegere mai circumstanțiată a creștinismului catolic în anturajul lui Nae Ionescu), ea are avantajul de a fi inteligibilă și bine scrisă, lucru apreciat îndeobște și de către cercetătorii cu pedigree academic (sau măcar de unii dintre ei). Receptarea ediției italiene va fi în măsură să spună dacă traducătorii cărții (Igor Tavilla și semnatarul acestor rânduri) vor fi reușit în intenția lor de a pune în valoare calitățile textului original românesc.
Dincolo de contextul românesc și de circumstanța că, spre deosebire de cei menționați anterior, Tatiana Niculescu este o specialistă în genul (literar, nu științific) al biografiilor, cartea Nae Ionescu. Seducătorul unei generații – ca să folosim titlul ales de editura Castelvecchi – acoperă o lacună relevantă din bibliografia în limbile de circulație internațională, lacună ce a alimentat, până acum, frecvente distorsiuni și exagerări de tip ideologic-politic, născute din ignoranță cuplată, cel mai adesea, cu prejudecăți și „urechisme” grăbite. Nu numai în Italia, dar probabil în general în afara spațiului românesc, Nae Ionescu e cunoscut doar pentru implicarea sa politică în favoarea Gărzii de Fier sau, în cel mai bun caz, ca mentor al „tinerei generații” interbelice române reprezentate, printre alții, de Mircea Eliade sau Emil Cioran. Or, chiar și fără a fi o lucrare „științifică”, sau poate tocmai de aceea, cartea Tatianei Niculescu are potențialul de a duce cu sine, în Italia de azi, la o mai bună înțelegere a personajului – admirat sau exaltat de unii (mai puțini), disprețuit sau neglijat de alții (mai mulți) –, indiferent de cât de compromise ar fi, în fața înfricoșatei Judecăți a Istoriei, unele doctrine politice pe care le-a susținut sau alte personaje în care a crezut. De-a lungul a 240 de pagini, cititorul ia cunoștință de existența lui Nae Ionescu, pornind de la anii copilăriei petrecuți în orașul natal Brăila, urmați de anii de studenție la Universitatea din București, continuând apoi cu anii petrecuți în Germania, revenirea în România mare și lansarea în activitatea didactică, jurnalistică și politică, intersectată și de câteva momente comercial-antreprenoriale. În acest medalion pe care i-l realizează Tatiana Niculescu, domnul Nae Ionescu nu ne apare doar în postura sa publică, ci și – sau poate mai ales – în ipostazele private, legate de firul roșu al „eternului feminin”. Ziarist temut și director la „Cuvântul”, profesor carismatic și generos cu proprii săi ucenici, intelectual controversat, iubit și urât deopotrivă de contemporani, Nae Ionescu a fost un seducător multiplu, ale cărui legături amoroase sunt scrupulos ilustrate în această lucrare, de la logodna cu Margareta-Elena Fotino, ulterior soția (unică) a filosofului și mama fiilor acestuia, la idila cu prințesa Maruca Cantacuzino în anii de răscruce (1928-1933), la perioada dramaticei „rinocerizări” din perioada 1933-1938, corespunzând legăturii erotice cu Lucia Popovici-Popa, până la iubita ultimilor ani (1939-1940), Cella Delavrancea.
În încheierea acestor scurte note, amintim că Tatiana Niculescu este la a doua carte publicată în Italia, prima fiind romanul apărut în 2013 la editura Hacca, în traducerea Anitei Bernacchia, cu titlul Confessione a Tanacu. Romanul, pe care s-a bazat și pelicula lui Cristian Mungiu După dealuri, premiată la Cannes (2012), își trage inspirația din cazul de la Mănăstirea vasluiană Tanacu, acolo unde un exorcism eșuat a dus la moartea unei tinerețe măicuțe, în 2005.
Horia Corneliu Cicortaș
Profesorul
[…] Profesorul e totdeauna de o punctualitate nemțească. Nimeni nu îndrăznește să mai intre după el. Odată ușa amfiteatrului închisă, întârziatului nu‑i rămâne decât să tragă cu urechea sau, privind pe gaura cheii, să încerce să deslușească frânturi din spectacolul grandios care începe înăuntru. Cuvintele, argumentația, prezența maestrului se adună atunci în unicul detaliu care poate fi totuși urmărit din afară, fiindcă Profesorul obișnuiește să șadă la catedră neclintit: mâna lui dreaptă.
În coregrafia mâinii, studentul întârziat Mircea Vulcănescu, rămas pe coridor, urmărește cadența unei gândiri despre care studenții n‑ar fi știut niciodată să spună dacă e gândirea profesorului sau a lor. E o întâlnire dintre maieutica socratică și fascinația pe care o exercită asupra lor punerea în scenă trepidantă și aleatorie a ideilor, practicată de Profesor cu desăvârșită artă. Gaura cheii devine o lupă care absoarbe pe retina ochiului hămesit unica mișcare a unui trup imobilizat de transa comunicării: mâna „aci pâlpâind ca o flacără arzătoare, aci devenind dintr‑o dată săgeată arătătoare, aci înflorind ca o floare învolburată, aci retezând avânturile neted ca o piatră de hotar – în timp ce el lămurea studenților înțelesul «revelației»” [1].
