|
|
Traduceri inedite. Din „Gândurile" lui Iginio Ugo Tarchetti (II)
În acest număr publicăm o nouă traducere inedită din opera lui Iginio Ugo Tarchetti (1839-1869), scriitor, poet şi jurnalist, unul dintre cei mai importanţi exponenţi ai mişcării literar-artistice denumite Scapigliatura, care a apărut în Italia septentrională în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având epicentrul la Milano, pentru ca mai apoi să se răspândească în toată Peninsula.
Cea mai cunoscută operă a lui Tarchetti este romanul Fosca, publicat în 1869, Din acelaşi ani este şi volumul Racconti fantastici (Povestiri fantastice), care cuprinde aşadar atât povestirile fantastice ale scriitorului - Le leggende del castello nero (Legendele castelului negru), Un osso di morto (Un os de mort), cât şi eseurile sale reunite sub titlul Pensieri (Gânduri), din care publicăm o primă parte în traducere românească. Temele abordate în partea eseistică vizează iubirea, fericirea, durerea, credinţa, viaţa, femeia.
Iginio Ugo Tarchetti, Povestiri fantastice
Gânduri
Viața
Cele mai remarcabile revoluții ale vieții se produc spre mijlocul ei, ca în acea perioadă în care aceasta încetează să stea într-un prezent durabil și, desprinzându-se de trecut, plutește pentru o clipă pe vârful curbei sale și se precipită spre viitor. Atunci ordinea existenței se inversează; tot ceea ce urcase coboară, tot ceea ce se impunea se supune, tot ceea ce obișnuia să se supună se impune; acțiunea și pasivitatea se schimbă între ele; există o lume care se detașează de noi și o lume care se apropie de noi, și dacă până atunci am fost iubiţi și protejaţi, de atunci încolo trebuie să iubim și să protejăm. Care dintre aceste două jumătăți ale vieții este mai dulce și mai senină, sau mai puțin dificilă, nu știu: într-una dulceața plăcerii și acea lipsă de griji specifică tinereții, în cealaltă bucuria mai nobilă a sacrificiului și a abnegaţiei – şi una și cealaltă sunt acceptabile, poate, și probabil cea din urmă este mai bună. Dar nenorociți sunt cei care, înainte ca natura să o ceară, fie că sunt încă tineri sau copii, au fost aruncați prin izolare sau abandon în a doua jumătate a vieții, fără să fi gustat din prima acele plăceri care singure ne pot consola în aceasta.
Gânduri diverse
Nu toate ingratitudinile comise de oameni trebuie puse exclusiv pe seama voinței lor. Apar multe împrejurări în viață în care natura sau societatea ne obligă să fim nerecunoscători și sunt foarte puține cazurile în care putem judeca sincer și conștient un act de ingratitudine; pentru că aceasta este, dintre toate faptele omenești, cea care este determinată de cele mai diverse și mai de neînțeles cauze.
Mi se întâmplă uneori să găsesc o dată, un nume sau un gând, fie gravat pe scoarța unui copac, fie scris pe un perete sau pe marginea unei cărți, așa cum aș găsi o cruce sau o piatră funerară care să-mi indice un mormânt solitar, dar cu o emoție mai dulce și mai reconfortantă.
Măreția este solitară. Într-adevăr, s-ar putea spune că singurătatea este o condiție a măreției. Toate inteligențele superioare, toate naturile superioare sunt izolate – vulturul trăiește singur, leul singur.
Prudența este masca iscusinţei. - Fie niciuna dintre ele nu este virtute, fie sunt ambele.
A înțelege deșertăciunea și ridicolul lucrurilor din lume este înțelepciunea supremă; a râde de ele este puterea supremă.
Ciudat lucru! Oamenii plâng adesea la ceea ce este ridicol.
Dreptatea eului este în clipă, cea a oamenilor în timp, cea a lui Dumnezeu în veșnicie.
Gânditorii și filozofii din toate timpurile și din toate țările vorbesc despre vremurile lor ca fiind extrem de rele. Este logic să deducem că oamenii au fost răi în toate timpurile.
Feriți-vă de oamenii care nu au pasiuni.
A mărturisi altora propriile defecte este mult mai puțin dureros decât a ți le mărturisi ție însuți.