La un curs despre Problema salvării în Faust, din amfiteatrul unde se lăsa „o liniște nefirească” de îndată ce intra acel „bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic, și cu ochii mari, de un albastru sumbru, oțelit, neobișnuit de sclipitori”, îmbrăcat „cu o neglijență elegantă”, mâinile Profesorului sunt urmărite de alți ochi vrăjiți, ca într‑o ședință de hipnoză, căci el „avea cele mai frumoase și mai expresive mâini pe care le‑am văzut vreodată, cu degetele lungi, subțiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanțele, anticipau dificultățile, semnele de întrebare” [2].
Mâna dreaptă se oprește câteodată din zbaterea ei de aripă în aer ca să ia între degete una dintre fișele de pe masă, pe care Profesorul obișnuiește să‑și noteze firul, numai de el cunoscut, al prelegerii. Cursurile lui Nae Ionescu par o continuă improvizație, vrajă și miracol, o vorbire cu sine însuși, presărată cu îndoieli și treceri de la o idee la alta, de la un autor la altul, întrerupte de mici observații cotidiene, ca o irumpere a palpitației vieții în câmpul gândirii speculative.
Cine reușește să se strecoare la timp în amfiteatrul arhiplin e ochi și urechi la felul în care Profesorul își construiește discursul. După o scurtă tăcere, în care pare să‑și adune toate gândurile și energiile, prezența lui ia în stăpânire auditoriul fulgerându‑l ironic cu privirea: „Cum, dumneavoastră sunteți toți filozofi?” [3] Apoi, glasul „noduros, cu colțuri, cu asperități, cu ocoluri, aruncă aici un cuvânt, deschide dincolo o poartă secretă, lovește dincoace o piatră găsită în drum. Totul la întâmplare, oarecum în voia hazardului. Și pe urmă, pe la sfârșitul ceasului, când te uiți cu dezolare la câmpul de gândire pe care l‑a devastat în halul ăsta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu știu cum, nu știu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei sferturi de oră în dreapta și stânga, fără legătură, se întorc în ultimul sfert acasă, liniștite, clare, necesare, într‑o stringență uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o construcție simfonică” [4].
Nae le spune studenților că numai „ce se întâmplă” are valoare și aceasta nu e doar o propoziție bine găsită, cu iz filozofic, ci un program de viață. Când, aflat în plină perorație despre sistemele economice, aude sunet de fanfară răzbătând din stradă, sare imediat de la catedră, deschide geamul și, spre stupoarea auditoriului, începe să dea din cap în ritmul tobei care însoțește un marș militar. Apoi, ca altădată marele Wedekind de la München, se întoarce spre studenți cu o întrebare‑capcană pe care îi lasă s‑o descâlcească singuri: „Vouă nu vă place strada?”
Cursul devine brusc o întâmplare, o aventură fără certitudini, o plonjare în necunoscut. „Tehnica neliniștii”, cum o numește un alt student, strecoară în cei prezenți la cursurile lui o vastă noapte întunecată a sufletului, o totală dezorientare: „ca să poți nădăjdui că vei înțelege ceva în viață, trebuie să‑ți dai seama 7 ani că nu înțelegi nimic“, le spune socratic Profesorul, învățându‑i să nu creadă în cărți, în abstracțiuni, în teorii generale, în filozofi și sisteme filozofice. Filozofia nu este altceva decât o ficțiune bine pusă la punct. Ei să fie, în schimb, disperați, nedumeriți, înspăimântați de libertate, însetați de realitate, sinceri în neștiința lor.
Studentul își notează cuvintele Profesorului ca pe o deviză a vieții proprii: „Nu știi decât ceea ce trăiești tu; nu rodești decât în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima ființei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experiențe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esențial: să rămâi tu, să fii autentic, să nu‑ți trădezi ființa spirituală” [5].
(Tatiana Niculescu, Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, Humanitas, București, pp. 139-142)
Scrisoare a lui Nae Ionescu către Elena-Margareta Fotino (1913)
Horia Corneliu Cicortaş
(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)
NOTE
[1] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu așa cum l‑am cunoscut, Humanitas, București, 1992, p. 45.
[2] Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, Humanitas, București, 2004, p. 106.
[3] Mircea Vulcănescu, op. cit., p. 29.
[4] Mihail Sebastian, De două mii de ani, Humanitas, București, 1990, p. 55.
[5] Mircea Eliade, „Un cuvânt al editorului“, în Nae Ionescu, Roza vânturilor, Ed. Roza Vînturilor, București, 1990, p. 431.
| |