Malignitatea este răutatea neputincioasă.
Așa cum obișnuiesc oamenii, în perioada de dinainte sau din timpul tinereții, și chiar și la vârsta adultă, imaturi fiind, să folosească violența în toate lucrurile și să-şi facă dreptate singuri prin forța pumnului, bazându-şi toate ambițiile și conștiința de dreptate în funcţie de acesta, așa obișnuiesc să facă și națiunile tinere, sau necivilizate dacă sunt adulte; nu știu să aspire la altceva decât la o armată puternică, nici să se îngrijească de altceva decât de artele războiului, nici să apere legile și libertatea altfel decât prin violență și sânge. Un lucru îl dezvăluie copilăria oamenilor, celălalt – copilăria națiunilor. Dar așa cum vârsta și îndemnurile îi corectează pe cei dintâi, tot așa tradiția și timpul le vor corecta pe acestea din urmă; deși existența primilor este scurtă și ne este dat să o percepem prin experiență, a celor din urmă este nedeterminată, și nu o putem deduce decât prin raţiune și din legile imutabile ale progresului universal.
Obișnuința este o a doua putere de creație inerentă omului. La animale și la lucrurile care o posedă, ea este pasivă, numai omul o suportă și o dirijează în același timp. Nu există o natură atât de puternică încât să nu o poată îndoi; multe sunt cele pe care ea le distruge, reconstruiește, transformă. De aceea se spune că obișnuința este o a doua natură; și cred că în ea se află unul dintre cele mai puternice mijloace de desăvârșire a omului; și în cunoștința pe care o avem despre ea, despre puterea ei și despre facultatea de a o guverna, cea mai mare răspundere pentru faptele și proiectele noastre.
Egoismul, care pare a fi o forță dezagregantă specială, este în schimb o forță eminamente sociabilă și conciliantă. Toți oamenii sunt egoiști, și în cea mai mare măsură atunci când par a fi cel mai puțin egoiști, şi anume în afecțiunea lor. Iubirea însăși, care este acea pasiune ce îi apropie și îi unește cel mai mult și care pare cea mai liberă de acest interes exclusiv faţă de sine însuşi, nu este altceva decât un egoism mai exigent și mai rafinat. Este faptul că legile vieții și ale societății sunt constituite cu înțelepciune în așa fel încât nimeni nu-și poate servi propriul interes fără a servi interesul celorlalți, și cu cât este mai activ în acest sens pentru sine, cu atât mai activ este pentru ceilalți – ca rotițele unui instrument, fiecare dintre ele neputându-se mișca singură, ci, odată mișcată, trebuie să le tragă pe toate celelalte cu ea și să fie trasă în același timp.
Iubirea până la vârsta de mijloc a vieții este ascendentă, după care urmează curba descendentă. Părăsim familia în care ne-am născut și ne formăm și iubim una nouă; ne-am iubit părinții, acum ne iubim copiii; preferăm copiii în detrimentul bătrânilor și căutăm în afara sferei primelor noastre afecțiuni un element de iubire mai pur și mai durabil. De aceea bătrânețea se apropie de tinerețe, iar tinerețea se apropie de bătrânețe; și tinerii preferă femeile adulte în dragoste, iar adulții preferă să iubească tinerele; și toate aceste forțe ale iubirii se completează reciproc, dăruind sau primind, după cum există exuberanță sau defect. Dar ceea ce este crud în această lege este abandonul și apatia la care natura a condamnat bătrânețea. Iubirea copiilor durează cu greu până la bătrânețea părinților și aproape întotdeauna se întâmplă ca această atenuare a afecțiunii, sau exigențele intereselor materiale, sau grija unei noi familii, să-i despartă în acei ani care necesită mai multă mângâiere și iubire. Este trista soartă a acestei vârste nefericite a vieții, pe care egoismul crescând al epocii îl vede înrăutățindu-se pe zi ce trece și pentru care civilizația (sau ceea ce înțelegem noi prin acest cuvânt) nu a găsit încă o cale de remediere.
Traducere de Alexia Lascu (Master LIT UVT)
Coordonator: Afrodita Cionchin
(nr. 10, octombrie 2024, anul XIV)
| |